joi, 29 ianuarie 2015

Destine-n deșert și de-atunci...


Destine-n deșert și degeaba (poema a IIa)

Sfială în vremea ce vine,
incert infinit spre nimic
și-o teamă din lipsa de tine
mă-ndeamnă să-ți fiu inamic.

Pășesc în perpetua nocturnă
ce pare că n-are sfârșit,
mi-am luat ca simbrie lumină
iluzia că pot fi iubit;

nu cer plictiseala din nimeni,
nici crezul că pot fi iertat,
am ars împreună că-mi semeni,
plecat sunt și sper, m-ai uitat!

Aici e mai bine ca-n gânduri,
sunt pietre și vântul e cald,
tăceri rătăcite-ntre rânduri,
se cer înecate-n smarald.

Doar marea mai poate ascunde
incertul decis să-l arunci
și teama-n concret mă pătrunde
destine-n deșert și de-atunci...  

marți, 27 ianuarie 2015

Alege...


Alege o cale nebătută,
desprinsul dintr-un nefiresc
să sfarme ultima redută
iubindu-mă să-nnebunesc.

Alege o stare-n frenezie,
binomul lumii dintre noi,
o atlantidă prea târzie,
sincron perfect în amândoi.

Alege abstractul din iubire
și evidența ce-ți promite
un tot lipsit de țărmurire
în nopțile neasfințite.

Alege drama milenară
cu bântuiri închipuite,
ascunde-mă în zar de ceară
captiv în doruri măsluite.

Alege un păcat virtute,
un compromis ce să-ți convină,
tu dă-le mâna s-o sărute,
iar mie-n sânge-mi fi morfină.

Alege calea neatinsă,
binomul atlantidei goi,
din ceara arsă, apoi stinsă
fă-mi suflet pentru amândoi.

luni, 26 ianuarie 2015

Eu sunt tăcerea


Eu sunt tăcerea dintr-un gând
purtat pe aripile frânte
de înger negru sângerând
trudind păcate să descânte;

Eu sunt tăcerea din privire
nimicului să-i dau un rost,
fiind erudit în amăgire
pândesc iubirea contra cost.

Eu sunt tăcerea dintr-un suflet
dezmoștenit de vii pasiuni,
iubiri am strâns într-un buchet
cu nostalgia-n persuasiuni.

Eu sunt tăcerea dintr-un trup
în care niciun rost nu-ncheagă,
vulcanii reci nu mai erup
blestemele nu se dezleagă;

Eu sunt tăcerea dintr-un tot,
completul ce am fost odată,
iubirea ta-i un antidot,
iubirea mea e reziliată.

Eu sunt tăcerea din tăcere,
rămasul cel din patul gol,
când amintirea ta va piere,
voi fi actorul fără rol...

Eu sunt tăcerea din lactee,
eu sunt tăcerea dintre lumi,
doar moartea știe să-mi ofere
un postulat între postumi...

vineri, 23 ianuarie 2015

... prin ieri, prin viu, prin azi...


prin zi, prin întuneric
momentului cu tine,
sindromul emisferic
s-ar lepăda de mine;

prin umbre, prin lumină
ți-aș întregi răgazul
și-n lacrima infimă
mi-aș domoli talazul.

prin cadre, prin decoruri
găsesc o aplecare,
o poartă spre amoruri
sublima consolare;

prin inimă, prin sânge
mai arde o văpaie,
de inima-ți se frânge
a mea să-ți fie altoaie.

prin zâmbet, prin suspine
păstrează-te-n iubesc,
firescul ia din  sine
sărutul mulțumesc.  

prin lume, prin altare
iubește-mă să arzi,
să-mi fi de tulburare,
prin ieri, prin viu, prin azi...

joi, 22 ianuarie 2015

... deasupra mea


Peste mine vin vijeliile
răzbite din gândurile
ce-ți poartă nerostirea numelui.
Gura mea nu ți-ar refuza un ultim sărut,
pieptul meu ar accepta
să-i fie gazdă inimii tale.
În pieptul meu,
ultima ta plecare
i-a făcut loc de veci suferinței.
La căpătâiul ei
am crescut copacul
ce-ți poartă numele nerostit.
Viul verdelui e iubirea mea
și-n întunericul nopților
am ascuns verdele.
Poate ai vrea să știi!
Ți-aș găzdui inima
până-n sclipirea următoarei dimineți.
Deasupra mea locuiește un verde viu
de pe care buzele tale
caută să-mi culeagă 
un ultim sărut...

miercuri, 21 ianuarie 2015

Destine-n deșert și degeaba



Penurie în noaptea din iarnă
și frigul scrobit în tăcere,
trei gânduri pe o pernă se-aștearnă,
m-atârnă într-o stare de veghe.

