marți, 29 aprilie 2014

Absența din lut



Motto: Nu te scârbi de speța omenească și nu te descuraja: cu timpul lutul se preschimbă în marmură
                   Pitagora


În țesuturile firii s-a așternut în pânda-i viscerală tăișul lucidității. Nu e loc pentru ceea ce Divinul a creat, nu e loc pentru semeni și încăpățânarea lăuntrică care aduce posibilul doar în traversarea destinului. Tot ceea ce omul a creat se datorează unor destine singuratice care au sfidat firescul conceptual aparținând ăstei lumi. Dinapoia oricărei izbânzi asupra vieții s-a ascuns un caracter și o voință potrivnică gloatei; un caracter și o voință care și-au asumat sacrificiul doar pentru înfăptuirea a ceea ce semenii catalogau ca fiind o nebunie și de pe urma cărora generațiile nemeritoase beneficiază cu indolență în prezent.
Singurătatea aparține doar celor care cunosc despre lume și oameni, cunosc despre durere și creație, despre sinceritatea și loialitatea dinaintea principiilor. Am renunțat la rugă pentru semeni, dar nu înainte de a renunța la ruga pentru sine. Până la abandonarea în brațele lucidității speram în oameni, în puțini nu în majoritatea lor, credeam în ideea unui bine comun, așezat și domestic, un bine capabil să reziste tendinței descompunerii doar prin simpla prezență a adevărurilor care l-au creat. Când adevărul, onestitatea, simplitatea nu sunt de trebuință celor care-ți seamănă doar prin carne și sânge, atunci alegi să-i părăsești. La început te lupți cu tristețea; urmează disprețul, ca apoi totul să încapă într-o imensă melancolie devenită sursa lirismului care te definește.
Debarasat de carnea și suflarea lumii mă pregătesc de goliciunea care s-a așezat de-a dreapta și stânga tăișului lucidității. Singura invazie permisă vine din exterior și mă-ndeamnă la gânduri despre Cel care și-a asumat modelarea lutului din care s-a creat seminția umană. Și-mi spun cu gravitatea firii că sunt absentul din lutul lumii, iar locul meu înspre întoarcere va fi doar în cava stâncii. Când în mine zidit-am tăcerile, zidit-am și gândul de bine și dragul de semeni. În sângele calcificat, tot ce-am iubit devenit-a o albie secată care păstrează memoria și sarea ultimei lacrimi ...


vineri, 25 aprilie 2014

Ebuliție


Poate ar trebui să mă bucur de fiece răsărit. Nu motivația căldurii provenite intuitiv din seninul rece al zorilor mă bucură, ci supraviețuirea nopții descompuse de un nou răsărit. Am supraviețuit gândurilor despre mine, semeni și Univers, am trecut peste orice iubire amestecată cu repulsia născută din pasiunea de care sunt capabil când ofer iertare ăstei lumi; căci iertarea nu este completă fără iubire, ea din iubire izvorăște și îi poartă mirosul. Îmi plac mirosurile umane tocmai pentru că îmi spun despre semeni, îmi vorbesc despre neglijența sau atenția lor și uneori sunt singura autenticitate a individului. Cel mai mult îmi place mirosul iubirii, este identic celui al vaporilor și totu'-i în fierbere. Cel mai îngrozitor este mirosul orgiei, aproape letal în amestec cu izul instinctelor. Mirosul morții este similar iernilor, cel mai apropiat de inodor ...

joi, 24 aprilie 2014

Despre tandrețea unei trădări ...


Dorință sau vrere? Orice ar fi, să-mi fie de viu, de trăire, de intensul incert dar posibil al infinitului. Să-ți poți duce iubirea, trăirea, sentimentul până la capătul invizibil al orizontului. Să te dărui prin inconștiență, să te refuzi în spasmele avertisment ale rațiunii. Viu! Ardere! Foc! ... fără teama cenușii. Singura accepțiune să-mi fie disperarea, că nu ajung să ating intensitatea infinitului. Să duci o luptă dincolo de tentația suicidului. Să devii vapori și când infinitul dă semne că-ți cedează, atunci să te trădezi. Să abandonezi doar pentru a supraviețui acestei trăiri, pentru a lua-o de la capăt. Un deja-vu motivațional, un omagiu adus intensului vieții. Asta numesc eu tandrețea sinelui. Să te trădezi pentru continuul ”a fi”! ...  

