(V)

Cât de tăcută poate fi singurătatea! Numai în această linişte poţi auzi freamătul conştiinţei şi bătăile inimii umbrei tale. Te priveşti lipit ţărânei. Câtă josnicie poate fi în a muri fără că Dumnezeu să ştie!?
*
Timpul nu ar trebui să suporte nici o unitate de măsură. Când nici timpul nu ne vindecă de suferinţe, zilele sau nopţile ne sunt totuna. Când poţi muri din cauza capriciilor destinului, singura măsură acceptată este viaţa. Uneori mă întreb cum sună conversaţiile dintre Divinitate şi avortonii care nu au cunoscut măsura timpului ...
*
Mi-e imposibil a trăi în prezent, iar viitorul nu mă identifică în nici o stare. Stăruind în trecut, pot aştepta la un viitor construit pe ruinele trecutului. Nu există amintire în care să nu mă regăsesc în genunchi. Afectul îmi este un altar al suferinţei. Fiecare ridicare pare un sfârşit de rugă. În real îmi înalţ altarul până la Dumnezeu, o stavilă în calea întâlnirii nostalgiilor noastre.
*
Nu există tragedie în singurătate. Nu ai parte de acea degradantă tristeţe provocată de semeni. Eşti numai tu, construind acel sistem de valori autentic care nu-ţi foloseşte la nimic. Nu există iluzii, speranţe, ci doar acea utopică senzaţie de echilibru perfect creat prin anularea defintivă a afectului dinaintea ingineriei raţiunii. Ai creat lumea perfectă în care geniul tău poate fi finalmente înţeles. În tot acest timp afectat creaţiei, raţiunea ţi se zideşte între pereţii sufeltului şi ai parte de aceaşi finalitate, singurătatea dedicată nebuniei. Şi iarăşi mori fără ştiinţa lui Lui!
*
Între estetică şi frumuseţe sunt aceleaşi diferenţe ca între laşitate şi abdicare. Frumuseţii i-aş putea dedica poeme întregi, cultului pentru estetică numai poleiala afectului meu. Ce încântare mă posedă la gândul postării la picioarele efemerei estetici a minciunilor cu care am fost sedus! Ce este trecător nu te reţine, numai dacă dovedeşti laşitate. O abdicare în faţa frumuseţii îmi este permisă nu mai mult de o pauza de viaţă, doar cât îmi pot permite a iubi. Câtă dezamăgire putem suporta ulterior, aflând că şi iubirea-i trecătoare. Dezastrul se instalează când începem a iubi din nou, o altă pauză de viaţă ...
*
Destin există în fiecare fiinţă. Destinul este o consecinţă a acţiunilor, indiferent de natura lor. A te resemna definitiv deasupra vieţii este o reacţie a analizei introspective în plan metafizic. Diferenţa este nu în acţiune ci în determinarea lor. Solitudinea este destinul celor ce gustă viaţa complet, care preferă absolutul în detrimentul laşităţii de a fi. Destinul va fi sincer numai cu cei care cred în ei, cei care nu se tem de viaţa din sine. În solitudine ai depăşit anarhia, iar liniştea are gustul ambroziei.
*
Câtă irosire de cuvinte în poveţele Bibliei. Câtă irosire de linişte în stareţie. Câtă irosire de sacrificiu în a poza în creştin. La ce-mi folosesc toate astea când am aflat că poţi muri fără ştiinţa Lui!?