Un gând te cuprinde în brațe
un altul te-aruncă în vid,
al treilea-i poveste cu ațe,
transfuzie de suflet livid.

Depind într-o formă de tine
și-n starea amorfă de dor
degust amăruiul din bine,
destin perpetuat în cobor.

Din trei las doar unul din hidră
și chinul cu vlagă în zdroaba
de-a fi în concretul clepsidră  
ne uită-n deșert și degeaba.

Destine plecate din lume
prin frigul scrobit în tăcere,
un vid ce nu vrea să ne-ndrume
și luna-i lividă și fiere...

marți, 20 ianuarie 2015

Acesta nu e un poem


Acesta nu e un poem
căci numai exist pentru mine,
iubirea-i coruptă-n boem
un tot ce se stinge în sine;

acesta nu e un poem
căci nu mai exist pentru tine
și ruga căzută-n blasfem
mă-ncheagă în totul din sine.

Acesta nu e un poem
căci nu mai exist pentru nimeni,
un glonț rătăcit prin consemn
și-s vrajbă în haita de schimeni;

acesta nu e un poem
căci nu mai exist prin cuvinte,
dau odă iubirii-n solemn
și inimi cătării din flinte.

Acesta nu e un poem
căci nu mai exist peste timpuri,
în drumul cu ort revedem
schimbând violent anotimpuri;

acesta nu e un poem
căci nu mai exist prin putere,
un tragic și trist recviem
îmi cere să plec în tăcere...  

Acesta nu e un poem
căci nu mă suportă nici rima,
în tandru, sublim și boem
iubirea e soră cu crima.

luni, 19 ianuarie 2015

Aleea celui singur


          Pentru orice muritor de rând. căci cu toții suntem vânați de moarte, ar fi benefică putința unei negocieri cu trecutul. Ne-am construit din întâmplări și emoțiile lor, iar fiece amintire a primit un chip. Acele chipuri care ne bucură sau dor ar trebui dăruite amneziei. Avem prea mult din emoțiile trecutului în teama prezentului. Refugiul precar din imaginație nu ne salvează de această teamă; este ca și cum am locui într-o casă cu ferestre și uși zidite, de unde nu am avea scăpare, e totuna unui contract semnat cu nimicul, conceptul care nu promite iluzia. Singura evadare posibilă ne-ar fi coma. Aducând în prezent coma trecutului putem construi un trecut suportabil. Într-o casă nelocuită nu se pot scrie povești, ca atare nu se pot nici trăi. De ce ne este mai multă teamă, de trăirea poveștii sau de comă? Cu ambele posibile într-un consecutiv putem trăi la nesfârșit aceeași poveste fără a încerca regretul rutinei, nepriceperii și suferinței ei. Însă ambele sunt în atenția permanentă a imposibilului și orice scăpare printre noi înseamnă finalul. Finalurile ne sunt piatra șlefuită a unui epitaf nerostit și închipuirea unei incerte singurătăți dincolo de prezent ne va păstra în agonia șubredă a trecutului. Păcătuim simbolic neînvățând nimic din ceea ce am devenit...