”a fi” prin neexistență ...

 

Cunosc mult prea multă lume și din acest motiv trăiesc sentimentul unei ineficiențe plictisitoare. Cel mai probabil, acesta este și motivul pentru care am înlocuit comunicarea cu distanța prin înstrăinare. Sunt capabil de orice tâmpenie ascunsă-ntr-un gând, dar ceea ce cred și spun semenii despre mine nu a fost niciodată una dintre preocupările mele majore. Știu mai multe despre toți din juru-mi decât știu ei despre mine și aceasta mă-ntristează pentru că este o altă dovadă a irosirii. În timp ce personajele care se simt îndatorate cu bârfe despre mine se ocupă cu intuiția, blajinul din mine se închide în certitudini și astfel, în verdicte. Totul, de la concept până la creație, se pierde în prejudecăți. Mi-e atât de dor de simplitate și naturalețe, încât plimbarea prin cimitir mi-a devenit obișnuință.  În parcuri și păduri viul s-a mucegăit, în cimitire viul stă în taina unei compasiuni și lacrima are gustul sincerității sării. În orice liniște te poți iubi autentic, departe de orice prejudecată ... 

Surse și motivații (VI) ...


Trebuie că sunt ori într-adevăr nebun, ori foarte saturat, dacă refuz traiul în care se zbate românul, un trai neputincios și lipsit de vlaga rațiunii. Pentru actul meu nu este nevoie de consecvență, este suficient discernământul ...
*
Aplauzele nu se vor auzi niciodată pentru unul ca mine. Cine l-ar aplauda pe unul care te disprețuiește și se revoltă din cauza milei care-l cuprinde, doar privindu-te?! ...
*
Să duci totul până la capăt, mai ales atunci când pierzi; onoarea este unul dintre puținele motive pentru care nu renunț la viul din mine. Trăind, mă descompun doar ca parte a esenței în toate ce mi-s dragi ...
*
Sunt un vânător al frumosului din semeni; sunt călăul viciilor și păcatelor neasumate, însă sunt și înțeleptul care se poate detașa de mizeria umană, atunci când întâlnesc disperarea ca motivație a unor acțiuni condamnabile. Uneori nici nu mai știu cine sunt, dar știu că mi-aș dori să fiu toate cele trei împreunate dinapoia unui singur gest; singurul gest care le poate aduce împreună este imposibilul. Câtă irosire ...
*
Poporul ăsta s-a împărțit în trei categorii. Una minoritară, s-a îmbolnăvit de teoria conspirației, alta – nimicitor de majoritară – bolnavă de impotența unei rațiuni și lipsită de nevoia unei evoluții. A treia categorie, infimă, privește amuzată la războiul celor două și se mulțumește să ne conducă ca pe o turmă neisprăvită de misticismul în care se scaldă ...
*
Știu despre sinucidere la fel de multe ca Romeo și Julieta, ori Shakespeare. Diferența este că am prea multă rațiune pentru a iubi indescifrabil și în frageda mea adolescență i-am citit pe Schopenhauer, Nietzsche și Cioran. Nici Tolstoi nu m-a mai putut salva ...


Drama ce zace în mine (I)


                                                   Motto: ”Acela dintre voi care este fără de păcat
                                                                         să arunce primul cu piatra”
                                                                      Evanghelia după Ioan, Cap.8

În adolescență eram de o violență tulburătoare; mult prea puțin fizică față de cât mi-aș fi dorit, dominantă fiind cea de natură psihică. Suportam cu greu prostia și superficialitatea din semeni, iar atunci când le întâlneam, furia-mi se revărsa în atroce valuri verbale spre posesori. Pentru mine toată agresivitatea manifestată slobod era încântătoare; mă simțeam un cuceritor al vârfurilor tabu, acel tărâm interzis prin apocalipsa mai degrabă a indiferenței decât cea a bunului simț. Tot ceea ce semenii refuzau să-și asume și păstrau sub tăcerea unui anonimat al sinelui, tunam eu fără vreo măsură a conștiinței. În fapt nu curățam nimic, doar îmi îndepărtam aproapele. Consecvent în atitudine, primisem stigmatul nebuniei între semeni, iar ei în indulgența lor înduioșătoare adăugau ”un nebun inteligent”. Despre gura lumii și prostia manifestată verbal aveam ca și acum părerea unei  indolențe mistice; nu există perioadă în istoria umanității unde să nu regăsesc o dramă identică dramelor mele, diferența fiind făcută doar de uneltele prin care ne rezolvam dramele. Treptat, violența-mi s-a procopsit cu substitutul rațiunii, o rațiune lucidă și rece, vidată-n asepticul cerului. Și totuși, uneori, reminiscența își spune cuvântul și proastele obiceiuri tradiționale s-ar mai manifesta prin țipete și palme peste căpățânile și obrajii mediocrilor. Trag nădejde că agresivitatea mea nu s-a maturizat îndeajuns ...    


