luni, 20 noiembrie 2017

Nu există tratament pentru moarte


Viața este o înșiruire de întâmplări. Întâmplările le datorăm semenilor. Aliniați la rândul din care se poate arunca o privire nestingherită asupra nefericirii noastre, tributari primitivismul nemilos, ei ne condamnă la singurătate. Nici ea, singurătatea, nu ne va locui suficient, pentru că orice stare, orice agoniseală cotidiană, în fapt, înseamnă îndepărtarea de sine, conviețuirea cu întâmplarea, dar mai ales, conviețuirea cu cei din spatele întâmplării. Viața este o stradă înșiruită de-a lungul popasurilor pe care le facem. Fiecare popas înseamnă o casă, o întâmplare, un om, un detaliu. Dacă am putea fi doar simplii musafiri, fiecare casă ar fi doar o galerie de trăiri și sentimente, o galerie pe care am privi-o indiferent, dar nu, nu reușim și astfel casele devin un memorial al întâmplării de atunci, un muzeu al eșecului personal. Pășim în stradă doar pentru a intra în următorul muzeu.
Viața are întotdeauna gustul pe care-l alegem.     
Viața este o înșiruire de întâmplări desfășurate pe o stradă locuită de chiriașii temporari ai destinului nostru.
Parcurgem tot drumul aflat dinaintea noastră doar pentru a afla, la final, că nu există tratament pentru moarte!...    

joi, 16 noiembrie 2017

trecutul meu nu te mai știe


începutul nostru a fost perfect. știi motivul?
pentru că trecutul meu nu te știa.
încet și incert ți-ai făcut loc în el;
mai întâi în memoria perfecțiunii primei zile,
apoi în prima noastră rutină împlinită.
îmi devenisei prezentul trecutului recent
și călcând peste sincronul sangvin al inimilor noastre,
mi-ai fost stăpâna anotimpurilor.
apoi, dintr-un motiv de neînțeles pe-atunci
mi-ai ars anotimpurile,
rând pe rând,
din primăvară până-n iarnă.
Apoi, din nou acel apoi de care ne leagă totul,
într-o geometrie absurdă,
ne-ai devorat ciclic,
legându-mă cu lanțul concentric al fiecărei aniversări.
Îmi datorezi toate viețile care mi s-au întâmplat supraviețuindu-ți,
îți datorez doar prăbușirea în tăcerea dinaintea naufragiului.
Azi încep o nouă iarnă!
Tentat de adâncirea în ”dintr-un decembrie
am realizat că în recentul singurătății mele,
inima-mi s-a eliberat de povara deosebirii dintre ierni. știi motivul?
pentru că trecutul meu nu te mai știe!...

miercuri, 25 octombrie 2017

Să-mi fii (Sonetul I)


A fi plin de tine-n fapte
și de mult preaplinul vieții,
mituind pe toți profeții
pârgul tău l-aș duce-n coapte;
muză fiind la toți poeții,
ziua-i prefăcut-o-n noapte,
și-n odihna zilei șapte
bei din roua dimineții,
de pe buzele tristeții.
Pleacă-o rugă spusă-n șoapte,
spre vestalele necoapte,
alungând pe toți profeții:
să-mi fii stea de miazănoapte,
să-mi fii argumentul vieții!...

vineri, 13 octombrie 2017

Abisul din absint


dacă Dumnezeu m-ar goli de orice taină,
probabil că viața s-ar răzbuna pe El,
refuzându-mă.
m-agăț de valuri și creste,
de alge și iarbă, caut un loc
unde să-mi ascund tainele.
Nu cred că Dumnezeu a început lumea cu mine,
dar mă simt ca la începuturile ei
și știu,
simt,
că tainele mi le pot păstra doar ucigându-l.
mă gândesc că Dumnezeu știe totul despre moarte,
îi cunoaște îndrăzneala,
șovăielile,
ca atare,
din nou mă împac cu El,
gândindu-mă și că tainele mele
nu-i sunt de trebuință.
Charon îmbarcă doar suflete,
iar tainele-i rămân Lui;
atunci de unde mirarea
și-mpotrivirea,
dinaintea golirii dumnezeiești?
Mă recitesc și-mi promit,
că acesta este ultimul pahar de absint...

duminică, 24 septembrie 2017

Iubește-mă


Iubește-mă așa cum știi
iertându-mi ne-nțelesul,
să-ți fiu rațiunea de a fi,
blestemul și eresul.

Iubește-mă așa cum poți,
cu drama în candoare,
atinge-mă ca între soți,
în sânge dă-mi vigoare.

Iubește-mă ca cel dintâi
și nu-ți iubi iubirea,
pe cel ce-a fost al nimănui
învață-l fericirea.

Iubește-mă înnebunind
renunță la pudoare,
în carne mă primești gonind,
uniți într-o sudoare.

Iubește-mă și din priviri,
îmbrățișează-mi dragul,
cu ale lumii împotriviri
câștigă-ți rămășagul.

Iubește-mă cum te iubesc,
cu inima-n tortură,
iubește-mă copilăresc,
cu dragoste și ură...

Sunt om


La mine însumi convertit,
mi-aud tăcând singurătatea,
mă-ntreb ”Ce Domnul mi-a sortit?”,
de ce pierdut-am puritatea?!

De unde frica de-a fi om
m-a transformat în urlet,
cerșind pe treapta unui dom,
o împăcare-n suflet?!...

Rănindu-te, eu mă salvez
de multele nimicuri,
Un Prometeu mă tot visez,
ciupit de mii de ciocuri;

ce așteptări să mai ucid,
ce disperări să-nlătur,
din nicăieri înspre lucid
să pot să mă aventur?

Sunt om cu dreptul la erori,
la egoism și răzvrătiri,
cu-o viața suntem toți datori,
mi-s irosire între iubiri...