         M-am obișnuit cu singurătatea. Îmi este dragă și de tihnă, obligându-mă la nimicul de care mult prea mulți ne temem. Locuiesc pe aleea singurătății; este atât de îngustă că numai prin încăpățânarea nimicului o pot parcurge până la capăt...       

joi, 15 ianuarie 2015

Oglinda timpului


           Am început să uit...
         Am început să uit vocile trecutului. Erau voci care-mi vorbeau despre mine, despre cum ar trebui să mă comport, despre viață și majoritatea lor despre iubire. Nu-mi vorbeau despre ce este iubirea, mai degrabă îmi mărturiseau despre cum și-ar dori să fie iubite. Vocile nu s-a amestecat niciodată. Sute de tonalități și timbre, însă niciodată confuze. Părăseam o casă pentru a intra în alta, alunecare hedonistă dinspre un suflet înspre altul și mereu aceeași primire, aceeași bucurie de a fi musafirul care cumva și oarecum și-ar dori să devină coleg de cameră, poate chiar  proprietar. Pendularea între ușile care se închideau în urma mea și cele care se deschideau nu suporta decât vibrația din vocea vânturilor dinspre nord sau sud. Vocile nu mi-au vorbit de dincolo de uși, au ales să mă încânte și descânte înfruntându-mă. Toate vocile dragi mie până într-un ieri sau azi mai devreme se pierd amestecându-se în tăcerea uitării, tulburând-o.
         Am început să uit chipurile trecutului. Erau chipuri care uneori mă priveau cu intensul unei interogări imperative în așteptarea unui răspuns sau unei certitudini, alteori mă priveau cu răbdarea de care numai abandonul într-ale îndrăgostelii ne face vinovați. Alte chipuri mă probau printr-o indiferență simulată pentru care aveam aceeași replică: un zâmbet strâns sub luciditatea înțelepciunii. Grimase, zâmbete, liniște, iubire, disprețul târziu stors dintr-o plăsmuire deconspirată, arareori ură, m-au urmărit pe tot ce mi-a întâlnit vederea. Au fost momente când le-am împrumutat pentru a le purta dincolo de ușile străine sincerității. Chipurile nu s-a amestecat niciodată până într-un ieri sau azi mai devreme, când simt amenințarea uitării. Și iarăși uitarea mă tulbură.
         Am început să uit atingerile trecutului. Au fost mângâieri, strângeri, revolte, pălmuiri, îmbrânceli, sufocări, împreunări în rugămințile unui mai stai sau iertare. Pe toate le-am primit și împărtășit. Îmi plac plimbările nocturne pe malul apelor în care s-au adunat lacrimile celor care știu a iubi și sunt dispuși la jertfă pentru a păstra ceea ce-au dobândit iubind. Atingerile au rămas după aceleași uși care ascund chipurile și vocile. Atingerile se cer în uitare, se amestecă și mă condamnă la singurătate. Nu e loc de tulburare mai multă decât este, doar uitarea devină tot mai certă și mai clară, iar vocile, chipurile, atingerile sunt tot mai confuze, difuze, amestecate și îndepărtate.
         Nu-mi trebuie timp pentru a mă lămuri despre mine. Am răspunsul. Sufletul meu nu are uși. Sufletul meu are oglinzi... 

marți, 13 ianuarie 2015

Viața ca o boală (I)