Pentru că doar nimicul dăinuie ...


Stratificarea pe scara evoluției există doar în aparență. Peste tot, indiferent unde ne-am cățărat, ori cât am reușit prin sacrificii, neputința și mârșăvia umană au aceeași măsură valorică. Orice, oricum, oricât sunt doar iluzii care macină și motivează, însă dincolo de ele și implicațiile lor, întâlnesc aceeași rezistență a nimicului. Tot ceea ce construim, mai ales relațiile interumane, prieteniile și îndrăgosteala au aceeași finalitate.  Paradoxul sacrificiului inutil ar trebui să ne mențină în zona prudenței, cu precădere în cea a bunului simț, însă nu întotdeauna educația rezolva și problema implicării afective. Astfel, prin exprimarea suferinței, omul primește neasumatul drept al grotescului; un animal rănit este omul refuzat și neiubit și însăși cea mai teribilă fiară a pământului, atunci se teme de om.
Dezastrul ne stă scris în gena umană și el este singura reflexie sinceră a orgoliului. Munca depusă în cultul sinelui și păstrarea echilibrului ființial, de care aveam parte atunci când iubeam, devine cenușă. Nu avem la îndemână speranța Pheonixului, avem doar certitudinea anticipată a ratării. Și atunci, mă întreb, de unde nevoia acestui compromis, când finalitatea-și păstrează constanta prin rezultat? Orice compromis presupune un regret ulterior. Între nimic și compromis, preferabil ar fi primul!
 Ce bine îmi este făr de regrete ...

miercuri, 23 aprilie 2014

Destrămarea cărnii (V)


Motto: ”Foc am venit să arunc pe pământ
                                                             și cât aș vrea să fie acum aprins!”
                                                                                  Luca

Suport nedreptăți doar din partea vieții. Le-am pierdut numărul, le simt tot mai multe și mai apăsătoare. Nu-mi mai pun problema unei superficialități personale, merg pe intuiția-mi exersată și pe ideea unei calomnii a destinului întărită de teoria creștină, cea a încercării. Pentru un lucid ca mine este o ciudățenie să iau în calcul vreuna din teoriile creștine, însă nevoia unui reper în acest haos tot mai dezorganizat mă obligă și la astfel de artificii. O minciună, oricât de motivată ar fi, rămâne o minciună, însă o prefer ispășirii păcatului.
Surdă și mocnită-i durerea din acest haos care mă definește, durere coaptă în ungherele ființei, apoi pornită spre carne. Sunt prins între mocnit și urcarea-n stihie, și-n povârnișul durerii nici o țipenie de om. Măcar mi-e de liniște și taina minciunii, însă aștept acel adevăr care cu prețul trădării minciunii îmi va spune despre viață și de unde blestemul neîmplinit al nedreptăților. Încă rezist, încă sunt deasupra durerii ...  

M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...   
    

”... metru de pământ și cer, ...”


Dezamăgirea, ca și ofertă, o pot numi una dintre calitățile concrete ale semenilor. Precum insist eu vis-a-vis de aprofundarea stărilor, asemeni insistă și oamenii în exersarea dezamăgirilor. Este cumplit pentru semeni să nu mai seduca pe cineva asemeni lor, să nu întindă năvodul pentru capturi naive, să nu irosească ceva suflet în inutilitatea unei investiții fără viitor, să nu profite de investiția sinceră a celor pentru care ei contează. Mă îndepărtez tot mai mult de ceea ce-mi seamănă doar anatomic, fiindcă sunt unul dintre ultimii principiali nebuni. Nu mă dezic de erorile mele și nici ceea ce este calitate, nu mă dezic nici de caracter. Sunt dificil, extrem de greu de mulțumit, aproape imposibil de sedus (mă refer la frumos indiferent de sorgintea lui, că provine din natură sau din umanitate), am instincte cultivate, o rațiune extrem de practică și un car de bun simț - care îmi spune să tac și să plec definitiv chiar atunci când cei dragi îmi greșesc grav. Nu sunt un pătimaș al vreunei superiorități, al vreunei stăpâniri între semeni, dar sub nici o formă nu voi fi vreodată adeptul supunerii. 
A avea caracter înseamnă a fi capabil de cruzime” spunea Cioran într-unul din caietele sale. Îi dau dreptate! Considerați-mă cel mai sălbatic și sângeros animal cu putință, atunci când sunt obligat să-mi încalc principiile, să renunț la caracter, la munca pe care am depus-o supraviețuind vieții și amărăciunilor ei, amărăciuni produse de voi, cei care-mi semănați. Un foarte apropiat prieten , C., îmi spunea în vinerea mare că sunt un dogmatic, că sunt în atitudine, gândire, simțire și visceralitate, expresia esenței. Se-ntâmplă să port această cruciadă împotriva neputinței, superficialității și mediocrității umanității de prea multă vreme. Am ajuns să prefer propria-mi lașitate și cuvântul scris decât lupta. Nu abandonez cruciada, schimb tactica, fiindcă în acest război nu există cavalerism și nici prizonierat. M-am îndepărtat de esența existenței, iubirea și astfel, de om. Îmi este străin sentimentul urii, chiar dacă cândva trăiam precum în versul lui Păunescu: ”mi-ajunge-un metru de pământ și cer/ să pot să cânt, să pot să mă ofer”. Această înstrăinare mă apropie tot mai mult de iluzia seninului din albastrul cerului și uneori Îl întreb, dincolo de orice retorică: ” ... cum de-am ajuns a numai fi și când ...?” ...

PS: ... care-i aveți, bucurați-vă de îngeri ...   

sâmbătă, 19 aprilie 2014

În astă noapte, e noapte degeaba! ...


             E  noapte; încep a scrie ... Este 4.06, ora la care "debutez" în  demenţa penultimei zile de abstinenţă. Pentru ce să absorb această abstineţă? Unde eşti tu Divinule acum? Cezi că te hodienşti în mine acum, mai de cu seamă în ceilalţi? Orice dorinţă a ta acum poate fi iluzie, aceeaşi iluzie cu care noi, cei care zăbovim în speranţă, trăim pentru ziua de azi. Mâine există doar pentru tine. Nu mă dezic de ceea ce Eşti, mă dezic doar de iluzia speranţei. Mi-aş fi dorit ca vulturii să-ţi fie asemeni doar în zborul deasupra lumii, când privesc umanitatea şi restul  creaţiei Tale, nu în cel al devorării stârvurilor. Îţi mărturisesc că eu aş pedepsi umanitatea mult  mai ecumenic decât o faci Tu; nu aş tolera liberul arbitru, l-aş osândi la deja-vu! Dacă Te-ai iubi măcar cât îmi reuşeşte mie, ai renunţa la indolenţa Ta vis-a-vis de ceea ce ai creat. Fiece clopot sună în taina vreunei mântuiri, nu-mi apare decât a solfegiul unei blasfemii îndurate. Sunt singur în ăste zbateri şi îmi este soiul unei crucificări fără noimă. Mă caut de orice eşti, dar îţi încredinţez un secret: mă caut de ceea ce nu m-ai convins "a fi"! Cu toate ăste îţi spun că Tu poţi fi singura speranţă din cutia Pandorei, ceea ce nu a fost cu adevărat dezvăluit lumii. Timpul lumii nu bate pentru noi, căci suntem nimic, bate doar pentru Tine! ... Acum voi rosti o blasfemie asumată: dă-mi mie orice păcat pe care nu şi-l asumă umanitatea! Dă-mi mie şi păcatele pe care Tu ţi le-ai refuzat! ...    
   

joi, 17 aprilie 2014

Nu-mi mai vorbiți despre nimic ...


