„Praf în vânt”

 

„Încă o noapte reuşită cu mine” se gândi el, strivind ţigara de pereţii de ceramică ai scrumierei. Avea parte de acele nopţi în care nimeni şi nimic nu-i putea lua liniştea. Nici măcar prezenţa ei nu-l agita, cum se întâmplase uneori, mai ales în ultimul an. Se ştiau de patru ani; cu toate acestea fiindcă se vedeau doar odată pe lună, uneori chiar de doua ori per lună, aceste întâlniri nu-şi pierduseră farmecul acelei iniţieri în necunoscutul cotidian al fiecăruia, un cotidian anost dar plin de suspans atunci când îşi împărtăşeau rutina. Era o spovedanie reciprocă, plină de ironii, exact ceea ce duhovnicului nu-i poţi povesti fără să te certe din priviri.
„Hm! Parcă astă noapte este altfel. Ceva este diferit!” gândi el stins, din nou. Nu-i scăpa nimic, pentru că o cunoştea foarte bine. Îşi putea permite şi să fie absent, să ignore respiraţia ei regulată şi acordată perfect gândurilor ei şi tot ar fi ştiut de zvârcolirile ei. El i se oferise precum o carte deschisă, dar pentru ea filele erau albe. Nici vorbă că ea ar suferi de lipsă de inteligenţă, pur şi simplu era mult prea preocupată de gândurile ei. Principala ei ocupaţie, atât în cotidian, cu precădere în nopţile lor era ea; se căuta de acel sine pe care ea însăşi îl suspendase undeva între el-lume-Divinitate, un triunghi amoros complet ratat, dar pe care ea se încăpăţâna să-l păstreze viu în trăirile ei.
-Te rog mai spune ceva, se decise ea în cele din urmă, să spargă ora de tăcere care îi petrecuse.
El întoarse privirea spre ea. O privi atent prin fumul de ţigară, dar prefera să completeze cumva acea oră de tăcere. Ştia că ea îi respectă tabieturile şi dorinţele; dacă el a ales să nu răspundă era clar că încă nu dorea să renunţe la gândurile lui, chiar dacă ea o făcuse. Şi apoi ... ei îi era foarte uşor să se întoarcă în ea. El continua să o privească în aceaşi plăcută linişte reinstalată. Se întâmplase exact cum prevăzuse. Era atât de previzibilă pentru el şi deşi ea ştia, continua să refuze a recunoaşte asta. Profilul i se revela perfect în lumina difuză care venea de la lampadarul de afară printre jalulzelele desfăcute. Ea detesta lumina în intimitatea lor, lui îi era indiferent. Din reflex a vrut să-i spună că lui îi place să o privească pentru că este frumoasă în toate. Se opri la timp, pentru că realizase brusc că detesta să audă de la el astfel de remarci. Ştia şi singură că este frumoasă, nu-i trebuia unul ca el să i-o spună. El îi era de trebuinţă pentru ceea ce astă lume nu avea să-i ofere: sinceritate brută, curajul nebun de a fi el însuşi indiferent de anturaj sau oprelişti. Îl dispreţuia când el insista asupra frumuseţii ei statuare, dar nu-i refuza niciodată atingerea. El iubea frumosul şi avea o rabdare nebună să-şi plimbe palmele, degetele şi buzele pe liniile fine ale trupului.
„Ah! Iarăşi mă priveşte ca pe o pictură de Rafael ...” gândi ea, simţindu-i privirea. „Dar de această dată va fi altfel, va fi cum vreau eu! Nu voi permite demonului din mine să iasă, să mă ofer lui ca de fiecare dată, precum o ofrandă adusă lui Apollo sau Venus!”. Acest gând îi smulse un zâmbet uşor, pe care el nu-l ratase.
-De ce zâmbeşti?... silabisi el.
Era rândul ei să profite de tăcere şi preferă să-l ignore pe el şi întrebarea lui stupidă. „Tot timpul vrea să ştie ceva din gândurile mele. Tot timpul îmi spune că mă cunoaşte. Atunci ce rost au aceste întrebări!? Cât de amuzant poate fi uneori ... pe cât de inteligent este pe atât de copilăreşte reacţionează uneori.”, continuă ea în sine, ordonându-şi gândurile.
În timp ce ea îşi păstra pentru sine gândurile şi pentru el profilul, el strivi altă ţigară.
-„La naiba! Toţi avem dreptul la nefericire!”, îşi aminti cu voce stinsă, replica ţigăncii pe care o întâlnise în acea după-amiază în parc.
.....................................................................................................................................
Stătea pe bancă şi citea. Ţiganca se oprise în faţa lui. O remarcase datorită coloritului sfidător al poalelor fustei care se proptise în faţa lui.
-Conaşule lasă cititul şi lasă-mă mai bine să-ţi ghicesc viitorul.”, îi spusese ţiganca uşor iritată de nepăsarea lui.
-Nu cred în aşa ceva!, îi replică el nervos. Vă rog să plecaţi, să mă lăsaţi în pace! Cu alte cuvinte să vă vedeţi de drum!, continua el imperios ridicând privirea. Un gest nepotrivit, deoarece odată stabilit contactul vizual el îi remarcă surprins privirea de un verde smarald care părea foarte vie sub ridurile adânci ale feţei. „Poate să-mi fie bunică.”, gândi el. „O ţigancă cu ochii verzi ... asa ceva mai rar. Poate că are ceva de spus!”, îl intrigă un gând.
-Conaşule, dacă îţi place ce auzi îmi dai 50 de lei. Dacă nu îţi place ce ţi-oi spune atunci nu-mi dai nimica.
-Nu facem târgul, numai dacă îmi spui adevărul. Altfel nu vezi nici un ban de la mine. Deci ... te rişti să-mi spui adevărul şi să suporţi consecinţele?
-Ce să suport conaşule? Cum ai spus ... cuvântul acela cu c şi o ... Mai bine lasă! Dă matale palma stângă încoace că te face ţiganca de o să fi fericit şi tu şi familia ta tot anu` ăsta. Palma stângă nu minte conaşule, că este pe partea inimii, a sufletului. Dă-o încoa` şi vedem noi după. Conaşule dar sper să ai banul pe tine, că de nu te blestem apoi, de nu-ţi va fi deloc bine!
-Ai grija ce vorbeşti ţiganco! Mi se pare că mă ameninţi!
-Ba nu conaşule, că se vede pe faţa matale că eşti om cinstit şi bun. Am spus şi eu o vorbă ţigănească, aşa ca să te speriu.
Între timp tiganca îi luă mâna stângă între ale sale şi întoarse palma cu faţa spre lumina palidă a soarelui scăpărată printre crengile înmugurite ale copacilor.
-Ce piele fină ai conaşule. Nu prea ai muncit la viaţa ta!
-Asta poate să-mi spună orice femeie şi nu trebuie să-i dau 50 de lei pentru asta!, replică el amuzat.
-Conaşule vai de capu` matale! Femeile sunt la mare preţ în viaţa matale. Ele te-au făcut om, ele te doboară. Multe femei au trecut prin viaţa matale şi vor mai veni. Mare crai văd eu aici că eşti matale. Pe toate le-ai iubi dar pe niciuna cum trebuie ...
-Adică!?, o întrerupse el.
-Uite conaşule, uite şi matale la tine în palmă! Linia inimii este adâncă tare şi plină de noduri, adică le-ai cam schimbat. Ce cauţi conaşule? Dragostea adevărată?
-Asta nu se vede ţiganco?, contrase el râzând.
-Se văd multe aici conaşule!. Linia vieţii este lungă, vei trăi mult şi vei continua să trăieşti la fel cum ai făcut-o şi până acum. Conaşule mare nenorocire aduci tu pe capul acestor femei. Ele vor să le iubeşti aşa cum şi el o fac, dar matale, se vede de aici, eşti plin de suferinţe. Io-ţi spun pe aia dreaptă, apoi treaba matale daca mai dai banu` sau nu, dar fericit nu vei fi niciodată.
-Fericirea este pentru mediocrii, ţiganco! Tot timpul spun asta ...
-Lasă conaşule, nu mă fâstâci matale cu cuvinte de astea. Io-ţi spun ce scrie la matale în palmă. De ce vrei tu conaşule ceea ce nu vei avea parte niciodată numai matale ştii. La naiba! Toţi avem dreptul la nefericire!
-Cum nu cred în fericire, nu cred nici în nefericire, ţiganco. Conform principiilor mele de viaţă ceea ce nu există nu suportă opus. Deci nimic din ceea ce mi-ai spus până acum nu mă deranjează. Nu prea îţi meriţi banii ...
-Ba îi merit conaşule că ţi-am spus numai adevărul. Tu crezi că femeia cu care eşti acum te va ierta vreodată pentru ceea ce îi faci? Uf conaşule, ai parte de multă iubire, dar tu nu ştii ce-i asta. Eşti nenorocit să fi nefericit!
-Ca şi cum aş fi blestemat?