Cartea I

Străinul dintre străini

        Pentru orice există un început. Am intrat pentru prima dată în cârciuma de la ieșirea estică a orașului. Cocoțat pe unul dintre scaunele înalte de la marginea barului așteptam să-mi fie adusă cafeaua pe care o comandasem, parcă de prea mult timp. Nu eram grăbit, însă irosirea timpului într-o așteptare, indiferent de motivul așteptării, mi s-a părut întotdeauna o pierdere irecuperabilă. Viața nu mi-a făcut concesii, însă trebuie să recunosc că nici nu am avut vreodată așteptări de la ea. În sfârșit primesc cafeaua. O primesc la pachet cu o improvizație a ceea ce foarte probabil s-a dorit a fi un început de conversație. Tipa de la bar, un soi de femeie între două vârste, cu un fizic nedefinibil datorită ținutei largi, posesoarea unei voci lipsite de orice inflexiune, la fel de neutră precum ținuta ei de lucru, mă întreabă dintr-o vagă curiozitate:
         - Prin trecere sau ești noutatea din oraș?
         Nu aveam de gând să-i răspund și nici să-i încalec fărâma de mândrie feminină, cel mai probabil singura emoție rămasă la îndemâna ei. Sorb din cafea și-mi aprind o țigară, timp în care mi se repetă întrebarea. Nu sunt genul iritabil, nici genul vorbăreț. Fără a-mi impune, cu același ton neutru îi răspund la rându-mi cu o întrebare:
         - M-ai mai văzut pe aici întâmplător? Politețea nu este unul dintre atuurile mele. Sunt convins că lipsa ei este o moștenire de familie. Îmi duc replica înspre un capăt evaziv: Sunt convins că nu ne-am mai întâlnit pentru că nu am fost niciodată aici. Și orașul este o premieră în ceea ce mă privește. În schimb, această tentativă de conversație este un deja-vu și nu ne va aduce nimic interesant nici unuia dintre noi. Mă pot baza pe discreția prezenței tale cât îmi voi bea cafeaua sau mă obligi să schimb locația?
         De obicei nu am o problemă să înfrunt oamenii privindu-i direct în ochi. În același obicei al spațiului carnal pe care-l ocup de aproximativ 36 de ani, adaug la finalul oricărei atitudini imperative la nivel conversațional și un ”mulțumesc”. În cazul de față l-am omis intenționat. Nu eram curios de mimica feței, dintr-un motiv extrem de simplu: nu mai sunt curios de nimic și nimeni. Mi-am asumat o existență singuratică și nu o singurătate oarecare ci una dezgolită, inclusiv de ființă.
         Acum doi ani m-am decis să renunț la tot. Am lăsat în urma mea o căsnicie fadă lipsită de bucuria vreunui copil, doi părinți îngropați inițial de vii într-un compromis numit desăvârșirea educației mele, ulterior îngropați de-a binelea în cimitirul orașului natal. La naștere mi-am primit prenumele de Stoian în urma unui complot între mama și bunicul din partea tatălui. Bunicul și tatăl meu nu s-au înțeles niciodată, însă bunicul meu m-a iubit măreț. Din câte-mi spunea el, nu a iubit niciodată astfel, nici măcar pe bunica, cea care în virtutea vremurilor ei i-a fost cea mai fidelă dobitoacă din ogradă. Bunicul meu a fost un Constantin vrednic de prenumele purtat și și-ar fi dorit să-i moștenesc nu doar averea ci și prenumele. Mama nu a vrut nici în ruptul capului să respecte această dorință și tocmai de aceea, la înțelegere cu bunicul, a decis să mă boteze Stoian, varianta slavă, mai degrabă bulgărească, a lui Constantin, sau Constantinus cum l-au purtat inițial latinii. În ambele variante, prenumele Constantinus (latină) sau Konstantinos (greacă), sugerează stabilitate, fermitate, trăinicie. Dacă în cazul bunicului meu aceste virtuți se datorau firii și educației rigide din perioada interbelică, în cazul meu moștenirea acestor virtuți era un rezultat al unei încăpățânări, cel mai probabil provenite din rebeliunea tainică și disimulată a raporturilor avute cu ai mei părinți în copilărie. Lipsit de generozitatea împărtășită cu un frate sau soră, fiind singurul copil, totul s-a învârtit în juru-mi, provocându-mi o sufocare perpetuă, care m-a adus în pragul adolescenței la abandonul casei părintești. Îi datorez bunicului genul omului cultivat, care poate suporta o conversație la orice nivel și pe orice temă, însă acest lucru se întâmplă foarte rar. Urmăresc cu atenție și cu un dispreț evident, afișat ostentativ pe chipu-mi, orice discurs ținut într-o agoră sau