luni, 8 ianuarie 2018

Cine sunt eu?


Drumul singurătății. Al cui?!
Al tău, al meu?! Mai contează acum?
Ne-am întâlnit undeva pe acest drum,
în timpul acelei ierni în care înghețaseră
inclusiv flăcările iadurilor noastre.
Părea că timpul ne-a deschis
ușa secretă către infinit,
că el ne poate oferi soluția
iertării păcatelor.
Nu putem schimba trecutul!
Nu putem schimba ce s-a întâmplat,
însă putem face alegeri mai bune.
Singura întrebare care mi-a rămas
după toate acestea:
cine sunt eu?
Nu cred în schimbare,
mai exact nu cred în faptul
că omul se poate schimba.
Atunci nu mai contează cine am fost,
cine ai fost,
și nici cine suntem!
Nimeni nu merită o a doua șansă!
Iertarea este o pierdere inutilă de timp
chiar dacă aduce subconștientului
iluzia fericirii.
Sub umbrela iluziei fericirii cumva te-am iubit,
probabil ne-am iubit,
însă tot ea, iluzia fericirii
a deschis în mine apetitul ignoranței.
Cine sunt eu?!
Doar un om plecat pe drumul singurătății.
Al meu, al tău, al alteia...
Mai contează acum?!...

marți, 12 decembrie 2017

poem despre tine


am împărțit foarte multe,
ne-am spus foarte multe,
dar mie mi-au rămas câteva spovedanii,
câteva lucruri nespuse.
da! ți-e frică de schimbare.
preferi a-ți imagina că poți scăpa în loc să încerci schimbarea.
renunți la ceea ce poți avea agățându-te de speranță,
însă regret că nu ți-am spus că speranța este pentru lași.
ai supraviețuit doar pentru că ai rămas fidelă clișeului
”dacă eșuez pot pierde totul!”.
știi!, viața nu ar trebui sa fie întâmplătoare.
nici o întâmplare.
dacă vrei un argument ți-l pot oferi,
tardiv, dar el se perpetuează în tine atemporal:
”ceea ce primim nu are nici o legătură cu ceea ce merităm!”.
te țin minte căutând un motiv pentru atâta tristețe în lume;
ți-l ofer și pe acesta: ”prea mulți primim o a doua șansă!”.
te-ai temut să mă iubești,
deși te-am învățat despre tine,
spunându-ți insistent
că la fiecare nivel al sufletului există o ușă de ieșire.
mă întorc la speranță
și la argumentul lașilor:
”nu putem avea orice, dar putem spera că putem avea orice!”.
mai este ceva ce nu ți-am spus,
dar ți-am dat de înțeles adeseori,
cum altfel decât iubindu-te,
pentru că iubindu-te
am ales să-mi trăiesc viața la înălțimi nedefinibile
decât să aștept să-mi crească aripi.
însă tu, nerespingându-mi iubirea,
m-ai respins pe mine,
de teama morții. a sufletului. al tău sau al meu,
acum nu mai contează.
ce nu ți-am spus, poate pentru că nu ai fost pregătită, este că
apropierea morții nu schimbă cursul vieții,
ci doar ne amăgește cu schimbarea.
și, da! mea culpa! uneori te-am ignorat,
pentru că mă întristai!
și când la final vântul mi te-a luat,
tristețea mi-a lăsat-o tot mie...


miercuri, 6 decembrie 2017

Atingerile atemporalului noi


rutina cotidiană mă-nvață despre semeni
mult mai mult decât despre mine;
din ea extrag învățături,
împlinesc certitudini,
apoi le amestec cu amintirile despre tine,
despre noi,
iar rezultatul îl împart cu singurătatea.
nu sunt mai presus decât omul oarecare
și nu am prețuit suficient împreunarea clipelor noastre.
atunci totul îmi părea în plin și în viu,
acum toate acelea,
pe care nu le mai pot spune,
nu le mai pot repeta,
îmi par neajunsuri și ruperi din carnea vie a nostalgiei.
draga mea, din acest departe îți mai spun
că nici o devenire nu-i posibilă
fără retușuri trupești,
cu dureri ajunse cicatrici.
nu există devenire fără gustul sărat al sângelui,
nu există nici o devenire fără umbra arțăgoasă a unei foste iubiri,
însă draga mea,
adorata mea,
degeaba îmbătrânesc eu înțelept
câtă vreme sufletul meu îmbătrânește înțepenit
în memoria acestei vechi iubiri.
posibil să fim primiți doar cu numele
în panteonul marilor iubiri,
însă nu s-a construit încă catedrala
căreia să-i pot dona altarul sufletului ruină...  


