Ce a fost între noi, nu mai contează,
pentru că a primit eticheta amintire.
Chiar, pentru cine mai contează trecutul?
Pentru mine, pentru tine,
pentru un oarecare ea sau el?!
Trecutul contează doar ca timpul prezent,
pentru că doar prezentul contează
și clipa, chiar cu efemeritatea ei,
trebuie trăită, împărtășită, să ne bucure sau
întristeze,
dar ea trebuie să conteze.
După fiecare sfârșit sunt alt om, sunt altcineva.
Trecutul mă întristează,
tristețea mă schimbă,
aparțin unui alt prezent.
Și mă întreb: dacă toți avem un timp al fiecăruia
și fiecare primește un timp pentru un ceva unic,
o iubire sau o despărțire,
un câștig la loterie sau un atac cerebral,
nașterea copilului tău sau un infarct,
oare pietrele ce cred despre timp?
Pietrele au primit dreptul la nemurire, nu-i așa?
Pentru ele timpul nu se poate măsura decât după
anotimpuri
sau după vârsta erelor,
aleatoriu poate și a generațiilor.
Pietrele ne pot spune despre evoluția omului,
dar nu despre ultima iubire,
deci timpul trecut nu contează nici pentru ele.
Dar, ploaia?! Are un timp el ei, desigur,
care se poate cuantifica
doar prin cantitatea de viață
sau de necaz pricinuită.
Vântul?! Trăiește mai puțin decât ploaia, dar mai
intens.
De la vânt putem învăța prețuirea clipei,
bucuria întâmplării și forța exprimării,
dar nici pentru el trecutul nu are valoare,
pentru că doar prezentul îl face viu,
uman între neoameni,
neom între cei cu frica de Dumnezeu,
impasibil dinaintea clipei, minutului, orei...
Tocmai de aceea,
din cauza vântului,
ploii
și a pietrelor,
nicio iubire nu trebuie să conteze
și niciun trecut să îmi schimbe prezentul.
Dar eu sunt un apropiat de-al lui nimeni și nimic,
un simplu om,
mai slab decât vântul, ploaia, pietrele…
Sunt doar un supus al timpului!
