miercuri, 25 ianuarie 2012

(XII)



Nici un oscpiciu nu ne poate trata de marile suferințe; în schimb ne poate trata de existență descompunându-ne rațiunile de ”a fi”. În astfel de momente mă gândesc că moartea este singurul psihiatru recunoscut de Dumnezeu. Dacă L-aș întâlni, L-aș întreba dacă s-a tratat vreodată de nebunia creației Lui ...

*
Nu înțeleg cum acei dintre semenii care au atins forma acută a suferinței pot stărui în ea. Nu înțeleg cum aceiași semeni se pot hrăni cu amărăciunile lor și speră la o reabilitare definitivă, redescoperind diferitele gusturi ale vieții. Aș accepta o singură explicație; acei semeni au un pact cu Divinitatea prin care pentru iluzia fericirii eterne au ales acest martiriu defulat public, astfel încât să ne chinuie și să ne sfâșie liniștile. Trebuie că este foarte plăcută această osândă de a te răzbuna pe fericirile noastre mărunte ...
*
Nimic nu poate compensa suferința izbăvită dintr-o iubire neîmpărtășită. Există în schimb clopote care ne pot acoperi urletele de durere și cămăși de forță care să ne țină de cald în noaptea vieții ...
*
Motivul pentru care suntem atâtea miliarde pe pământul ăsta ... Ființele golite de expresia iubirii sunt cele dedicate științei și evoluției, dar ele sunt atât de puține încât nu se poate forma nici măcar un pluton de execuție.
*
Dacă lacrimile noastre ar intra în circuitul apei în natură, apa ar fi raționalizată iar diabetul cea mai dorită și longevivă boală.

luni, 23 ianuarie 2012

Indecența sincerității



După parcurgerea primelor pagini ale unui jurnal publicat sau al vreunui blog care-mi pare că are ceva de spus mă chinuie stăruitor întrebarea: ”sunt acești semeni sinceri?”, sau ”există cineva atât de detașat vis-a-vis de nimicnicia ăstei lumi, încât și-ar permite o doză masivă de sinceritate?”. Înclin să cred că nu. Sinceritatea în scris devine o armă foarte puternică în raport cu cititorul atunci când acele pagini sau acele intime file de viață devin publice, obligându-l pe cel care rătăcește prin intimitatea altuia să ia atitudine, să refuze sau să accepte acele expresii ale eului propriu ca fiind atribute ale vieții cu valoare absolută de adevăr. Ce poate fi atât de dureros și nefiresc în lumea individuală, raportat la umanitate, astfel încât cineva să-și permită un exces de sinceritate, prin care se emit judecăți presupus de valoare și se iau decizii teribile finalizate cu consecințe ridicole?

duminică, 22 ianuarie 2012

Fragilitatea cărnii



O inutilă izbucnire în urma unei acumulări nervoase îndelungate și am cedat. Mi-au trebuit două săptămâni pentru a-mi putea refolosi mâna dreaptă și a-mi reuni trupul cu spiritul. Mi-am reamintit astfel că niciodată nu am fost suficient de tânăr încât să devin sclavul tentațiilor și niciodată suficient de bătrân și înțelept pentru a asimila acea resemnare specifică cunoașterii, implicit a acceptării. Ultimele zile le-am trăit sub asediul introspecției. Am căutat a mă înțelege și a mă ierta de acea suficiență care nu-mi este caracteristică, dar care se pare, mi-a definit viața în ultima parte. Nu trebuie să ne supunem marilor schimbări pentru a continua să ne trăim viața, uneori doar trebuie să ne revizuim acel îndreptar care ne cadrează existența supunându-ne acelor principii de viața dobândite în timp.

*

joi, 5 ianuarie 2012

Locuiesc tot mai departe de irațional


În cele din urmă am înțeles. Mi-a devenit limpede ideea iraționalului și consecințele acestuia. Este mai simplu decât credeam, dar nu suficient pentru a-l accepta, adopta, dar trebuie să-i recunosc existența și comuniunea cu relativismul; căci, da, iraționalul induce relativitatea. Irațional este pentru noi tot ceea ce nu cunoaștem, nu înțelegem și este departe de a ne intra sub stăpânirea rațiunii. Iraționalul ne sperie, ne induce acea nesiguranță și anxietate. Nu este nimic seducător în irațional decât tentația dezvăluirii vreunui mister, dacă el se află acolo. Este singura explicație pe care o pot găsi pentru cei care au ajuns și trăiesc blocați între existența și neexistența Divinității, între a fi și a nu fi. Este mai simplu și mai ușor de suportat viața cu malformațiile ei dacă ai nevoie de credință dar nu ai argumentul existenței lui Dumnezeu.  Nu este acel ”crede și nu cerceta” și nici cealaltă extremă, ateismului; este purgatoriul. Este nimicul, sau una dintre definițiile acestuia. Am înclinat balanța și cred în intimitatea gândurilor de această natură. Am început anul cu o nouă certitudine și am ales un drum. Restul depinde de tentația misterelor care protejează aparent iraționalul.