Imposibila uitare

 

 

La ceas de seară ajuns în singurătatea zidurilor mele, dispunerea şi aplecarea către existenţă îmi este inevitabilă. Refuzul mentalului de a-mi împăca afectul îmi provoacă cele mai mari orori. Gândurile fărâmiţate îmi iluzionează liniştea zilei de mâine. Ca şi oricare element al rasei cu raţiune fiind conceput din două jumătăţi care refuză să-şi completeze defulările voi sfârşi în zvârcoliri patetice fără de răspuns. Cei doi eu refuză a-şi declara apartenenţa ceea ce îmi face misunea de a mă împăca cu mine tot mai dificilă cu fiecare minut petrecut în singurătate. Refuzul celor două jumătăţi - care mă alcătuiesc - de a stabili o cale de comunicare îmi amplifică dispreţul faţă de cei care reuşesc să se împace cu ei inşişi. Mentalul îmi impune să fiu obsedat de suferinţa altora, dar îmi cere să nu o simt vreodată. Să îmi asum calitatea de observator dar să nu mă implic nici măcar cu un sfat. Să notific , să cuantific şi să reproşez în timp suferinţele celor care mi se destăinuie. Să învăţ a fi capabil de trădare pentru a mă integra perfect în sistemul social din care provin. Oricat aş nega, în momentul în care voi trăda voi fi trădător şi voi face publice trădarea şi trădătorul.
Afectul crează anticorpii angrenaţi în lupta cu mentalul. Afectul îmi somează sentimentele să stea la vedere. Să-mi combată şi chiar să-mi alunge ideile - produs al raţiunii. Afectul îmi strigă să iert, să mă implic şi să mă ofer celor îngenunchiaţi de nevoi. Să iau aspura mea suferinţa celor neputincioşi.
De 30 de ani mă uit la mine pe gaura cheii. Lumea este bine aşezată în locaşurile ei. Identic şi eu în jumătăţile mele. Câtă desfrânare cere de la mine afectul. Şi câtă minciună şi izolare îmi cere raţiunea. Am învăţat de la semeni, că răul îl crezi şi îl accepţi doar după ce a fost creat. După ce devine vizibil. Şi atunci, “ ce mai poţi face cu el!? ” -îmi întreb raţiunea!? “ Cum îl mai poţi evita!? ” – îmi întreb afectul. Raţiunea mă ispiteşte fără să-mi ceară compromisuri. Afectul mă compromite. Orice aş alege, dacă voi fi prins va trebui să mă dezic de mine. Straniu!
Aceleaşi lupte. Aceleaşi zârcoliri. Îmi este greu să mă împac cu mine. Îmi este imposibil să uit cine sunt. Ambele jumătăţi îmi aparţin. Sunt obligat să îmi declar apartenenţa. Să uit jumătatea cea mai îndepărtată de mine …