la tribuna publică, însă replicile mi le ofer doar mie. Într-o valiză ascunsă în podul casei părintești, trecutul meu cuprinde zeci de caiete cu replici adresate unui public virtual și frânturi de conversație avute cu iubitele imaginare din timpul liceului. Pe aceste iubite le-am posedat complet și în jurnalul adolescenței mele aproape toate au sfârșit ucise de șuvoiul plăcerilor trezite în ele de aroganța naturală a celui care stăpânește sublimul artei iubirii. În fapt, nu am posedat niciodată nimic pentru că nu mi-am asumat sau dorit acest lucru și toate iubirile mele din adolescență fac parte doar din memoria acneică care-mi provoca tulburări ce sfârșeau cu masturbări atroce la duș, recte canalizarea orașului. După fiecare eveniment care suporta scăldarea aveam mustrările de conștiință aferente celui crescut în obârșia creștin-ortodoxă, astfel aruncându-mă într-un metafizic ridicol cu ajutorul căruia deconspiram toate tainele lumii ascunse intenționat în rețeaua de canalizare a orașului. Mă închipuiam un cavaler al dreptății, un justițiar aflat în luptă cu nedreptățile provocate de suferințele junelor la care aspiram, pentru ca în final, tot cavalerismul meu să sfârșească într-o boemă poveste de iubire, care avea două scopuri clare: satisfacerea egoului propriu și a fanteziilor sexuale. Dar care adolescent nu visa astfel?! Trebuie totuși să recunosc că până la înțelegerea și acceptarea acestei adolescențe, canalizarea orașului și fanteziile mele m-au ținut în viul cotidian.
         Într-unul dintre caietele jurnalului adolescenței mele am amintirea asemuirii vieții cu banca de piatră de la marginea iazului din parc. Acea bancă de piatră era micuță, nu putea oferi odihnă decât pentru un cuplu care s-ar ține strâns lipit în brațe și ceea ce mă întrista cel mai mult era faptul că nu exista nici o alee, măcar pietruită, care să ducă la ea. Trebuia să traversezi pajiștea udă de rouă și plină de dejecții provenite din plimbarea domesticelor dobitoace pe care conorășenii mei le aveau prin grija acelui simulacru numit dragostea pentru animalul de companie. Băncuța de piatră mi-a fost mereu un refugiu și astfel m-am identificat cu ea. Identic sufletului adolescenței mele, băncuța nu oferit nimănui odihnă, sau cel puțin nu am văzut-o eu vreodată locuită și nu știu să fi purtat vreun moment povara unui sărut furat sau oferit în taina sufletelor. Piatra băncii a rămas la fel de rece pentru frunzișul viu colorat și mort al toamnei,  ori pentru imaculatul zăpezilor de altădată. Această imunitate s-a păstrat și în cazul găinațului pestriț al porumbeilor sau rațelor sălbatice, locatare temporare ale iazului în anotimpurile calde. În aceleași caiete din podul casei părintești am scris un gând despre singura diferență dintre rahatul uman și cel al păsărilor din parc, respectiv conștientizarea actului fiziologic în sine. Acesta a fost unul dintre punctele de plecare în marea disprețului care m-a acaparat în relația mea cu umanitatea.
         Toate aceste gânduri revin acum în mine. Sunt prea prezent într-un trecut care ar fi trebuit calcifiat în piatra tombală de pe mormântul părinților mei. Mă hotărâsem să renunț la tot ceea ce am fost și din acest motiv am vândut moștenirea primită de la bunici, permițându-mi ulterior a colinda Europa. Sufletul meu trebuie golit de amintiri precum o piața incendiată, însă aceste amintiri se încăpățânează să mă vâneze. Mă scutur de imaginile trecutului cer nota și mă ridic să plec. Arunc 10 lei pe tejgheaua barului și strivesc mucul țigării în scrumieră. Pornind spre ieșirea din local îmi pare că aud o mormăială din spatele barului, prin care sunt anunțat că mi-s un ”necioplit și-un bădăran”. Deschizând ușa localului mă bate un gând: ”... și tu femeie ești expresia morfologică a unui clitoris înțepenit într-o nevoie fiziologică... ești preludiul avortului unui orgasm... ”. Râd de mine, în același loc ascuns al gândurilor, pustiul unde gândurile mele aparținând prezentului se amestecă cu umbrele trecutului. Anarhia din mine impune urgența unei autarhii, măcar temporare. Și mă mai bate un gând, despre care am aflat mai târziu că a fost complet neinspirat: ” ... aș putea zăbovi puțin prin urbea asta... ”! 
              

