Știm atât de puține despre astă
lume și majorității îi este de suficiență. Suntem puțin cei care căutăm
adevărul în forma lui totalitară, iar persistența în atingerea lui este o dovadă a neobișnuinței în ale renunțării. Sursa
acestei încăpățânări este frica. Temerile noastre surprind frânturi din
incertitudinile noastre, niciodată complementare. Cu cât ne apropiem mai mult
de adevăr cu atât mai puternică devine frica. Atunci, în febra fricii, ne
asumăm revolte care să ne absolve de ultima luptă, cea a parcurgerii ultimei
părți a drumului. Încropiți în raționamente trunchiate din pricina relativului
din acel adevăr incomplet, dar asumat, suportăm fel și fel de lupte ideologice
fără relevanța unei certitudini, a unei soluții care să conțină toată
sinceritatea de care este capabilă conștiința. Adevărurile incomplete sunt
identice minciunii prin omisiune. Mi-e de suficiență minciuna și trădarea,
ridicată la rangul evlaviei, a neamului meu. Știu că nu voi apologiza niciodată
aceste adevăruri și nici nu le voi întregi, dar pentru mine renunțarea nu este
decât invenția semenilor. Eu nu mimez furia vieții și nici iertarea, mi-s
blestemat să fiu atins de certitudinea și indiferența galileică ...
miercuri, 26 martie 2014
Surse și motivații (III) ...
Am avut parte de semeni pe care i-am iubit mai mult decât
s-au iubit ei pe sine. Să trăiești viața atât pentru tine cât și pentru ei este
doar o neghiobie satisfăcătoare. Dar atunci nu mai contează nimic. Am fost surd
între îngeri și orb între ciclopi. La final, când iubirea își consumase traiul,
am realizat că i-am pedepsit iubindu-i ...
*
Poate că din cauza nemărginirii Universului nu-mi găsesc
locul ...
*
În tristețe nu e loc decât pentru mine; ăstu-i motivul
pentru care Dumnezeu nu-și permite tristețea ...
*
Sentimentalismul este cea mai perfidă boală. Certitudinea
cancerului te poate arunca în demență, trăind la limită totul, pe când
sentimentalismul nu te lasă să trăiești mai mult de un oftat. Dumnezeu a permis
muzica pentru a-și ascunde de noi oftatul ...
*
Am aflat despre păcate abia după ce l-am descoperit pe
Dumnezeu. Paradoxal, conștientizarea Lui nu m-a schimbat cu nimic, doar că de
atunci știu ce caut ...
*
Văd, ating, doresc, gust, iubesc. Și?! ...
Melancolie (II)
Conceperea în umilința-mi
insuportabilă trebuie că s-a pecetluit undeva între Acheron (râul tristeții în
mitologia greacă) și Piriphlegeton (râul focului). Între cele două maluri m-am
învățat să-mi fac veacul neputinței.
Oscilez între tristețea surdă a semenilor, care își sapă în mine apeducte
legându-mă de focul pasiunii cu care-mi devorez existența, și iubirea
nelegitimă pe care o car oferind-o celor întristați. Când îmi vorbesc despre
limite și le simt în mine se așează totul a tăcere; căci mă gândesc la cele
care vi le-am spus în șoaptă și atunci cine să mă audă, dar mai cu precădere să
mă înțeleagă?! Rostul fiecăruia s-a rânduit prin truda minții și râvna
afectului, dar când Divinul te-a uitat la marginea lumii accepți orice condamnare,
fie și la viață. Nu mă regăsesc în niciuna dintre formele sfințeniei, mai
degrabă mă identific cu chinul celui care traversa Styxul pentru a-i trece pe
semeni între lumi. Mie-mi port în luntre doar afectul. Am uitat când am murit
prima dată, am uitat de câte ori am murit și iată-mă ajuns și pe malul
curgătorului Lethe (râul uitării). Mi-s un Charon falit căruia Dumnezeu i-a
furat cârma și l-a pedepsit pentru îndoieli, lăsându-l pe o viață stătătoare
...
Unde pot afla măreția în toate
ăste? ...
marți, 25 martie 2014
Andante
Eliberarea din chingile sociale
aparținând simplei existențe permite o detașare reală, dincolo de evadarea în
metafizic. Din înaltul ăstei desprinderi toate paradigmele prin care se
continuă desăvârșirea umanității îmi par jocurile sociale cu finalitatea unei
deznădejdi definitive. Vanitatea, păcatul preferat al umanității, erupe și
răbufnirile personale nu vor depăși sfera aferentă spațiului în care ne
suportăm reciproc. Atunci unde-i justificarea râvnei cu care s-a petrecut
resemnarea și crucificarea? Simțim tristețea doar pentru că prin ea avem dovada
viului care ne străbate. Încercarea multor tristeți m-a redus la anomalia care
am devenit. Astă anomalie se manifestă doar sufletește și îi este de trebuință
doar cele petrecute în încetineala parcurgerii destinului. În lungimea măsurată a pasului vieții orice
mâhnire se stinge în pasiunea vindecării. Iubesc încet și cert, precum mi-e pasul
spre destinația pregătită în destin ...
