Aș putea spune că sunt trist, că sufăr, că plâng, că simt
adierea adorației, dar ăste toate nu sunt decât patetisme și platitudini. Sunt
trecut dincolo de ele și fără acest dor nu aș exista, evident că acum. Și într-un
mâine încă sunt al tău, iar acest mâine poate subjuga restul existenței. Mă
agăț de acest încă cu aceeași excitare
a morții când se leagănă agățată de funia sinucigașului. Nu mai există nici iad
iar paradisul îmi pare o minciună nevrotică prin care Dumnezeu se spală de
păcate dinaintea creației sale, omul. Dar sunt eu altceva? Sunt aceeași
zămislire și acesta este singurul motiv pentru care mă urăsc. Lutul din care am
fost creat s-a format la marginea lumii noastre și l-ai adus tu personal. Ai
vrut să faci asta pentru mine, iar eu atunci te-am acuzat de faptul că vrei să
ne plagiezi iubirea, s-o transformi într-un grup statuar păgân la intrarea în
altarul iubirii pe care îl creasem pentru tine; cum altfel decât iubindu-te?
Mă lupt cu
toți demonii care-mi devorează ființa. Când te-am lăsat să pleci fără să spun
un cuvânt, sub mine se căscase iadul și vidul
pe care îl substituisem oricărei dureri a trecutului își cerșea radierea din
dicționar. Abandonat în brațele unei seducătoare tristeți îmi văd ruinate toate
edificiile existențiale construite cu truda a mii de scriitori asumați. Tot ce
am citit, învățat, practicat și scris despre viața pălește dinaintea acestei
tristeți. Nu am nici frici, nici temeri, dar tristețea mea mă privește cu același
sângeriu cu care diavolul l-a sedus pe om.
Sunt atât
de trist că sunt obsedat de întrebarea: ce iubesc mai mult, pe tine sau
propria-mi tristețe? Sângelui meu îi este dor de tine, iar poveștile lui
venoase sunt doar despre tine. Mă rabd la capătul aceleiași lumi de unde tu ai
adus lutul și nu mai pot face un pas. Mă traversează o paralizie a lucidității și
mi-e un frig ce răzbate din antarctica sufletului meu. Dintr-o Atlantidă puteam
evada prin Iona, dar de aici nu se mai poate pleca niciunde. Toate rutele lumii
înseamnă un nicăieri și moartea mă caută de dezastrele uitate de mine în
semenii pe care i-am petrecut. Nu mă voi întoarce niciodată, pentru că știi
unde mă găsești. Nici nu te aștept, mi-e suficient trandafirul lăsat pe
piedestalul grupului statuar. Îți mai amintești cum vorbeam despre noi, cum îți
spuneam că dacă noi am fi un trandafir singura mea menire ar fi spinul crescut
pe tulpina iubirii tale? Acum zâmbesc înghețat. Știu că îți poți imagina cu
sufletul cum zâmbesc. Păstrează-mă ca pe o carte poștală, trimisă din
Antarctica, o carte poștală antagonică, plină de iad și de rai, de bucuria unei
tristeți neîncăpătoare lumii noastre ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu