marți, 29 martie 2016

Sub nori, uneori deasupra lor


         Mereu am considerat că este foarte important cum intri în viață, cum pornești. Acum această considerație se clatină serios. Voi reveni asupra acestei indecizii, acestei asimetrii inverse liniarității pe care mi-a oferit-o întotdeauna rațiunea, mai precis luciditatea ei...

         Înzestrarea genetică, confortul muncii sau dedicația predecesorilor noștri și generozitatea Divinului sunt argumentele suficiente pentru a ne afla deasupra norilor, bine înfipți în eterul lor. Răsfățul vieții ne obișnuiește cu confortul succesului facil, cu aplecarea spre iluzia invincibilității, însă și în cel mai ignorant mod cu putință, nu ne pregătește pentru prima prăbușire, pentru că doar prima contează, tocmai din banalul motiv că ar fi pentru prima dată când viața ne scutură, ne ceartă, ne pedepsește pentru ignoranță și superficialitate. Bună treabă, asta cu îmbrăcatul lingvistic frumos al eșecului; în realitate acest eșec poate fi fatidic pentru cei care nu au primit nimic în plus față de cele menționate anterior. Ceea ce le lipsește celor care clachează se regăsește cu prisosință în cei care pornesc în viață aflându-se sub nori, lipsiți de grația soarelui. Pentru că această categorie, castă chiar, fiind majoritară, va ști mereu să facă diferența dintre norii grei încărcați de ploaie, norii cenușiu-indecis care îi țin suficienți de atenți și aplicați pentru a rămâne în plasa decenței vieții, sau cei diafani care reprezintă doar simbolistica eufemistică a fericirii. Întrebați-i pe cei concepuți ori începuți sub nori ce este fericirea și veți înțelege de ce aceia care se află deasupra norilor sunt atât de puțini și extrem de sensibili. Deasupra norilor sunt bolile domnești și viciile în forma lor între educat și primitivism, sub nori primează holera, ciuma și curvia, toate trei eufemisme pentru exprimarea caracterelor. Există o mare tristețe și pentru cei care locuiesc deasupra: niciodată curcubeul, diafanul și grotescul vieții, nu se așează deasupra norilor. Curcubeul apare sub nori, după norii grei ai ploilor vieții. De sub nori curcubeul este o bucurie, temerară și atemporală, deasupra norilor curcubeul este un tablou, un miracol al închipuirii, ceva incert între ce bine îmi este după ce nu mi-a fost...

         Revin la clătinarea gândului meu. Pentru că am cunoștință despre cum este de ambele părți ale norilor, despre iadul și raiul pământenilor. Categoric că vorbesc aici despre percepții individuale și relative, dar vorbesc (mai precis gândesc scriptic) despre diferențele ireconciliabile dintre cele două lumi. Preponderent am locuit sub nori, dar asta pentru că mi-a stat în putința alegerii. Cel mai des am locuit pe coama curcubeului, arareori m-am bucurat de albastrul siberian al lunii și poate mai puțin decât arareori m-am topit în portocaliul tibetan al marelui soare. Și de la fereastra imensă și mereu deschisă a locuinței sufletului meu, i-am văzut pe mult prea mulți din lumea celor de deasupra căzând într-un definitiv absurd și dureros; de-asemeni, i-am văzut pe mult prea puțini reușind să-și ia chirie deasupra. I-am cunoscut pe toți care au speculat norocul ascuns între lumi, cel aflat în eterul norilor. O ruletă înspăimântătoare, care ne povestește despre a fi sau a nu fi, despre a fi fost și ar fi putut să fie! În clătinarea-mi am primit o certitudine: contează de unde ne începem, dar cel mai abitir contează unde ne așezăm în infima noastră lume și cărei lumi îi aparține propriul nostru definitiv!...

         Era să uit ceva foarte important! Cel puțin pentru mine! În eterul norilor, Creatorul lumilor a urcat toate câmpiile de maci abandonate de către călătorii Căii Lactee...              

luni, 21 martie 2016

Nepo(e)tul nimănui


Un răsărit se regăsește în tot
ceea ce nu-mi aparține,
în străinătatea stranie a ființei.
Întrebătoare-mi este și starea suferințelor
care mă definesc dincolo de mine.
Sunt suferinți comune,
dureroase,
pe care însă nu le simt.
Ploaia care cândva mă spăla de păcate,
însă acum,
cade perdea
peste ceea ce nu mai sunt.
Sau peste ceea ce sunt?
Ce sunt Doamne?!
Ce-ți sunt PreaÎnaltule?!
Ce, ori cine, vă sunt străinilor?!
Soarele mă vindeca de rănile ploii,
însă acum,
îmi arde din viul care mi-a mai rămas.
Îmi arde misterul ultimului zâmbet,
sarea lacrimilor irosite,
apoi pierdute,
răcoarea umbrei tale,
îndoiala ultimului sărut!
Unde sunt Doamne?!
Unde-ți sunt Divinule?!
Unde vă sunt trăirile, străinilor?!
Ceea ce mă vindeca atunci,
acum mă pedepsește,
mă condamnă la tardivul acestei ultime rostiri:
 - Nu regret nimic!
 - Nu mi-e nici măcar un dor!
 - Mi-e timpul nepo(e)tului! Cel al nimănui!...

luni, 7 martie 2016

Drumuri


         Nu putem exista, nici măcar o clipă, fără gânduri. Suntem aflați perpetuu într-o tendință, sau nehotărâții mai multora. Pe orice drum am apuca-o ceva ne schimbă, ne neliniștește sau ne satisface prematur. Pentru orice suferință sau bucurie există o cauzalitate care ne preocupă infinit mai mult decât țelul. Deși există o teamă în noi pentru cunoaștere, îndeobști pentru cea deplină, vrem să știm, să ne convingem, să ne înțepenim într-o certitudine. Se află multă agresivitate și nociv în această nevoie de cunoaștere, însă și foarte multă nepotolire. Fugim de mistic pentru că ne este în revolta fricii, dar ce poate fi mai convenabil în nerăspunsuri decât însăși ea, mistica? Și mă întreb: pe câte drumuri am apucat-o fără nevoia finalității acestora?!  Primi răspunsuri în orb și instinctual parcurgem calea osânditului la neîmplinire. Ne trebuie atât de mult?! Sau atât de puțin?!
         Știm doar că ne trebuie. Și mai știm că fiece drum, fiece povară ne pare cu fiece alt început o plăcere. Apoi?!... În față incertitudinea, dinapoia noastră abandonul și în stânga sau dreapta inimii calea spre următoarele incertitudini...  
         Rădăcinile noastre amplifică ramificarea simplei existențe, complicând-o într-un intens ireal, adeseori insuportabil. Și fiece ramură își suportă propria-i umbră! Și cu fiecare timp al unui gând trecut peste noi, devenim tot mai tomnatici, mai goi, mai aproape de iarna eternă...