Destrămarea cărnii (IV)
Cel
mai bine mi-ar fi desprins de toate. În astă iluzorie liniște s-ar desface toate
nelegiuitele gânduri și sub litera nescrisă a libertății absolute aș alerga
înspre împăcarea cu toți și toate. În sânul liniștii mi-aș asuma învățătura
umilinței așa cum a gândit-o Divinul. Cum ar fi să locuim într-un tărâm lipsit
de dezolare și temeri? Ideea acestei perfecțiuni este tulburată de iminența
morții tocmai pentru că ne lovim de astă certitudine; însă într-o lume
perfectă, plină de bunăstarea spiritului și incantația iubirii, moartea nu-și
află rostul izbăvirii și de aici și temerea că ea există. Un dezechilibru
afectiv într-o iluzie a echilibrelor! Intactă-i doar carnea căci ființa intră
în incertitudinea eternității promise ...
M-am
născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...
Surse și motivații (II) ...
Neîmpăcarea sinelui naște nefericire. Femeia este cel mai
mare dușman al sinelui și sursa pierzaniei ei este vanitatea. O iresponsabilă
Eva și un naiv Adam au pângărit raiul și ne-au lăsat moștenire chiria iadului. Totul a
plecat de la ispită. Explică-i femeii unde-i vina ei și de unde începe vina
noastră ...
*
Sufletul omului este dependent de poezie sau muzică. Am ales
muzica în detrimentul poeziei din motive raționale. Poezia rănește hrănind
iluzia, muzica doare hrănind spiritul; uneori chiar reușește să hrănească și
sufletul rănit al poetului ...
*
Toate abisurile pe care le-am aflat în mine mi-au fost
trăiri mincinoase; cum altfel aș putea explica lipsa ecoului, atunci când
răcnesc în durere?! Mai mult decât atât, simt lipsa ecoului, mai ales atunci când persist în greșeală ...
*
Citit-am suficient de mult încât să pot afirma că nu am
citit nimic. Orice am învățat până acum și am experimentat nu-mi folosește la nimic,
mai ales în relațiile cu semenii ...
*
Sunt nopți ca aceasta în care cuget și scriu mult. Fiece
dimineață ulterioară nopților creatoare mă orbește și mă stoarce de putere. În
astfel de zi locul meu nu este între semeni, pentru că surzii cu orbii și muții
nu au nimic în comun decât handicapul ...
Destrămarea cărnii (III)
De prea
multe ori mi s–a sfâșiat carnea și implozia mi-a devenit mișcarea de rezistență
împotriva spasmelor afectului; dacă nu ar fi fost muzica sau artele aș fi ratat
progresul ăstei lumi. Aș fi preferat Divinitatea
ca salvare atemporală, dar El mi-a refuzat certitudinea existenței Lui. Mi-a
rămas un ultim refugiu în arte, mai precis în muzică. Prin muzică am dobândit
echilibrul dintre lumi, lumea celor obscuri și lumea promisă mie de sinele persuasiv
în afara confesionalului rațiunii. Nimic nu mă ajută spre o vindecare
liniștitoare. Sunt mânat în această luptă cu viața de inerția existențială. În
mine am găsit acea încăpățânare specifică munților în neclintirea lor; păstrez
și ireversibilitatea râului ce-și caută vărsarea. Nu mi-e de fugă în nicăieri,
căci am nevoi de simțire, trăire și evadare din mine. Urc și în transcendental
doar când mă refuză carnea și durerea devine atroce. Nici aici, nici acolo nu
aflu acel ceva care să însămânțeze în mine bucuria respirației. Mi-ar fi de ajuns o
tristețe nimicitoare pentru a mă disloca din inerție. Aceeași rutina care nu mă
condamnă la definitivul curajului. Aș putea măcar să regret timpul în
inutilitatea lui actuală, dar nici regretul nu-și face casă în mine. Sunt refuzatul
universal și doar în carne mi se-ntâmplă toate.
M-am
născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...
duminică, 23 martie 2014
Adagio
Stau în cafenea și citesc. În căști, în surdină, îmi sună ultima descoperire Seventh
Wonder. Pe măsuță doar espresso-ul, pachetul de țigări și scrumiera. Ridic
capul și o văd privindu-mă de la bar. Discută cu barmanul, o mai veche
cunoștință de-a mea. Estetică domnule, estetică! Se îndreaptă spre masa ocupată
de subsemnatul. Se oprește în fața mea și mă întreabă:
-
Sunteți Florin, cel cu blogul revelație?
