joi, 13 aprilie 2017

Viața e ceea ce rupem din noi ca să ne fie bine


Trăim într-o lume care impune conceptul ”a avea răbdare cu noi”, indiferent care ne sunt nevoile și durerile individuale, deși trăirile individual-personale sunt comune. Din nefericire, dincolo de conștiința noastră, aparținem unui sistem de valori impus căruia nu-i pasă cine suntem, ceea ce ne dorim sau ce ne-am dori a trăi. Totul se reduce nivel la individual ca trăire, dar sistemului nici că-i pasă! Socialul impus de sistemul universal de valori manipulează, implementează și mai ales dictează. Știu cum să o facă, pupându-ne fundurile tăbăcite de la atâta stat pe gânduri, precum gânditorul de la Hamangia. Suntem percepuți și tratați precum o turmă capabilă să identifice și să prefere un individ alpha, individ care să conducă turma spre orbire, la nevoie spre dispariție.
Sunt convins că v-am plictisit, dar dincolo de plictisul vostru trebuie să conștientizăm că totul se reduce la ”a iubi”. Este falsă ipoteza care ne spune că a iubi înseamnă dependență și ca atare, renunțare la propria persoană. A iubi este una, a supraviețui este alta! Singularitatea noastră a fost gândită a fi indestructibilă însă nevoia neidentificată apare ca fiind o slăbiciune care poate fi exploatată. Niciodată nu vom iubi ceea ce nu ne identifică și personalizează, pentru că iubirea presupune o forță interioară imensă, forță capabilă să dăruiască, nicidecum să acapareze, să acumuleze. Mai mereu trăim o viață care nu reprezintă, o viață care în fapt nu se identifică și nu ne raportează la ceea ce trăim și suntem. Suntem dependență de suferință. Supraviețuim datorită detaliilor care țin de mistic și aparențe, dar iubirea nu poate înșela. Pentru că ea se întâmplă și ne întâmplă în afară absurdului cotidian. Pentru că dincolo de paroxism și decădere iubirea înseamnă trăire, înseamnă completare (în cazuri rarisime, împlinire).
Pentru mine există doar două certitudini: iubirea și moartea. Paradoxal, avem prea multe de trăit pentru a ne permite nonșalanța morții!...      

miercuri, 15 martie 2017

Sunt cel din care nu ai plecat niciodată


Și ce dacă plouă?
Știi?!, cunosc multe cupluri devenite iubiri
în urma unei nopți ploioase,
așa cum este noaptea aceasta.
Îți scriu despre acele povești de dragoste
care trebuiau povestite pentru a se întâmpla.
Acum deși ești departe, mi-ai rămas în vise.
A trecut mult timp de la prima noastră ploaie,
la fel de mult ca de la prima noastră noapte.
Plouă iarăși, ca pe-atunci
când ni se-ntâmplau începuturile.
Mi-am pus haina pe mine și am ieșit în ploaie,
nu să te caut,
nu să te regăsesc.
E prea mult din tine în fiece ploaie,
e prea mult din mine în fiece inimă zdrobită.
Povestea noastră ar fi fost una obișnuită
dacă ar fi fost povestită,
dar ea s-a scris înainte de a fi povestită lumii.
Sunt ud până la piele,
dar nu-mi pasă, pentru că te port.
Te simt în ceașca fierbinte de cafea
pe care o împarte la barul din colț un cuplu 
care de aici, din ploaia de afară, pare fericit,
te simt în bourbonul bărbatului stingher
care privește în gol paharul.
Probabil împărțim aceeași dramă,
aceeași poveste nepovestită.
Suntem dintre cei care trăiesc doar pe jumătate
și o facem doar în visele noastre
sau în cazul meu,
întotdeauna în nopțile ploioase.
Mă întorc în rutina supraviețuirii,
acolo unde orice carte merită citită
și orice pahar băut până la capăt.
Mă întorc acasă ud până la piele.
Mă voi întinde în pat fără să-mi șterg urmele ploii,
ca să te am în mine de două ori,
pe piele și în visele mele... 

joi, 9 martie 2017

Iubirea care nu rănește


Chipul tău la adăpostul pieptului meu
îmi pare mai odihnit decât reflexia lunii
în zăpada răscolită de aripile îngerilor
desemnați să ne vegheze.
Dumnezeu i-a surprins pângărind zăpada,
împletiți în actul amorului firesc,
cum altfel,
decât substituindu-ne?!...
L-ai văzut vreodată resemnat pe Dumnezeu?
Nici eu nu l-am văzut, însă mi-L închipui,
după ce pedepsindu-i pe îngeri
și nouă crescându-ne aripi,
am lăsat zăpada nepângărită,
înamorați de odihna chipului tău...  

marți, 14 februarie 2017

Elegie (șasesprezece/a XVIa)


Cărui gest, fapt,
cărei vini ori nemulțumiri
îi datorez prezentului,
iubirea?
De ce m-ascund, iubindu-te?
Egali suntem numai în iubire!
Organic, din milă putem iubi
tot ce cuprinde nefirescul,
orgasmic, în carne putem iubi
tot ce-am regăsit
în viciile definitorii.
Vulgul tău,
castul tău,
iubindu-le deopotrivă,
se-ntâmplă în simplitatea iubirii întregului.
Gestul,
faptul,
vina ori nemulțumirea
vin din întregul tău,
întregul meu.
Simplitatea nu conține paradoxuri
și totuși,
te întreb,
mă întreb,
cărui gest, fapt,
cărei vini ori nemulțumiri,
îi datorez prezentului,
iubirea?  

luni, 13 februarie 2017

Veșmânt ireparabil

 

Oricâte tăceri păstrat-am în carne
nu-s mute, nici taine de-ascuns,
cât umbra-și lasă urma-n marne
ce-i încă viu mai poate fi pătruns;

uitări purtate-n prea departe,
pe cei plecați vor ști să îi întoarne,
când moartea se teme de moarte,
ne știe tăcerea ascunsă în carne...


vineri, 30 decembrie 2016

Alfa și Omega


O așezare-n nefirescul firii
mi te-a fixat în amintire,
am pus în starea nerostirii
un gest plecat spre amurgire;
o noapte-a celor neîncepute
încăpătoare în dorinți,
pasiuni strivite-n servitute,
săruturi umede-fierbinți.

de-ar fi să ni se-ntâmple nouă,
proscrierii m-aș da fictiv
și-n nurii tăi scăldați de rouă
m-aș resemna definitiv;
ca să te am frânt-am răbdare,
abandonând-o în pustiu,
te iau întreagă-n asumare,
te-aștept și până-i prea târziu!

să-nceapă dară dansul tandru,
desfrâul ludic și lasciv,
bărbatul fă-ți-l băiețandru
un primitiv în afectiv;
să-mi fii amanta cea dintâi,
o agonie-n devorare,
să-ți fiu săgeata din călcâi,
prima și ultima trădare...