Capitolul II
Taina orbului
Proprietarul era un bărbat trecut de 70 de ani, mărunţel şi cu o calviţie tribut închinată ostentativ tâmplelor sure. Privirea lui, de un albastru spălăcit îmi zădărnicea încrâncenarea. Zilnic, la aceeaşi oră îmi aducea mîncare rece. Deseori revenea în cameră pentru a pleca cu farfuria neatinsă. Era profund ascuns în tăcerile sale. Extrem de politicos, refuza să îmi vorbească. Nu am putut memora timbrul vocii, pentru că l-am auzit vorbind doar cu două ocazii: prima dată atunci când m-am mutat şi a doua oară când mi-a comunicat că refuză banii pentru de-ale gurii. Privirea lui îmi provoca aduceri aminte din privirea orbului. Parcă erau înţeleşi şi parcă ştia motivul prezenţei mele acolo. Aceaşi tainică tăcere, aceiaşi paşi târâţi între uşă şi masă şi uşă. O pendulare unică în cotidian, între refugiile noastre.
Azi se împlinea jumătate de an de când mă abandonasem în obscuritate. S-a oprit în dreptul ferestrei. Privea spre parc, parcă desenând fiecare gravură nervoasă de pe frunzele copacilor. Eram ca doi saltimbanci obosiţi după fiecare spectacol al circului vieţii. Târziu, epuizat de agitaţia privirii, îmi spuse:
- Poate a obosit. Poate!? … de aceea nu mai vine în parc.