Melancolia folosește doar
prezentului. Își face loc în noi atunci când clipa prețuiește singurătatea, nu
acea singurătate aferentă tristeții ci acea singurătate aferentă liniștii. Putem
găsi multe justificări stării de melancolie, dar singura justificare reală este
cea care are parte de sinceritatea noastră, iar sinceritatea apare doar în
preajma singurătății. Orice ne-am făgădui nouă înșine, de la ștergerea
regretelor până la atingerea fericirii prin împlinire, nimic nu ne este
accesibil fără apropierea femeii. Iubim o singură dată apoi iubirea primește
rațiuni consumându-ne prin prezența îndoielilor. Rațiunile iubirii pot fi
combătute numai în momentele melancoliei. Arătați-mi-l pe cel care poate uita
ce a iubit! Nu există! Din păcate pentru noi ceea ce am iubit a devenit un
departe, un trecut, un anotimp care nu se mai regăsește decât în clipa
melancoliei. Doar și pentru cenușa din inimi merită trăite clipa melancoliei!
Știți de ce? Pentru că toate iubirile care încep în noi, fără excepție, își
află finalul undeva în afara noastră sau în străinul care devenim!...
vineri, 25 ianuarie 2019
vineri, 18 ianuarie 2019
Teama
între noi jumătăți din ce-am fost
păstrate în gând indecent,
în simțuri ne știm pe de rost
și-o teamă în timpul prezent;
din tine-am păstrat ce-am putut,
ce poate că am înțeles,
din mine-a rămas ce n-ai rupt
și teama că nu sunt ales;
din umbre ușor tremurând
o aripă-n neant va răzbate,
un înger se naște iertând
și-o teamă că-s toate schimbate;
rămase-s din noi doar secunde
prin nostalgiile reci,
în mine târziul te-ascunde
și-o teamă că-mi plouă pe veci;
degeaba ascundem o dramă
iubirea ne-am pus-o în ramă,
iar cea de pe urmă-a mea teamă
că viața-i cu noi de o seamă…
joi, 3 ianuarie 2019
Black Rose
În general, poeților nefericiți le
sunt la îndemână începuturile
sau finalurile cu ultimul sau
ultima,
însă în cazul meu,
primul sau ultimul îmi este totuna.
Aidoma, începutul îmi este totuna sfârșitului.
Motivul este Black Rose.
Cu el/ea mi-am început ucenicia
într-ale priceperii despre oameni
și despre singurele lor unelte:
ura și dragostea.
Pe orice stradă aș lua-o întâlnesc
aceleași destine,
întâlnesc chipuri privind înspre un
nicăieri incert,
iar incertul vine de la
necunoaștere,
de la ingratitudine.
Străzile pline sau goale sunt
lipsite de ecourile oricărui trecut
care locuiește pe acea stradă,
iar zilele ploioase sunt singura
bucurie
a florii de nu mă uita, Black Rose.
Poate și de aceea iubesc ploaia!
Nu contest că am cunoscut fericirea
prin trăirile altora
și recunosc că am greșit în timpul uceniciei
încercând să le deturnez pașii pe
calea rațiunii.
Fiecare dintre noi are dreptul la
un/o Black Rose,
însă cel mai important este să știi
să-l/o îngrijești.
Deprinderea îngrijirii vine la
pachet cu prezența ei/lui în tine,
însă câți dintre noi reușesc
să se răsplătească
cu floarea de nu mă uita?!
Mie mi-a reușit, destinul a fost
generos cu mine
și indiferent dacă este adevărat sau
nu
că noi suntem făuritorii propriului
destin,
închei spunându-ți:
Black Rose, Black Rose,
tu crești numai în întunericul meu…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)