luni, 14 noiembrie 2016

Vorbește-mi despre fericire


Cu tine, dinaintea mea,
timpul se comprimă.
Oricât de infimă ar fi clipa
te-aș ruga
să-mi vorbești despre fericire.
Simplitatea exercițiului de imaginație doare!
Taci. Mă privești.
Fericirea este costisitoare
doar pentru cei lipsiți de povara cunoașterii
și pentru stăpânii cuvântului.
Nu-mi spui nimic?
Atunci poate mă lași pe mine
să încerc
a-ți vorbi despre fericire.
Îți spun doar că...
de când te-ai mutat din mine,
fericirea este un comis voiajor.
Și ca să nu uit,
până la binecuvântata revedere
(dacă cerul și-ar mai dori să ni se-ntâmple)
îți spun în scris:
doar neființa ta m-ar lăsa pradă nefericirii...  

duminică, 13 noiembrie 2016

Ultima scrisoare

 

Iarna m-a vizitat mai repede.
Acel decembrie
peste care încă timpul uitării
n-a trecut
mă vrea îngropat
în cenușa amintirii.   
Încă mai găsesc motive
pentru a mă trăi
până la capătul destinului,
ca atare,
libertatea spre care tind
rămâne o simplă iluzie.
Prima mea ninsoare,
ultima scrisoare
și revelația înstrăinării.
Tot ce am iubit cândva
dincolo de ființă,
mi-e de-o înstrăinare
surdă,
mută,
înnegurată...

ajuns într-un niciunde...


ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,
din când în când în umbra veșnic trează,
tu prinsă-n amintire, eu prins într-o durere,
scrisoarea stă nescrisă, cuvântul delirează;
trimis-am în amurguri, nemijlocite gânduri,
triumf să mi-te-aducă, ofrandă nebuniei,
decor din fericirea celor sfârșiți în rânduri
și o zvâcnire-n rugă, complice agoniei!

ajuns-am prin absență, să cred că un crepuscul
te-a rătăcit prin lume, să-i fi subiect de bârfă,
motivul întinării-l vor scrie cu majuscul,
”IUBIRE INTERZISĂ, ÎNTRE-UN NEBUN ȘI-O TÂRFĂ”;
tu nu băga în seamă, încrâncenarea fadă
și nu răbda-ntre coaste disprețul care-l porți,
în ochii tăi femeie, tot ce-ai iubit readă,
tu fă-mi din ei iertare și pentru-mi suflet, porți!...

căci te-am iubit cu-adâncuri și te iubesc cu vrere,
mi-e dorul pe de-a-ntregul, nu pe bucăți corpuscul,
ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,
ajuns-am prin absență, să cred într-un crepuscul;
din ziua-nstrăinării mi-am pus tribut pe suflet,
pe zâmbet și pe lacrimi, pe ce se poate-ascunde
și-n clipa din tăcere, cu tine toată-n cuget,
exilul meu din tine m-a dus într-un niciunde...


miercuri, 2 noiembrie 2016

Cuvinte...


Trăiesc sub impresia faptului că ceea ce scriu doar pentru mine rezonează la un cu totul alt nivel în raport cu lumea exterioară eului propriu. Este ca și cum doar ceea ce scriu pentru mine contează. Mă simt altfel când folosesc cuvintele doar în perimetrul anturajului ființial, fiindcă tot ceea ce se scrie în intimitate, în cazul meu se trăiește. Când îmi scriu mie totul este sangvin. Cuvintele curg organic și nu se caută de explicațiile pe care semenii le cer. Scriu pentru mine și atunci cerul și pământul sunt totuna, pentru că trăind dincolo de orice limită socială impusă, omul din mine - dezlănțuit și dezinhibat, s-a mutat în geana cerului și-a pământului; mai exact m-am mutat în locul unde cerul îngenunchează pentru a primi sau oferi sărutul pământului. Te-ai gândit vreodată, tu cel care citești, cum este să scrii fiind în același timp frate cu Atlas și Prometeu?! Sunt convins că nu, pentru că tu - cel care citești acum aceste rânduri, ești orfanul cerului și pământului și geana cerului nu te dezmiardă cu lacrima de la capătul ei.
Când scriu numai pentru mine se-ntâmplă trăire, se-ntâmplă bătaie de inimă și aripă de pasăre atingând cerul. În afara acestui spațiu și timp se-ntâmplă doar cuvinte...   


marți, 1 noiembrie 2016

Elegie (patrusprezece/a XIVa)



Nu mi-s lămurit încă,
cum stă treaba cu nefericirea.
Decăderea m-a locuit întrupându-te,
apoi înlocuindu-te cu vidul
în care timpul nu-și știe cadența.
Milioanele de timpi morți
mi-au fost singurii martori.
Renăscut din ceea ce n-am știut că am fost
m-am întors în lumină
și aștept ca un necunoscut,
sau timpul cel viu,
să ne facă cunoștință...