De obicei nu prea mă înham la discuții fără temei, dar mă prinde în starea
de
indiferență vis-a-vis de orice ar avea lumea de oferit. Zâmbesc
fără motiv și îi răspund:
-
Sunt cine doriți să
fiu ...
Spre deosebire de mine ea nu zâmbește. Mă privește sfredelitor apoi
continuă la fel de calmă și sigură precum îi era mersul.
-
De ce scrieți așa?
-
Așa cum?! ... îi
dau replica.
-
... trist!
-
Cu cine am onoarea,
domnișoară?
-
Corina ...
Nu primesc nimic, nici măcar o strângere de mână.
-
Domnișoară nu cred
că trebuie să vă dau o explicație, dar doresc să vă
spun doar că nu sunt trist deloc. Sunt chiar sociabil și
jovial, ”sui generis” ...
-
Scrisul dumneavoastră nu denotă pozitivism, sau jovialul.
Trist
domnule Florin!
Trist! ...
Tace. Tac. Mă privește încă vreo cinci secunde, se întoarce și pleacă la
fel de nepoftită precum a venit. Ajunsă la bar, se cațără pe unul dintre scaune
și își reia conversația cu barmanul. Nici de această dată nu am primit ceva,
măcar un ”scuze de deranj” ori un ”la revedere!”. Barmanul, amicul meu, se
uită la mine peste umărul ei și-mi zâmbește. Clar că eu sunt subiectul
conversației și că el i-a spus cine sunt. Nu merită să-mi bat capul cu asta.
Scriu acum despre întâmplare doar să nu uit că mi s-a întâmplat. Atunci am preferat
să mă întorc la lectură și espresso-ul meu ...
Neloialitate
Sunt nopți în care ispita
recitirii notițelor vechi trebuie satisfăcută. Mă reiau prin recitire și nu
suport decât ritualul aleatoriului. Dumnezeule, cum mă pot regăsi! În anii de
început ai scriiturii eram un alt eu, mai atent la semeni decât la mine, mai
viu în revoltă, mai plin de sensul unei nevoi precise, adică cel al cunoașterii
vieții. Iubeam cu foarte multă pasiune naivă fiece respirație concludentă; mă
agățam de semeni și dialogurile relevante. Mă preocupa durerea și drama umană,
mă implicam până la sacrificiu în orice îmi părea nedrept, un abuz al vieții
asupra unui destin oarecare. Deși acum ar fi foarte greu de crezut, atunci nu-mi
păsa de mine mai deloc; contau doar suferințele contemporanilor eșuați în
destine nefertile. Aveam putere și resurse pentru orice bătălie străină de
propriile-mi nevoi. Nevoi?! Nu aveam ideea și nici nu întrezăream vreo
perspectivă în acest sens. Timpul nu m-a sedus, m-a sedus în schimbare tocmai
decăderea tot mai evidentă a ăstei lumi. Unde l-am uitat pe cel de atunci? Îmi
lipsește acel eu doar în momentul recitirii. Aveam doar grija cărnii flămânde
de sangvinitate, trăire și implicare. Orice simțire mi se potrivea. Mă simt
trădat de eul actual. Cum de m-am putut uita? Unde m-am pierdut și de ce atâta
apatie sangvină? De ce această nevoie nebună de viu, când nimic din ceea ce am fost
nu mai zace în mine decât la nivelul unei nostalgii? În timpul de atunci, până
în prezentul perfid, m-am trădat. Un soi de neloialitate mă încearcă acum ...
sâmbătă, 22 martie 2014
Melancolie
Să fii treaz în permanență. Să realizezi
neajunsurile vieții și perspectivele ei ridicole. Să ai curajul de a face orice
și oriceul acela să nu-ți fie îndeajuns pentru a-l întâmpla sub orice formă
poate fi împlinit. Să conștientizezi adevărurile refuzate de ceilalți, doar
pentru că viața nu merită efortul introspecției. Să ai răspuns la marile
întrebări existențiale și aceste răspunsuri să-ți devină certitudini. Să accepți
provocarea fiecărei picături de rouă, sfârșind în amurg sfâșiat de temeri și
iertarea acordată anticipat semenilor. Să te regăsești în filozofiile
existențiale și combinându-le să reziști tentației ascezei. Să te eliberezi de
veninul din fiere, consolându-ți ființa după fiece act care presupune
socializarea. Să-ți stingi incendiul pasiunii, atunci când se întâmplă atât de
rar încât îți trece viața în căutarea acelei pasiuni, cu lacrima nevărsată
încă, dar care stă în așteptarea inevitabilei finalitate. Să te cerți în
monologuri cu Creatorul și creația Lui doar pentru a-ți apropia
suportabilitatea supraviețuirii. Să te sinucizi în fiece resemnare și să te
reînvii în fiece revoltă dinaintea propriului destin.
Unde poți afla măreția în toate
astea? ...
vineri, 21 martie 2014
... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (II)
Ce fost-a freamăt devenit-a o
melancolie surdă lipsită de savoarea amărăciunii unui zâmbet. Dacă înaintea
păstram pudoarea gândurilor care îți erau îndreptar, prezentul se complace
într-un descânt al uitării. Totul se întâmplă fără nici un efort. Timpul se
dilată spre un altceva uniform, un soi de liniște autistă, fără compasiuni sau
aspirații. Ne-am așezat într-o ierahie valorică fără utilitate. Sunt completat
de articulațiile ăstei lumi, modul în care destine se prefac în cenușa unei
provocări. Plec din abisul închipuit pentru noi, acel noi deloc afectiv dar
plin de pasiunea cuvântului. Las în urma chimia dialogului viu și mă păstrez la
fel de viu în organismul unui monolog rezervat eternității personale, locul în
care se-ntâmplă dorinți, rostiri și faceri ...
Devenit-am o iarnă plină de
muguri ...
Indecență
În tine s-au adunat
toate virtuțile ăstei lumi; chiar și Pandora ți-a dezvăluit speranța. Mă întreb
la ce îți este de folosință atâta bonomitate și veselie dinaintea invidiei pe
care lumea ți-o poartă, când ascunsă, când fățișă?! În sangvinitatea ta se ard
ororile lumii și tot ție sfinții ți-au încredințat taina păcatelor lor. Mă
întreb la ce îți este de suportabilitate orice confesiune încredințată când
zămislirea icoanei tale s-a zorit în sfârșeala cioburilor?! Cămașa ta poartă
sărutul miilor de Iuda și sub ea, carnea își poartă cicatricile blestemelor
celor osândiți la neputința de a te înțelege, accepta și avea. Mă întreb la ce
corvoadă ți-ai supus încrengătura osoasă, permițându-ți astfel a căra stigmatul
ratării umanității?!
Mă întreb câtă
indecență a zăcut în PreaÎnaltul, când te-a creat?! Posibil aceeași indecență
cu care cei pe care i-ai iubit s-au dezis de tine! Of! Urma indecenței din
sufletul meu o regăsesc doar când mă gândesc nevrotic la Tine! ...
În vremea fricii (XI)
Mă întreb cât voi
mai rezista în acest delirium, cât voi mai continua a trăi și scrie astfel?
Sursa de inspirație în cazul meu va dăinui cât voi fi contemporan ăstei lumi;
în consecință nu-mi lipsește energia creației, mai ales a trăirii. Mi se
întâmplă de saturație și rațiunea îmi dă zvon despre revenirea la nerv a
afectului. Orișicât aș sângera și orișicâți donatori vor fi generoși îmi este
de repulsie resemnarea universală. Să trăiești în neștiința și adormirea
semenilor, să treci zilnic pe alei marcate de sleire și neputință, să citești
chipuri încărcate de morga eșecului, să-ți lipsească zâmbetul cosmosului.
În contextul Universului
nu contăm, dar mai multe gânduri îndreptate spre porțile cerului ar fi un semn
de apocalipsă. Nu am nici un război cu semenii, pentru că dincolo de aparența
socializării pentru mine nu mai pot exista surprize; nici nimicul nu mă mai surprinde
ori impresionează. Aleg un război inutil cu Divinitatea doar pentru a-mi păstra
viu spiritul. Fără ființialitate aș fi doar un oarecare donator de sânge și
organe; cel mai probabil și refuzul ar fi cel indicat, căci cui i-ar fi de
trebuință o inimă care pulsează sângele în partea întunecată a cosmosului, partea
lipsită de vrere și viață?!
Dă-mi
Doamne puterea propriei suportabilități, iar pentru semeni păstrează tot ceea
ce ți-am refuzat ...
Despre păcatul iubirii (V)
Este vreo diferență
între ”a fi” și ”a nu fi”, atunci când suntem animați de iubire? Indiferența dinaintea
iminenței morții devine certitudinea acelei anulări posibile doar în cuantumul
a două stării: starea vegetativă specifică abandonului determinat de o boală
incurabilă sau îndrăgosteala ireversibilă ca și trăire. Nu aflăm nimic rău în
momentele dăruirii totale și necondiționate; totul se năruie și doare după
finalul inevitabil. Imposibila împărtășire a vitregiei ulterioare iubirii ne va
contopi și descompune. Suntem în fiece particulă a spațiului dintre viață și
moarte, dintre iadul personal și promisiunea biblică a paradisului. Acest drum
infinit îl parcurgem cu o nedetectabilă voluptate dedicată speranței unei
reîntregiri a trecutului. Se trăiește doar în trecutul nevisceral al nostalgiei,
timp în care viitorul este săpat de forța disprețuitoare a rațiunii în
temeliile raiului promis; disprețul rațiunii este metoda neortodoxă a sinelui
de a ne condamna la veșnicia raționalului.
Eșecul în eros este
cea mai simplă definiție nonbiblică a absolutului. Tot ceea ce am fost devine septicul
care trebuie extirpat. Îmbibați în ura față de sine sau ceea ce am iubit învățăm
despre noi și semeni totul. Suferința atroce afectivă depășește orice suferință
fizică. Trăim fragmentar și sifdăm moartea. Ne stăpânim cu greu tendința
strivirii esenței vieții, de la vierme la om, de la verdele ierbii la transparența
eterului. În aste clipe viața se coboară din cotidian în berna nopților. Ni se
întâmplă furtuni și promisiunea eretică a gândului absurd al unui suicid; salvarea
noastră zace vie în ființialitatea stinsă în lașitate.
Îmi este silă de
lașitate și mediocritate, nicidecum de moartea care este o promisiune iluzie, identică
oricărei eternități biblice. Nu de iubire mi-e cu temerea ființială, ci de
abandonul în seninul nevisceral al umanității. Trăiesc cu spaima unui spectru
aferent unei lumi livide și lipsite de sensibilitatea luminii ...
miercuri, 19 martie 2014
Din pustiul unei iubiri
În pustiul unui oraș sunt
străzi sub asediul tăcerii. În pustiul oricărei străzi pot afla case cu ferestre
neluminate din spatele cărora ghicesc priviri ce-și ascund gândurile, temerile
și neîmplinirile, în partea întunecată a lunii. În pustiul casei un suflet se
cere tăcut în atenția altui suflet care se păstrează-n discreția răcelii. În
pustiul unui suflet s-a răcorit cândva un tărm arid peste care a năvălit o
furtună de lacrimi izvorâte din taina neimpărtășitei iubiri. Din pustiul unei
iubiri m-am născut și eu ...
Timpul în care nu am fost
O luptă fără final este
căutarea adevărului. Să umblu prin lume și printre semeni să mă conving de
meritele existenței mă sfârșește într-o rutină melancolică fără noimă. Prin
trebuința firii mă absolv de orice vină în încercarea dobândirii adevărului,
căci aflarea acestuia m-ar despovăra de anarhia gândurilor. Astfel, încărcată de
nuanțe și culori, viața îmi pare o unică concesie în corolarul autenticei mele
singurătăți. Nu îmi este în putință ori vrere împărțirea deliriumului cu care
suport nulitatea ăstei lumi; a mă diviza între lumi și a devora acele lumi
aferente divizării ar fi certitudinea insuportabilității pentru cei care le
locuiesc. Mi-a ajunge motivul imensității propriului afect pentru a primi în
chirie chiar și pe însuși Divinul.
În singura viață pe care o primim
avem dreptul la eroare și învățare, pentru că odată atinsă eternitatea, în acel
spațiu doar suntem, doar existăm într-o durere sau bucurie. Însă pentru
atingerea Cosmosului utopic ne topim în starea de veghe a zilei și ardem mocnit
în transele nopții. Îmi place suficiența când în ea nu mai aflu disprețul
sinelui sau păcatul lumii, chiar dacă această suficiență întâlnit-o-am doar în
starea finală. Trăiesc în mediocritatea unui timp indecis și eternitatea îmi
pare tot mai îndepărtată de ecumenismul care mă-ncearcă; un timp care-mi pare
tot mai interzis ...
Sunt rest ...
Evanescență ... dacă mi-ar fi în ăst fel existența, mi-ar
fi de mulțumire a ceea ce sunt. Mereu mi-am purtat decepțiile cu demnitatea
unui bastard încoronat. Ceea ce primisem ca și candoare s-a regăsit în fiece
iluzie neîmplinită. Dezideratul a fost răspunsul fiecei iluzii încercate. Amarul
gutuilor mi-au stat dinaintea poftelor vieții și atunci m-am decis să-i port
mirosul. Știam încă din vremea deciziei despre ce va urma și cum îmi va fi în
acel alcov mânjit de inimile însângerate pe care le părăsisem. M-am bucurat de vulgaritatea fericirilor
mărunte și finite, din nevoia așezării unui zâmbet pe chipul nedefinit al umbrei.
Mi-a fost de pustiul, fierbințeala și răceala deșertului și toate ăste le-am
cerut pentru a fi un tot. Apoi m-am uitat lunatic spre cer trimițând săruturi
sorei mele, luna. Am sperat ca în obscura lumină să aflu ruinele unei credințe
infinite, să mă pot procopsi cu iertare pentru neputința de a iubi în
suficiența ființei. Mă arunc orbește în deschizătura oricărei ființe care mă
petrece și mă caut de mine.
