Asediul singurătăţilor mele ...

Doamne! Câtă melancolie poate zace în mine. Îţi vorbesc ţie despre acea tristeţe uşoară, plăcută chiar. Vorbesc de acea nobilă trăire care te-a încercat şi pe Tine, după ce ai creat Universul. Acea stare care te-a cufundat în reverie, care ţi-a adormit simţurile atunci când ai creat omul. Pentru ca altfel nu îmi pot explica cum ne-ai cadorisit cu toate slăbiciunile noastre, acele slăbiciuni care ne fac vulnerabili până la capitulare. Mă posedă acea melancolie căreia îi este străin gândul sinuciderii, acel gând care-l seca de viaţă pe Tolstoi, după ce a conştientizat gustul amar al inutilităţii vieţii. Căci, ce este viaţa, dacă nu un nonsens!? Refuz cu îndărătnicie să caut răspunsurile în Tine, pentru că îţi simt până-n străfundurile sufletului meu singurătatea. Nu metafizica ancestral ataşată gândurilor mele mă aşează în melancolie, ci regretele tale de a ne şti neîmpliniţi. Fiecare căutare a mea te provoacă şi pe Tine la căutări. 

Îmi amintesc că atunci când am murit prima dată, ieşirea din mine m-a adus în apropierea Ta. Mi-ai refuzat tăcerile. Acel refuz m-a conştientizat de existenţa Ta, dar mi-a anulat orice aplecare spre fatalitate. A şti că eşti mă identifică cu singurătatea. Îţi vorbesc de acea singurătate care îmi forţează limitele, mă desprinde din mine, mă determină să mă adresez mie ca unui străin. Am parte de conversaţii interminabile, care nu converg niciodată spre concret, pe care teologia le evită şi le ascunde umanităţii. Din această singurătate am aflat despre mine tot ce nu aş fi vrut să cunosc vreodată, acel eu pe care semenii îl evită şi-l dispreţuiesc, pentru că sunt prea conştient de mine şi de limitele Tale. Nu elegia singurătăţii mele mă duce în pragul disperării, ci lipsa unei certitudini. Am nevoie de o certitudine, nu vis-a-vis de creaţia Ta, momentan doar vis-a-vis de mine. Încă nu pot înţelege de ce trebuie să le suport pe toate, să le asimilez după disecare. Ce nu voi înţelege niciodată este cum de mă pot ierta după ce-mi iert prin uitare semenii. Sunt foarte nefericit de expresia adevărului cioranian din sintagma „Singurătatea nu te nvaţă că eşti singur, ci singurul!”.