Nu-i zi lăsată făr' de paragina cuvântului. Mă-ntâmpină umanitatea cu varii teorii existențiale și dramele lor aferente. Nebunii îmi vorbesc despre frumosul ascuns în gesturi fără însemnătate. Diverse povești spuse pe voci și tonalități diferite, însă similare în finalitatea lor. Tristețea sau bucuria altora, mereu mai interesantă decât propria viață a povestitorilor. Pasiunea o regăsesc mai mult în imaginația semenilor decât în ale lor trăiri.
Am renunțat să vă mai caut de viu, de pulsația sangvină atât de dragă mie. Nu-mi găsesc scuze pentru pierderea de vreme pe care v-o împărtășesc. Mi-am asumat naiv acea toleranță nemotivată, de parcă Dumnezeu mi-ar fi încredințat păstrarea timpului. Decât să îmi ofer disprețul celor care cuvântă în van, aleg să-l împărtășesc celor care cuvântă despre pasiuni și sentimente false prin scris și care nu-mi pot simți viul.
Din cauza omului, am ajuns să-mi fie mai de preț timpul decât omul, să-mi fie mai dragă tăcerea altora decât a mea; căci trebuie să recunosc, cu propria-mi tăcere și toleranță conviețuiesc de bună vreme ...

marți, 15 aprilie 2014

”Fugit amor” ...


Te-am căutat în vremea lumii
dorind întreg să te iubesc,
mă confesam în noapte, lunii,
rugă-i șopteam, să te găsesc.

Tu m-ai primit în taina dimineții
și m-ai iubit cât ți-a fost dat,
te-ai așezat în linia vieții
ce s-a-ntrerupt, când m-ai lăsat.

A fost prea scurt și tot mai doare,
mult prea puțin ne-am fericit,
în vremea lumii milenare
eu de iubit, te-am tot iubit.

Mi-s înger decăzut din drepturi
și te-am urmat în întuneric;
doream să-mi fii tu soață-n ceruri
căci pământesc, nu ți-am fost vrednic.

În pasul singur ce mă poartă,
mi-s trup mutat din loc în loc,
mi-ai fost destin, acum mi-s soartă
Eros pribeag, fără noroc ...

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Surse și motivații (V) ...


Să te privezi de libertatea pe care ți-o conferi prin detașarea față de tot ceea ce este lumesc este specific mediocrității asumate. Să te supui unui destin prescris, care te condamnă infailibil la ”a nu fi” ...
*
Viața pentru mine a construit multe pasaje; toate ăste s-au dovedit doar porți de intrare înspre acomodarea cu umanitatea și rânduiala ei. Pentru ieșirea din viață mi-am săpat fiecare poartă cu truda unui ocnaș condamnat la suferință. Orice am construit cu pasiune s-a dovedit a fi inutil, căci fiece poartă deschisă a însemnat abandonul pasiunii regăsite și forțarea unui noi evadări, și ulterior, izolarea într-o altă și nouă pasiune ...
*
Vâscozitatea-mi sangvină – singurul motiv care-mi împiedică împăcarea cu cerul ...
*
Dimineața aceasta mi-am petrecut-o printre semeni; prea puțini frumoși, mult prea puțini sinceri, aproape deloc vii. Mi-e clar; sila este cea mai îngăduitoare atitudine pe care mi-o permit ...
*
Mă caut de timp pentru a scrie; viciul tutunului și al scrisului mă îndreptățesc să nu mă caut încă de eternitate și promisiunea mincinoasă a liniștii ...
*
Sunt mult prea autocritic pentru a spera că voi egala vreodată o valoare a neamului românesc. Iubesc criticile semenilor; astfel îmi dau seama cât de naiv este omul și cât de brută mi-s eu ...
*
I. mă întreba deunăzi dacă nu-mi doresc reîntoarcerea la adolsecență și dacă nu aș schimba ceva din viața mea. I-am spus că nu aș renunța deloc la ceea ce sunt și mi-aș retrăi identic viața. Acum îi spun și motivul: cum să renunț la autenticitatea mea?! ... 