Sunt restul pe care femeia îl
primește când sfârșește prin a–și dori iubirea,în orice formă a ei ...
marți, 18 martie 2014
Să-mi fie de viciu și semeni
În vicii mi-am descoperit
plăcerile vieții și tot într-însele m-am descoperit în amăgirea redevenirii. Ar
trebui să-mi fie mai degrabă de recunoștință uzitarea de ele, fiindcă printr-însele
m-am cunoscut pe sine și am aflat despre lume. Însă nu! Conștiinței mele îi
arde de sfadă și de curățire sangvină. Nu văd rostul ăstei sfădiri. I-ar fi
Divinului mai de laudă și bucurie o îndreptare a mea?
Sunt oameni născuți pentru a fi
deferiți negurii promisei eternități și semeni proscriși paradisului. Cei din
urmă suportă iadul pământesc și-n spirit se țin în aproapele unei ruine altar. Nu
afli în ei nici urmă de furie; sunt hrană pentru identitatea resemnării
universale. Un abandon inutil dinaintea celor ce sunt așezați în rațiune, un
soi de sfinți pentru cei aflați în declin ori derivă. Îmi sunt mai dragi decât
îmi este viciul în orice formă a lui, căci în acea taină ascunsă a atingerii
stării asediu, asceză, regăsesc o lipsă de pudoare cerească specifică doar
heruvimilor miruiți bahic în lauda Lui.
Proscrișii infernului îl trăiesc
în complexitatea de aici, între râuri și munți, în ideea neștiută a unei
inițieri. Păcatele se împlinesc în ciclicitatea ființială; cât despre ispășirea
păcatului, totu-i tăcere și reproș tăcut. Plăcerea din păcate se caută și cere
de alte plăceri, precum o gelozie inutilă purtată morții care-ți va ceda
oricum, cândva, la timpul hotărât de soartă. Mi-e drag Divinul pentru că știe
ierta; la fel de dragi îmi sunt semenii pentru că știu păcătui ...
duminică, 9 martie 2014
Mi-s Iovul căzut în ispită
A fi sau a nu fi de acord cu
sinele în existență, categoric m-a îndepărtat de banalitatea refugiului în
credință. Nu cred în atributele conștiinței ca fiind în deplin acord cu
preceptele creștine. Conștiința este rezultatul îmbinării dintre afect și
educație și în concretul ei sunt cuprinse consecințele păcatelor împilnite. Conștiința
mi s-a clădit pe provocările vieții; suferințele au fost mai dense decât
bucuriile și cu precădere, istovitoare.
Iov s-a procopsit cu idealul
într-o credință completă și Divinul l-a răsplătit în măsura resemnării lui. El
nu s-a întrebat de ce a primit totul ca apoi să i se ia înapoi, de ce l-a atins
lepra și de ce l-au părăsit soția și prietenii, el a privit totul ca un dar divin,
ca apoi să-i fie de primenire, izbăvire și fericire. Îmi stă într-un sublim
absurd această încântătoare resemnare, căci dacă mi-ar fi îngăduit a fi un soi
de Iov în ale întâmplărilor vieții aș tăbărî pe porțile raiului și iadului
mistuind deopotrivă ambele tărâmuri în flăcări, cu toată pasiunea de care mi-s
capabil.
Dincolo de frumusețea și
încântătoarea naivitate a povestirii, ori întâmplărilor (dacă or fi reale) m-am
lovit de statura Creatorului, cel care le-a zămislit în voia Lui pe toate.
Mi-ar fi de nebunia științei dacă Diviniul s-a procopsit cu vreo vajnică durere,
precum ni se-ntâmplă nouă raționalilor, cum ar fi cea a pierderii celor neverosimil
de dragi și neprihăniți. Dacă l-aș întâlni mi-ar fi de trebuință să-mi spună
care-i boala necruțătoare care l-ar încânta cel mai mult. Ăst copilandru care
mi-s prin astă răzvrătire, m-aș descompune ființial și l-aș întreba:”Îți place
ce vezi când mă privești pe mine?”. Într-un final voi rosti înspre El: ”Sunt una
dintre multele tale creații și sunt ceea ce ți-ai dorit Tu să fiu. Mi-aș dori
să încerci să mă înțelegi, măcar cum am încercat eu să o fac cu Tine, în
pateticul existenței mele ...”.
Mi-s Iovul care le-a avut pe
toate, mai puțin lepra și nestăvilita credință-ntr-Însul ...
În starea ruinei ...