luni, 4 decembrie 2017

Amnezia mea te ține minte


Concretul nostru s-a mutat în alții
sau într-un timp intangibil,
atât de îndepărtat încât nici gândului
nu-i stă în putința înțelegerii depline,
însă mă întreb cui folosește a înțelege
de ce timpul se scurge
numai în defavoarea truditorilor într-ale iubirii?!
Trădarea cărnii o simt în fiecare îmbrățișare străină mie,
trădarea sufletului în fiecare sărut refuzat.
În târziul meu se naște o amnezie
care-mi aduce a un preludiu al dezrădăcinării din mine.
Poate că Dumnezeu mă provoacă
propunându-mi o împăcare cu mine,
cu trecutul plin de tine,
cu prezentul în care nu mă sunt,
cu mâinele nimănui.
Afară se agită acum o zăpadă incertă,
în mine se zvârcolește un spasm al neuitării.
Tâmplei mele îi lipsește sărutul tău,
sânul tău,
pântecul tău,
palmelor mele le lipsesc dorințele tale.
Curatul delir care mă dezrădăcinează
îmi spune:
nici amnezia nu mai e ce-a fost,
nici iubirea ceea ce știam!
Tot el, delirul, îmi răspunde:
Iubirea este ceea ce ți se întâmplă acum!...

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Închipuie-ți că încă te iubesc


am rămas aici nemaiașteptând nimic.
când ai plecat nu mi-ai luat doar sufletul,
mi-ai luat și cuvintele,
și, vezi tu,
luându-mi-le,
mi-ai luat tot ceea ce am fost până la tine.
mi-ai luat toate mărturisirile despre tine,
toate șoaptele nopților noastre,
toate te iubescurile.  
mi-ai lăsat un dor nemărginit
și un singur gând,
gândul la tine.
aparțin locului care de-atunci nu poate justifica nici un răsărit
și doar datorită îngustimii inimii mele
îmi păstrez echilibrul
pășind pe versatila linie a vieții.
mă caut de urmele tale
străbătându-mi sufletul în toate direcțiile
în care ai putut pleca.
nemaiavând nimic de pierdut
ți-aș spune că încă te iubesc,
dar cum cuvintele mele sunt la tine,
te rog,
închipuie-ți că încă te iubesc...

vineri, 1 decembrie 2017

Cronicizare


Ceea ce noi numim iubire alții numesc păcat.
Omul are dreptul la eroare,
la judecată și prejudecăți,
dar dincolo de veghea lumii
nouă ne rămâne tot timpul păcatului.
Păcatul acesta ne definește,
ne potrivește,
iar lor, celor din culmea veghii,
le trăiește viața!
Noi cu surghiunul iubirii,
ei cu iluzia descompunerii ei în fărâme,
să le-ajungă și lor.
Nu-i putem învăță să iubească,
nu-i putem dezvăța să ne judece,
nici măcar nu merită să le corupem rațiunile.
Tu doar iubește-mă, adorata mea,
așa cum m-ai învățat să te iubesc,
sau mai bine
îmbolnăvește-mă de tine...


duminică, 26 noiembrie 2017

Eros


Dragostea nu are vârstă,
însă dacă dragostea ar avea vârsta mea,
ea ar avea vârsta copilăriei,
a șovăielilor,
a temerilor,
a fragilității premature.
Se întâmplă doar o singură dată,
primordial,
ducându-ne în timpul schimbării definitive.
Dacă dragostea ar avea vârsta mea,
ea ar fi atât de tânără
încât nu merită împărțită.
Dragostea este unitatea de măsură a unicității.
Ne rămân de împărțit doar ecourile ei târzii!...