miercuri, 9 aprilie 2014

Elogiu delirului


Nu-mi mai stă în putințe tăcerea! Nu mă revolt prin ăste rânduri, e mai simplu decât pare, doar vomit. Îmi reușește la propriu și la figurat deopotrivă, căci în ultime vreme îmi este dat să mă împiedic de scriitura contemporană și vajnicii ei autori. ”Scriitorași” închipuiți și marketați de reviste și edituri lipsite de calitatea scriiturii, ”sui generis” vorbind, aruncă spre hrana contemporanului universal tot soiul de descompuși afectiv și mental, încercând din răsputeri să dea o nouă valoare literaturii. Îmi este clar că sunt genul celui care s-a blocat în clasicism și caută identificarea valorii unei capodopere contemporane prin prisma unui sistem de valori perimat și uitat în praful bibliotecilor orășenești sau personale.
Să vă fie într-un clar; cel care scrie ăste rânduri și se adresează conștiinței voastre este de departe cel mai avizat în a fi sculptat în tinda vreunei biserici, dar păcatele mele cumulate și asumate nu încropesc nici măcar zece procente din păcatele revărsate în scriitura contemporană, nu toată - ci în majoritatea ei. Nu sunt curios de defectele și desfrâul personajelor-autori, fiece om își știe păcatele și demonii și-și duce propriile bătălii, îmi repugnă minciuna și prefăcătoria celor care scriu astfel, mai ales în contextul certitudinii mele, cum că ăste personaje mint cu grosolănie specificând că ”destinele” povestirilor lor sunt chiar ei, autorii. Dragii mei, nu sunteți decât o șagă a unui puseu gazos evadat din colon!
Zău așa, distinsă cititorime, sunt un vicios și viciat sincer. Consumator înrăit de vicii (folosiți-vă imaginația, dar fără să adăugați stupefiante sau ceva altminteri cu aceleași consecințe comportamental-viscerale) mă declar un susținător al Bibliei și povețelor ei. Eu, cel care l-am transformat pe PreaÎnaltul în motivația existențială a rațiunii, cel care-i cer Divinului să coboare în preumblarea lui printre semeni, am ajuns să mă rog înspre utopica-I existență, să dea cu potopul rațiunii bunului simț peste mințile obosite care rătăcesc.
Fratele meu de specie, fii homosexual!, dar trăiește-ți visul cu discreția fericirii că ești și ai cu cine o împărtăși; rogu-te, lasă-mi decența să bată cât mai nealterată la poarta cavoului. Mai adaug că scriitura domniei tale este la fel de flască precum pudoarea dumneavoastră dinaintea nudității unei femei. Draga mea editor, scriitura ta mi-a plăcut enorm, mai aveam puțin și o înrămam în cripta sufletului, dar ție nu îți mai este îndeajuns respectul unor muritori rătăciți în metafizic; îți stă în nevoie scoborârea în troaca neajunsurilor unei făpturi care și-a desăvârșit ratarea doar respirând aerul contemporan. Țin să fiu înțeles și-ți specific că oxigenul de sub Tâmpa spală diferit rufele unei familii, dar nicidecum doliul unei neputințe. Dragul meu scriitor versat și cultivat de la nord și vest de țara marilor valori culturale, aici o numesc pe biata Franță, te-am simțit deștept nevoie mare și chiar ești; atunci viu și întreb cu vox populi neadecvat, fără a dori vreun răspuns, de ce-ți batjocorești munca rațiunii și-mi explici brucknerian despre marile tale răscruci (ne)dickensiene, rezultat al unor rutine pasionale? Nu doresc să-mi continui periplul vidanjat și spui doar că-i dau mare dreptate Cioranului, atunci când ”scriitorul pop” spuia: ”Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalți.” ...


vineri, 4 aprilie 2014

Surse și motivații (IV) ...


Umanitatea mă caută pentru a-mi reproșa teoria conform căreia neputința îi definește. Acest abandon anticipat și evident, o stare de fapt existențială, nu este pe placul celor care se spetesc într-o dinamică temeinic anarhică, dar pentru ei această dinamică este suficientă pentru a-și îmbunătăți viața. Adică, a nu te supune nici unei ordini interioare sau exterioare ființei, doar pentru că ea nu există, înseamnă că umbra ta fertilizează pământul? Am senzația unei incompatibilități între neghiobiile noastre; mai mult decât atât nici umbrele noastre nu se iubesc ...
*
Îmi este mai de îngăduință dinaintea unei apatii simple decât dinaintea acelei apatii resemnative specifică smereniei purificatoare. În biserică intrăm doar de dragul suferinței, nicidecum de dragul Divinului sau treimii Lui ...
*
Există și un sfânt căruia i-a fost refuzat intrarea în Eden. Noi îl numim Sf. Așteaptă, iar în destine el este descris ca ”întâmplare” ...
*          
Tot ce este frumos și creat de om, nu de natură, nu pot privi și admira decât cu sufletul. Privirea mi s-a distrus privindu-l pe om, văzându-l, indiferent cum, în focul creației sau demența distrugerii creației altora. Oare Dumnezeu mă vede?! ...
*
Am uitat gustul dorului. Fiind obișnuit cu amărăciunea ușor dulceagă a detașării, mi-e-n știința conștiinței că pentru a-mi fi dor de ceva sau cineva ar trebui să primesc o nouă viață, un soi de renaștere. Și cum orice naștere este o intrare inconștientă în viață, simt deja cum mă sufocă senzația deja-vu-ului ...
*
Văd, ating, doresc, gust, iubesc. Și?! ...  încă tot nu mi-am răspuns ...