Despre o posibilă vindecare
niciun zvon. În realitatea melancoliilor mele, din instanțele măruntei mele
existențe, nu percep nici o solicitare spre implicare. Cine și-ar asuma
martiriul unei melancolii străine ființei? Sufletele stau împreună doar în
așezarea unei armonii, însă sinele meu s-a adaptat dintr-un timpuriu în armonia
specifică singurătății. Simt adulmecarea lumii în juru-mi, dar dincolo de ea
nici o încumetare. Mi-este mai bine astfel, dar mai bine îi este ăstei seminții
în distanța față de mine. Ființei, melancoliile i-au scobit firide și în carne timpul
și-a lăsat amprenta. Inutil în vigoarea cărnii își fac partajul rațiunea și
viul spiritului, câtă vreme afectul zace în ruină. Seva sangvină se caută de
cărare în toate, în vreme ce în ruină se irosește; aici s-a scris deja istoria
unei existențe așezată în magna tăcerii ...
Mi-e-ntr-un iarăși, de timpul femeie ...
Doar în a le-nțelege este
îndeajuns voluptății. Trăiesc în însele mai profund decât în oricare altele
deferite ăstei lumi. În bărbăția noastră suntem pasagerii vieții lor, dară pentru
ele suntem totul acelor momente. Izvorâm din iluzia cărnii lor, deprindem aroma cu efect afrodisiac, devenim celulă sangvină și sfârșim în rădăcina nefericirii lor.
Dacă ar dura viața cât o noapte,
nefericirea nu ar mai avea context și nici explicație. Am iubi-o desăvârșit și
complex și-n noi s-ar stinge conceptele minciunii, trădării, umilinței. Botezați
în vremea Erosului ne-am dezice de umbre și slăbiciunea cărnii; învăluiți în
mătase ne-am bucura de atingerea tandrețurilor lor.
Cum ar fi femeia dacă s-ar
simți doar iubită și-mplinită, fără amenințarea unei tristeți, ori prezumția
unei părăsiri? Să-i dăm Evei certitudinea iubirii veșnice, măcar în viața cât o
noapte și la sânul ei vom bea nectar; este singura noastră șansă de a cunoaște
Edenul.
Tristețea mea nu are margini,
căci viața ne refuză veșnicia unei singure nopți ...
În mucegaiul unui gând
Mi-a fost în trebuința zilelor
trecute de renunțare; referirea cuprinde decriptarea gândurilor și eutanasierea
lor prin osânda publică. Într-o rușinare aparentă, oricărei ființe îi pare mai
apropiat refugiul. Nu fuga din calea ăstei lumi ar fi soluția ci fuga din calea
misterelor personale, fuga de spaima acelor gânduri care stau în așteptarea
unei împliniri.
Gândurile nu se nasc într-un
nicăieri, ele vin din labirintul unei incertitudini. Se cer de răspunsuri, de
leacuri și implicare totală într-un empiric plin de viu. Gândurile, chiar dacă
ne aparțin, prin apartenența lor îndeamnă la concesii, la compromisuri într-ale
vieții.
Sunt gânduri care ne caută în
echilibrul ființial; se adună în vidul suspendat între existență și timpul ei.
Pentru adepții profunzimilor personale, lumești și nedescifratele angoase
spirituale, aceste purpuri de idee nu vor depăși stadiul unei ipoteze; răspunsuri
au aflat doar apostolii, culegători din calea simplă a credinței, cei care au
preferat să urmeze povața destinului bătătorit al Fiului.
Sunt adunate în noi toate
gândurile accesibile ăstei lumi; de aici își trage frumusețea, omul, în trăirile sale.
Prin gânduri devenit-am izvor de noblețe dar și de putregai. În suma acestor
gânduri se află destinul neînfăptuit; adaug neinspirația unei alegeri și deja
aparținem derizoriu.
Din toate acestea mă reconstruiesc
în fiece zori și mă desfac în fiece amurg; motive suficiente să zăbovesc atent
în mucegaiul unui gând ...
sâmbătă, 1 martie 2014
Moartea unui origami (VII)
-
Florin, îmi poți acorda răgazul unei tăceri, unei liniști
edificatoare?
-
I-ați cât timp
dorești. Nu plec nicăieri și nici nu mă grăbesc înspre ceva ...
A fost întocmai cum precizase la început, adică punctuală. La fără două
minute m-a sunat la interfon, iar la fix ora 16.00 îmi
trecea pragul. Arăta foarte proaspătă. Eleganța ținutei împrumutase ceva din
neglijența locuitorilor Olimpului; vorbesc aici de acea detașare puțintel
arogantă care ține de aprecierea unei superiorități, obligatoriu evidentă.