-Nu ai blestem pe matale. Dacă aveai vedeam din prima aruncătură pe matale. Aşa ceva nu scapă la ţiganca asta conaşule. Eu desfac vrăji conaşule. Nu ai vrajă pe matale, poate pe vriun înaintaş de-a lu` matale. Conaşule ce mai spune palma matale nu este decât de bine, adică nu vor fi probleme de sănătate, iar de banii nu-ţi spun decât că ştii matale să-i faci, chiar dacă nu-i faci uşor ca ăi` de ştiu să fure ... Plăteşti ţiganca conaşule, sau nu?
-Ia-ţi banii ţiganco. Nu-i prea meriţi că nu mi-ai spus nimic din ceea ce nu ştiam. Că sunt nefericit nu cred atâta vreme cât nu caut fericirea. Du-te în pacea ta ţiganco!, mai adăugă el dându-i cei 50 de lei târguiţi.
-Ai grija de femeia asta care te iubeşte, este cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat până acum şi de alta ca ea nu mai dai matale în viaţă. Ştiu că degeaba îţi spui eu asta, că se vede pe matale că nu te vei opri niciodată la vriuna. Mare belea eşti pe capul muierilor ! ... o trânti pe final ţiganca, îndepărtându-se.
.....................................................................................................................................
-Ce spui acolo? Că toţi avem dreptul la nefericire?Ce-ţi veni?, pufni ea uşor în râs. Iarăşi vrei să-mi ţi o prelegere filosofică de periferie? Am venit în seara asta la tine pentru că ai insistat şi pentru că vroiam să facem dragoste. M-am gândit prea puţin la faptul că ne revedem a doua oară într-o săptămână, mult prea curând pentru ceea ce se întâmpla până acum. Mi-a trecut prin minte să te refuz, dar ... Mai bine o lăsam pentru săptămâna viitoare, sau peste două săptămâni, aşa cum ne-am obişnuit.
Nu-şi întoarse privirea spre ea, dar cu toate aceastea, lui îi venea să-i dea o replică tăioasă, care să-i bulverseze universul în care ea deţinea supremaţia. Se mulţumi doar să-i replice, liniştit:
-Ştim amândoi la fel de bine că nu rezişti tentaţiilor pe care ţi le ofer.
Ştia că făcuse o gafă. Întoarse privirea spre ea şi întinse mâna spre obrazul ei spre a-l mângâia. Palma ei stângă îi opri zborul mâinii. Se aplecă uşor înspre el, pregătită pentru orice fel de război avea el de gând să iniţieze. De această dată nu voia să cedeze sub nici o formă.
-Priveşte-mă, te rog. Port o cămaşă de a ta, doar atât şi asta pentru a-ţi fi pe plac. Ştii bine că nu-ţi contest dominaţia şi nici nu neg influenţa care o ai asupra mea. La fel de bine ştii că îmi place prezenţa ta, că ador să facem dragoste, la fel de bine cum eu ştiu ca mă mint când mă liniştesc cu gândul că toate le fac pentru tine, când de fapt îmi satisfac mie nevoile. Adevărul este că undeva există reciprocitate, faptul că eu nu o găsesc, da, mă nefericeşte. Şi tu tot ce găseşti să-mi spui în toiul nopţii este „La naiba! Toţi avem dreptul la nefericire!”? Asta este prea mult! Mult prea mult, chiar şi pentru unul ca tine! Mă îmbrac. Te rog îmbracă-te şi tu şi du-mă acasă. Mulţumesc.
.....................................................................................................................................
Porni motorul. Oprise CD Player-ul maşinii. Era sătul de muzica lui, de el, de ea. Obosise să facă o obsesie din a avea răbdare cu rutina din viaţa lui. Îi era dator cu o reciprocitate. A ales la rându-i încăpăţânarea de a recunoaşte că ea înseamnă pentru el mai mult decât şi-ar dori. Liniştea îl obosea de această dată. Porni radioul. Maşina este invadată de Kansas şi piesa „Dust în the wind”.
-Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu?
-Dacă mă întrebi dacă ascult piesa !?... Da, au dreptate. Totul este praf în vânt. Te rog să nu mă suni, să nu mă cauţi. Eu voi face asta, cândva. Noapte bună.
Portiera îi despărţea deja silueta nocturnă de ecoul cuvintelor ei, de ecoul gândurilor lui. Gândurile ei rămăseseră prizoniere în silueta de care cândva va recunoaşte că îi este dor.
„La naiba! Toţi avem dreptul la nefericire!”, îi rămăsese numai lui ...