marți, 19 martie 2019

Ce mai faci tu?



Ce mai faci tu, ispita mea eternă?!,
cea care din risipe s-a-întrupat,
care m-a smuls din traiul meu de bernă,
să-mi dea iubirea la gustat?

Ce mai faci tu, cu sângele albastru
ce-ți alerga prin trupul colivie,
mai ții captiv al meu suflet sihastru
sau vrei să-l urci pe crucea ce-l învie?

Ce mai faci tu când drumul ți-e departe
și noaptea nu mai ține cont de zi?!
Îți amintești? Ești semnul meu de carte,
cea care firea-mi poate îmblânzi!

Ce mai faci tu când eu te strig pe nume,
când strig tăcând și tac strigându-te?!
Mi-ai fost esența operei antume,
urându-mă, iubindu-te…

Ce mai faci tu când anturezi nimicul,
cu mine întors în bernă și dezastru?!
Mă iartă de iubire și promiscuu,
păstrându-mă în sângele albastru…

luni, 4 martie 2019

nicăieri, niciunde, nicicând și peste tot



în cameră pereții umbra-ți poartă,
pe birou un toc și alba coală,
sortiți s-avem aceeași soartă
și nicăieri cameră goală,
gânduri spălate-n marea moartă,
iubiri purtate până-n boală,
ești nostalgia mea deșartă,
niciunde urme de morală,
chiar de te simt pierdută toată
furată de a nopții smoală,
zadarnic duc iubirea-n artă,
nicicând nu-mi vei mai fi egală.

umbra ta pe-a mea o ceartă,
niciun cuvânt pe alba coală,
iubirea ta pe-a mea n-o iartă
și peste tot camera goală…


luni, 25 februarie 2019

Aș vrea



Aș vrea să pot a-ți spune despre mine
c-am renunțat la a-ți mai fi povară,
nici nu mai știu dacă mi-e rău sau bine,
de port în suflet iarna sau o vară;

aș vrea să pot să ne trimit departe,
unul spre nord și altul înspre sud,
să-i dăm iubirii dreptul ei la moarte
și morții dreptul ei la sânge crud.

Aș vrea din toate cele împreunate
să pot alege ce a fost al meu,
dar cum nu pot, păstrează-le pe toate,
m-oi descurca cumva cu dorul greu;

aș vrea adâncul un adânc să fie
și-naltul până-n talpa unui zeu,
într-un târziu o alta să mă-nfie,
să nu mai fiu al tău, al meu.

Aș vrea să fiu un orb în amnezie,
să trec din iarnă-n vară și-napoi,
să-i dau iubirii drept la poezie
și dorului impar de noi.

Aș vrea să pot, să pot și să se poată
să uit complet ce am iubit odată…  

duminică, 17 februarie 2019

Neconjugabil



Aș vrea să spun că ești din nou aici,
că nu ai plecat niciodată din mine,
că iubirea se conjugă la prezent
la fel cu la trecut,
însă aș minți!
Singurul lucru care nu s-a schimbat
este sinceritatea mea,
la fel de brutală,
identic de neconjugabilă.
Cândva erai singura mea ocupație,
acum nimic nu mai contează,
chiar dacă uneori
ceea ce simt mă determină să vorbesc
iar ceea ce vorbesc mă determină să și fac ceva,
pentru că trăirile foarte rar devin fapte
și emoțiile arareori devin certitudinea unei împliniri.
Trecutul nu mai face parte din prezentul meu neconjugabil;
am adoptat aerul bărbatului capabil să iubească orice și pe oricine,
precum necoptul care nu cunoaște teama față de singurătate,
teama ascunsă în spatele eșuărilor din iubire.
De când nu mai suntem,
inima mea mereu pe fugă
m-a crescut ireversibil
și mai ales,
neconjugabil…

vineri, 25 ianuarie 2019

Finitudine (IV)




Melancolia folosește doar prezentului. Își face loc în noi atunci când clipa prețuiește singurătatea, nu acea singurătate aferentă tristeții ci acea singurătate aferentă liniștii. Putem găsi multe justificări stării de melancolie, dar singura justificare reală este cea care are parte de sinceritatea noastră, iar sinceritatea apare doar în preajma singurătății. Orice ne-am făgădui nouă înșine, de la ștergerea regretelor până la atingerea fericirii prin împlinire, nimic nu ne este accesibil fără apropierea femeii. Iubim o singură dată apoi iubirea primește rațiuni consumându-ne prin prezența îndoielilor. Rațiunile iubirii pot fi combătute numai în momentele melancoliei. Arătați-mi-l pe cel care poate uita ce a iubit! Nu există! Din păcate pentru noi ceea ce am iubit a devenit un departe, un trecut, un anotimp care nu se mai regăsește decât în clipa melancoliei. Doar și pentru cenușa din inimi merită trăite clipa melancoliei! Știți de ce? Pentru că toate iubirile care încep în noi, fără excepție, își află finalul undeva în afara noastră sau în străinul care devenim!...

vineri, 18 ianuarie 2019

Teama



între noi jumătăți din ce-am fost
păstrate în gând indecent,
în simțuri ne știm pe de rost
și-o teamă în timpul prezent;

din tine-am păstrat ce-am putut,
ce poate că am înțeles,
din mine-a rămas ce n-ai rupt
și teama că nu sunt ales;

din umbre ușor tremurând
o aripă-n neant va răzbate,
un înger se naște iertând
și-o teamă că-s toate schimbate;

rămase-s din noi doar secunde
prin nostalgiile reci,
în mine târziul te-ascunde
și-o teamă că-mi plouă pe veci;

degeaba ascundem o dramă
iubirea ne-am pus-o în ramă,
iar cea de pe urmă-a mea teamă
că viața-i cu noi de o seamă…

joi, 3 ianuarie 2019

Black Rose



În general, poeților nefericiți le sunt la îndemână începuturile
sau finalurile cu ultimul sau ultima,
însă în cazul meu,
primul sau ultimul îmi este totuna.
Aidoma, începutul îmi este totuna sfârșitului.
Motivul este Black Rose.
Cu el/ea mi-am început ucenicia
într-ale priceperii despre oameni
și despre singurele lor unelte:
ura și dragostea.
Pe orice stradă aș lua-o întâlnesc aceleași destine,
întâlnesc chipuri privind înspre un nicăieri incert,
iar incertul vine de la necunoaștere,
de la ingratitudine.
Străzile pline sau goale sunt lipsite de ecourile oricărui trecut
care locuiește pe acea stradă,
iar zilele ploioase sunt singura bucurie
a florii de nu mă uita, Black Rose.
Poate și de aceea iubesc ploaia!
Nu contest că am cunoscut fericirea prin trăirile altora
și recunosc că am greșit în timpul uceniciei
încercând să le deturnez pașii pe calea rațiunii.
Fiecare dintre noi are dreptul la un/o Black Rose,
însă cel mai important este să știi să-l/o îngrijești.
Deprinderea îngrijirii vine la pachet cu prezența ei/lui în tine,
însă câți dintre noi reușesc
să se răsplătească
cu floarea de nu mă uita?!
Mie mi-a reușit, destinul a fost generos cu mine
și indiferent dacă este adevărat sau nu
că noi suntem făuritorii propriului destin,
închei spunându-ți:
Black Rose, Black Rose,
tu crești numai în întunericul meu…