marți, 31 decembrie 2013

Când mi-e dor de tine ...

           

           Aș putea spune că sunt trist, că sufăr, că plâng, că simt adierea adorației, dar ăste toate nu sunt decât patetisme și platitudini. Sunt trecut dincolo de ele și fără acest dor nu aș exista, evident că acum. Și într-un mâine încă sunt al tău, iar acest mâine poate subjuga restul existenței. Mă agăț de acest încă cu aceeași excitare a morții când se leagănă agățată de funia sinucigașului. Nu mai există nici iad iar paradisul îmi pare o minciună nevrotică prin care Dumnezeu se spală de păcate dinaintea creației sale, omul. Dar sunt eu altceva? Sunt aceeași zămislire și acesta este singurul motiv pentru care mă urăsc. Lutul din care am fost creat s-a format la marginea lumii noastre și l-ai adus tu personal. Ai vrut să faci asta pentru mine, iar eu atunci te-am acuzat de faptul că vrei să ne plagiezi iubirea, s-o transformi într-un grup statuar păgân la intrarea în altarul iubirii pe care îl creasem pentru tine; cum altfel decât iubindu-te?
          Mă lupt cu toți demonii care-mi devorează ființa. Când te-am lăsat să pleci fără să spun un cuvânt, sub mine se căscase iadul și vidul pe care îl substituisem oricărei dureri a trecutului își cerșea radierea din dicționar. Abandonat în brațele unei seducătoare tristeți îmi văd ruinate toate edificiile existențiale construite cu truda a mii de scriitori asumați. Tot ce am citit, învățat, practicat și scris despre viața pălește dinaintea acestei tristeți. Nu am nici frici, nici temeri, dar tristețea mea mă privește cu același sângeriu cu care diavolul l-a sedus pe om.


          Sunt atât de trist că sunt obsedat de întrebarea: ce iubesc mai mult, pe tine sau propria-mi tristețe? Sângelui meu îi este dor de tine, iar poveștile lui venoase sunt doar despre tine. Mă rabd la capătul aceleiași lumi de unde tu ai adus lutul și nu mai pot face un pas. Mă traversează o paralizie a lucidității și mi-e un frig ce răzbate din antarctica sufletului meu. Dintr-o Atlantidă puteam evada prin Iona, dar de aici nu se mai poate pleca niciunde. Toate rutele lumii înseamnă un nicăieri și moartea mă caută de dezastrele uitate de mine în semenii pe care i-am petrecut. Nu mă voi întoarce niciodată, pentru că știi unde mă găsești. Nici nu te aștept, mi-e suficient trandafirul lăsat pe piedestalul grupului statuar. Îți mai amintești cum vorbeam despre noi, cum îți spuneam că dacă noi am fi un trandafir singura mea menire ar fi spinul crescut pe tulpina iubirii tale? Acum zâmbesc înghețat. Știu că îți poți imagina cu sufletul cum zâmbesc. Păstrează-mă ca pe o carte poștală, trimisă din Antarctica, o carte poștală antagonică, plină de iad și de rai, de bucuria unei tristeți neîncăpătoare lumii noastre ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu