Sunt rană vie

Dacă am ceva a reproşa Divinităţii, dacă este cu puţinţă, dacă într-adevăr există, i-aş reproşa zestrea cu care m-a lăsat prin lume. Sunt numai suflet şi din nefericire nu pot schimba asta. Dacă nu pot schimba nimic, atunci am ales să-l las cotropit de toate raţiunile inserate în el prin propria-mi existenţialitate. Suferinţele suportate sunt pe măsura afectului.
Cine n-a trecut de periferia suferinţei intrând cu toată fiinţa în ea, nu va înţelege nimic. Te supui unor dureri insuportabile, renunţi la acea decenţa care-ţi rămâne la marginea trăririlor, atingând paroxismul. Rareori îţi reuşeşte această beţie a simţurilor, în care nu te regăseşti deloc, care culminează cu anularea fricii în faţa morţii. Eşti atât de plin de tine, încât toate amintirile, de la cele mai vechi până la cea mai recentă, îţi provoacă hemoragia sufletului; o inducere a trăirilor manifestate prin feroce spasme. În astfel de momente, Dumnezeu îţi regăseşte autenticitatea deşi nu se află nicăieri în tine. Pentru că nimic nu poate completa preaplinul de tine, nu există spaţiu liber, există doar suferinţă, căutare de sine, îţi pare o simfonie heruvimică care amestecă agonia cu extazul. Astfel de stări sunt unice, irepetabile ca intensitate, te pot lăsa pradă nebuniei dacă eşti incapabil de anularea temporară a raţiunii. Lumea exterioară oricum te percepe nebun, dar ţie nu-ţi pasă deoarece această nebunie a trăirilor este atât de intensă încât ai vrea să o împărtăşeşti aceleiaşi lumi căreia îi atribui neînţelegerea. Subconştientul te aşează unde îţi este locul în raport cu umanitatea; el ştie că nimeni nu poate suporta atâta durere, fie ea doar împărtăşită. Simţi acut nevoia unei răfuieli şi cine îţi este mai la îndemână decât Divinitatea? Tu ştii că El poate suporta orice, că este incapabil de rău. Îţi închipui că el te cară în spate cu toată suferinţa ta, în timp ce tu îi reproşezi invaliditatea. Cine percepe acest dialog surd, cu certitudine a avut parte de atingerea apogeului suferinţei. Pomenesc aici de acele vibraţii interioare care provoacă cataclisme raţiunii, anulând-o. Nu e nimic grotesc în a fi nefericit, nefericire mai mare ar fi să nu te întâlneşti cu tine în astfel de momente, să nu ai parte de conversaţia agresivă cu Dumnezeu. Este un altfel de purificare; o întoarcere la geneză, unde nu vei primi un nou suflet, doar îl vei reaşeaza în raport cu toate, cu tine, semeni şi Dumnezeu.