joi, 3 aprilie 2014

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (III)


Cine mi-s?! Descendent nevinovat și neîntrebat din decadentul Adam mi-s împlinitorul tuturor păcatelor. Nu am ratat nici unul, dar sunt cele câteva mai aprige și de neiertat de către PreaÎnaltul pe care mi-ar fi fost în vrere a le împlini cu tine. Ți-aș fi stigmatizat în carne gustul iederei și în urma ta orice păcat ispășit izbăvea aroma ambroziei arsă-n pasiunea cărnii. Te-aș fi muncit în iadul trăirilor tale, te-aș fi descoperit ție cât să poți ierta lumii orice voință de-a te avea. Te-aș fi împlinit până-n ultima mea suflare, completând astfel prin tine geometria ăstei lumi. Fiecărui păcat i-aș fi atribuit plăcerea cărnii muncite în imaginația fiecărui Adam care mi-a pângărit gena. Prin mine, iubindu-te carnal și cu trufia unicității, preacurvia ta ar fi devenit rugă urcată spre cer! Prin tine aș fi răzbunat alungarea noastră din rai! ...  

Devenit-am ultimul dintre Adamii care te-au ratat. În altă viață pe tine Evă te voi vizita în pielea șarpelui ... 

Despre tot mai puținul din mine (III)


Sentimentul ”niciodată” îl am de fiece dată când mă opresc din mersu-mi șovăitor spre mâinele incert și mă întreb ”oare când se va termina cu toate ăste, cu gânduri, dureri și tristeți”? Căutându-mă de istoria viețuirii mele, printre cele gândite de Divinul și aprofundate de semeni,  știu că m-am întâlnit și cu fericirea. Chiar am întâlnit-o și era atât de frumoasă și plină de mine!... Dar - mereu această nepotrivire pornită din ”dar” și ”dacă” - rațiunea îmi cerea sacrificii. M-am născut incomplet și voi pleca asemeni; știu că sentimentul suficienței nu a fost conceput pentru mine. Și atunci mare durere care-mi stinge orice nevoie, dintre cele ce are viața de oferit, îmi este conștiința acestei insuficiențe care se regăsește și în anularea celor lumești. Chiar și ființialitatea mi-o întreb ”de unde și până când toate ăstea pline de nesățul durerii?”.
Aș vrea, puternic aș vrea, să fie altcineva vinovat de drumul destinului meu, însă eu sunt cel care a ales. Cel care ales să citească, să cunoască, să aibe cât mai mult și mai ales (ce neghiobie) să aibe certitudini. În astă trudă silnică am renunțat fără tăgadă la oameni frumoși care mi-ar fi păstrat vie acea aparență frumoasă a fericirii. Și acum când întâlnesc oameni frumoși - înainte de orice stârnire - mă conversez în tăcere cu umbra lor. Sunt prea plin de adevărul descoperit prin ăstul sacrificiu care cuprinde în întregul său, renunțarea la mine, dar mai niciodată la sine ...
  

miercuri, 2 aprilie 2014

Despre orbire ...


Sunt îngrijorări cărora le rezist cu tot mai multă dificultate. Umanitatea îmi devine tot mai indezirabilă și eu ei, așijderea. Omul trăiește doar pentru el și disperarea se exprimă în forme tot mai coerente. Ca să mai pot rezista dorințelor semenilor am ajuns să îmi accept ignoranța, să accept orice minciună lipsită de vina unei sinucideri. Am obosit să le spun semenilor despre ei, despre refuzul lor în ”a fi” ca și existență. Îi simt în acceptarea celor spuse și nespuse, dar nevoile îi devorează. Să accepți doza de virtualitate atât de necesară unei conviețuiri îmi este peste accepțiunea lucidității, dar tot prin ea găsesc răspunsurile la viniile care se văd, care provoacă roșeața obrazului. Am încercat în zadar să-mi lămuresc semenii că ei nu sunt mai mult decât suma faptelor și vorbirii lor. Orice falsitate este deconspirată de privire, gestică, visceralitate.
Pentru mine viața nu există decât trăindu-se. Fără tremur, febră și pasiune totul este mort, neînceput și fără perspectivă. Fără implicare suntem inerțiali și lipsiți de competențe; fără implicare suntem doar faună. Conviețuirea mă obligă să-mi mut privirea de la semeni și doar să mă prefac a-i asculta. Orice gest devine o favoare și atunci încep să mă gândesc tot mai dens la orbirea virtuală, identică virtualitate precum cea în care trăiesc și ei. Surzenia-mi este nenegociabilă ...


