Doamne! Cât de beat sunt! Realizez că niciodată nu am fost atât de aprope de Tine. Ar trebui ca hârtia să suporte numai exclamaţii! Sunt în pragul unei isterii care mă va calma definitiv. Nimic nu mă defineşte. Sunt atât de arogant cu viaţa şi cu semenii încât am ajuns ţinta preferată a asasinilor profesionişti. Toţi îşi doresc să mă ucidă gratuit. Îmi permit să râd de patetismul din viaţa lor. Diferenţa dintre mine şi ei este că eu ucid suflete, timp în care ei se ocupă cu defilarea trupurilor la marginea pământului, acolo unde nu există nimic cert, acolo unde mă regăsesc în toţi cei care aplaudă coloana oficială a celor care sunt amintire. Mă definesc ca o amintire vie, inclusiv pentru mine. Tu ce mai zici? ...
Ha! Ce hilară este viaţa, mai ales la beţie! Credeai tu, Dumnezeule, că m-am atins de ispite? Greu cu Tine, dar se ştie, şi mai greu fără Tine. Oscilez între finalitatea descrisă în destinul stabilit de tine, ceea ce am dorit să fiu şi ceea ce sunt. Cred că Tu ai multe semne de întrebare. Poate este o premieră pentru Tine. Te întrebi unde ai greşit genetic, atunci când ai creat omul. Nu te întreba nimic. Nu sunt creaţia ta, sunt creaţia celei mai lucide minţi dintre semeni. Sunt împresurat de laşi şi mediocrii, deci sunt atins de altruism. Nu mai pot repara şi salva nimic, pentru că nu-mi mai aparţin. Mă rog de ei să mă părăsească, să se salveze de mine, iar ei îmi râd în faţă cu luciditatea condamnatului la pendularea între a fi sau a nu fi! Eu sunt nimicul, adică nu pot fi atins, nu pot fi definit, nu pot fi extras din semeni, pentru că nimicul nu există decât prin mine. Sunt atât de departe de această lume încât sunt părăsit inclusiv de raţiune. Lovesc fără milă în tot ce mă iubeşte, în tot ce îmi doreşte prezenţa. Tu nu vezi nimic din toate acestea? Suferinţa nu se măsoară în sarea din lacrimi şi nici în sinucigaşi. Suferinţa este cea mai mare scăpare a Ta, este eroarea relaţiei dintre Eva şi Adam. Hm! Te-ai decis să experimentezi pe mine limitele suportabilităţii spasmelor afectului. Prin fiecare “i” din această scrisoare deschisă, adresată Ţie, se pierde o fărâmă din mine, care se regăsea în Tine. Nu sunt un martir, pentru că nu mi-am câştigat acest drept absolut. Dar demisionez din această funcţie pentru a parodia penibilul. Nu cel din mine! Aici nu spunem poveşti despre mine şi Tine! E vorba de ceea ce ai lăsat moştenire semenilor. Adică … amintirea mea!
uau , imi place ce ati scris!
RăspundețiȘtergere