duminică, 4 ianuarie 2015

Viaţa ca o boală - Prolog


    Tocmai ce m-am bărbierit. Mi-am şters faţa cu un prosop foarte aspru şi mă privesc în oglindă. Ridurile îmi ies în evidenţă şi rictusul din colţul gurii îmi trădează lipsa vreunei incerte pasiuni, cel puţin pentru momentul acestei seri. M-am procopsit cu destule riduri şi în fiecare dintre ele am adâncit câte o decadă de existenţă. Sunt prea bătrân pentru a o lua de la capăt şi mult prea înţelept pentru a mă considera prea tânăr în perspectiva unei cochetări cu ideea morţii. Ştiu exact de câte ori am murit în mine şi îmi amintesc cum am fugit de fiecare dată de moartea reală. Nici ea nu a fost prea insistentă şi nici eu prea deochiat ca să mă convingă. Mă apropii de oglindă pentru a-mi surpinde fiecare cută fină a chipului, cute care s-au încăpăţânat să nu devină încă riduri. Am nevoie de seninătatea chipului pentru a-mi citi vârsta.
    Poate a sosit acel moment al adevărului, acel moment în care trebuie să renunţ la disimularea interpretată ca viaţă. Sunt pe balcon, mi-am aprins o ţigară şi privesc cerul. Nu s-a schimbat nimic în viaţa mea, nici cerul şi nici aroma ţigării. Mă gândesc la chipul meu apelând la memoria fotografică. Ridurile frunţii sunt adânci. Trei la număr, câte un rid pentru fiecare moarte. Mă gândesc că fruntea mea nu mai suportă asimetria unui alt rid şi că următoarea moarte va fi cel mai probabil şi ultima. Tocmai ce mi-am oferit un motiv suficient pentru a-mi schimba viaţa aruncându-mă într-o perpetuă trăire, pentru transformarea acestei poveşti numită viaţă într-o realitate accentuată cu palpabil şi emoţii vii. Dacă cerul nu se schimbă pentru mine, pot face eu asta pentru el, pentru cei asemeni mie, pentru cei care se tem să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi ultima din viaţa lor. Îmi întorc palmele înspre exterior şi îmi studiez amestecul întortocheat de linii. În palmele mele stau ascunse mai multe destinaţii ale unui singur destin. Fiecare încreţitură din palmă a fost cândva o opţiune, acum este doar cicatricea unui eşec sau a unui desfrâu. Mă gândesc la faptul că niciodată cerul nu s-ar putea odihni în palmele mele. Sunt prea aspre şi mult prea nehotărâte şi tocmai de aceea trebuie să schimb ceva. Nu ceva, ci totul.
    Trecutul meu este plin de tăceri şi uşi interzise. Toate s-au adunat într-o cocoaşă invizibilă, o teribilă povară asumată care mi-au ţinut sângele la temperatura unei criogenizări existenţiale. Am lăsat totul la îndemâna lucidităţii. Am străbătut ţinuturile întunecate sau luminoase aparţinând celor care i-am cunoscut. Mă fac vinovat mai ales în faţa celor care m-au iubit, pentru că pentru a supravieţui sufocării iubirii lor, nu am găsit altă alternativă decât trădarea. Am trădat frumosul din ei şi frumosul din mine. Pentru cei care m-au târât în întunericul lor am avut întotdeauna o replică luminoasă, aducându-i în preajma celor care ştiau trăi numai iubindu-mă. Ce a ieşit din războiul celor două lumi nu am ştiut niciodată pentru că am obosit să privesc fulgerele. Mi-au fost suficiente cele ale cerului, atunci când găsea de cuviinţă să mă pedepsească.
    Nu sunt foarte diferit de voi, sunt doar mai versat şi mai nesincer. E timpul sincerităţii, e timpul rostirilor şi cel al implicării. E timpul vieţii. Ceea ce va urma este povestea neîncheiată a unui destin care se va desăvârşi până la finele ei, al poveştii. Nu-mi rămâne decât relatarea adevărului şi spunerea ei în timpul real al desfăşurării ei. Nu sunt dator nimănui cu nimic. Tot ceea ce s-a spus despre mine sunt doar legendele unor neisprăviţi plictisiţi de neputinţa lor de a cere dreptul la viaţă.
    Viaţa ca o boală va fi ultima mea rostire în spaţiul public. Nu va fi nici o dramă, nu va fi nici o apologie a fericirii. Este vorba despre viaţă pur şi simplu...