marți, 1 aprilie 2014

În vremea fricii (XII)


Frica ... una dintre formele existențiale ale vieții. Frica este unul din atributele umanității. Cândva eram un obișnuit al ei. Au fost momente când fiorul fricii îmi dădea o senzație de voluptate uluitoare. Până când am descoperit frica lipsită de formă sau conținut. Să fii bântuit de o frică fără motivație, fără perspectiva unei revoluții ulterioare care să-ți îmbunătățească viața. Ajunsesem în starea unei depresii induse prin senzația bântuirii. Mi se-ntâmpla frica fără suport, acea teamă a unei pierderi irevocabile și definitive a ceva sau cineva care nici măcar nu exista sau se regăsea precum un conținut al vieții. Am reușit evadarea din starea de maximă incertitudine cedând voinței lucidității. Ulterior am învățat să o controlez și să încep a trăi fără voluptatea ei. Mi-e infinit mai bine fără fiorul ei, dar mi-e sec, mi-e vid de formă și conținut. Luciditatea nu mi-a oferit și un substitut al ei și nici măcar o motivație să fiu mai apropiat de semeni. În vremea fricii trăiam în varii forme, eram unul dintre răsfățații soartei; în anturajul unei lucidității depline nu poți fi decât răsfățatul singurătății.

          Dă-mi Doamne tot ce ai gândit și ai pregătit pentru mine, iar pentru semeni mai picură din voluptatea fricii ...

Tăcerea ultimelor zile ...

 


Să trăiești condensat, constrâns de conștiința dedicată doar acelei zile în care trăiești. Să fi dăruit doar prezentului infim, să percepi ziua de mâine ca pe o incertitudine, în care orice spirit de aventură s-a pierdut undeva în trecutul tău tumultos. Paradoxal, să trăiești în prezentul acestui azi fără conștiința trecutului.
Am un răspuns pentru mine în ceea ce privește lipsa conștiinței trecutului. Trecutul aparține nimănui. Tot ce s-a realizat în miile de ani de istorie nu are importanță și relevanță pentru contemporani. Altfel, dacă trăim tot ceea ce suntem și ni se întâmplă, rău sau bun, doar datorită a ceea ce s-a creat și întâmplat în istoria universală și cea personală, iar acest fapt ne este indiferent, atunci mă întreb spre ce privim într-un mâine?! Lipsa unei dovezi palpabile că mâine ceva se va schimba în bine ne ține blocați în cotidianul supus supraviețuirii. Ori supraviețuirea nu este absolut deloc o încântătoare perspectivă asupra vieții.
Pentru orice respirație trecutul ar fi de maximă importanță. Lui îi datorăm totul; datorită a tot ceea ce am trăit , gândit, făcut și de ce nu?!... și iubit, am devenit ceea ce suntem. Nu mi-e dor de ceea ce am fost inițial, de acele vremuri în care naivitatea mă-ndemna să mă tăvălesc prin viața, mi-e dor doar de viață, chiar dacă ea presupune principialitate. Mi-ar fi mai de simplitate în existență, dacă aș recunoaște că nu mi-am instrăinat-o suficient, simplitatea. De ce îmi este de sensuri și răspunsuri, când aș putea conduce în regatul neputinței? Este suficient o doză mică de șarlatanism și oportunism, mai departe totul de vine posibil datorită celor fără simțire, gândire și plini de temeri, vanitate și lăcomie.

Singura lăcomie pe care mi-aș asuma-o ar fi devorarea vieții. Ce folos că v-am lăsat vouă această lăcomie?! ... Nu mai simt nimic, nici măcar senzația de foame sau sete ...