Ținuta ei era complet neagră, însă într-o ostentație calculată își aruncase pe
umeri un șal albastru cu motive florale din cașmir. Cămașă neagră de satin,
pantaloni negri drepți care cădeau perfect întins pe vârful pantofilor cu toc. Tocuri
înalte, probabil 10 cm, și privirile noastre păstrau senzația - deloc comodă
pentru mine - a unei egalități, în orice dimensiune ne-am fi așezat. Părul
negru strâns într-un coc mic și discret dezvăluia în toată splendoarea destinul
drept al liniei gâtului. Fără urma vreunui rid, gâtul acela ar fi putut fi
obsesia unui gâde romantic, în tandrețuri cu moartea căreia-i promisese cândva
perfecțiunea. Mă simțeam puțin abătut în
delirium, dar nu-mi puteam reproșa acest gând știind că ispita acelei
perfecțiuni îmi usca buzele. Nu tânjeam la ceva din ceea ce-i aparținea. Cel
puțin nu atunci. Căpruiul viu, sfredelitor sub ramificația rimelului și a
creionului contur, se limpezise frumos în acea liniște reconfortantă. Aveam
timp și pentru mine și chiar îmi doream să profit de el, așa că m-am căutat de
background-ul nostru relațional. Rujul și oja în culoarea sângelui îi accentuau
paloarea, iar de sub mânecile lungi ale cămășii, mâinile ei frământau iluzia
unei adieri în discreția degetelor lungi și subțiri. Privindu-i mâinile care în
mișcarea lină păreau a interpreta o partitură, într-un târziu am remarcat
faptul că acea cămașă era prevăzută cu butoni; m-am uitat înspre modul de
petrecere al nasturilor cămășii și da ..., acea cămașă nu era una bărbătească.
Studiul asupra încheierii nasturilor l-am făcut rapid, unde altundeva decât în
zona pieptului, ceea ce Ilincăi nu i-a scăpat. O clipire scurtă din gene urmată
de o relativă îmbujorare. Nu eram sigur dacă am fost văzut, dar oricum nu mă
deranja, pentru că eu știam că acea grăbită cătare a mea nu avea conotația
posibilei ei interpretări. Dacă ea mă credea un prădător sexual, foarte bine,
dar sub nici o formă nu mă atingea cu ceva această percepție; la acel moment
eram indecis și așteptam abandonarea ei în confesionalul zilei.
În
dimineața acelei zile m-a sunat să mă întrebe dacă s-a schimbat ceva din ceea
ce ea stabilise și eu aprobasem tacit. Așa a și pus problema, probabil
reproșându-mi indirect lipsa concretului în ceea ce privește implicarea mea.
Sau cel puțin, așa credeam eu atunci. I-am răspuns scurt, dar cu inflexiunea
cântată a unei duioșii inutile: ” te aștept la ora stabilită ...”. Mi-a
mulțumit pentru consecvență și a închis. Eu mi-am văzut de normalitate. Mi-am
propus ca acea zi să nu fie diferită față de altele, tocmai pentru a nu pune
presiunea așteptării pe mine. Tot ceea ce am făcut în plus a fost pregătirea
măsuței de cafea. Cești mici de cafea, zahăr brun cubic, un vas termostatic mic
pentru gheață, bourbon, cognac, apă minerală, un energizant mediu și unul
puternic, vasul termos de cafea și un platou mic cu fursecuri au ocupat partea
dreaptă a măsuței. Eram detașat pentru că asta îmi doream. Ținuta mea nu
implica ceva pretențios, însă intuind eleganța ei am pus pe mine pantaloni de
stofă negri, o cămașă neagră cu dungulițe albe discrete și cu un guer înalt la
două rânduri de nasturi, și bineînțeles pantofi negri. Știam că folosește
Secret Obsession, în consecință am ales pentru mine Luna Rosa de la Prada. Deh
..., doar nu era să fiu nițel mai prejos în aroma pielii. Hmmm! Parcă touși am
dat acestei întrevederi mai multă importanță decât credeam.
Acum
stăteam la masă, ea pe unul dintre fotolii, eu pe canapea. Profita din plin de
răgazul tăcerii acordate și își odihnea capul ușor înclinat, sprijinindu-l în
căușul palmei stângi. În schimb eu o priveam încă nedesprins de detașarea în
care mă așezasem încă din dimineața zilei. După vizita la Axente Sever am
realizat că mă agitasem inutil și că febra care m-a cuprins se datora
încrâncenării mele de a știi totul despre cine este și ce-și dorește de la
mine. Tuturor ni se întâmplă tremurul plăcerii dinaintea necunoscutului care
promite altceva în afara rutinei; în rutina zilelor noastre ni se arată din
toate câte ceva, însă acel ceva face parte din accesibilul unui destin
oarecare. Și totuși, câți dintre noi nu și-au dorit măcar odată evadarea din
acest oarecare?
-
Ți-am adus un mic dar, insignifiant, dar care te
reprezintă.
Își deschise geanta; scoase o cutiuță lungă și subțire învelită în hârtie
neagră
susținută în împachetarea ei de o fundiță albă. ”Tipic
ei, totul sau nimic, ori alb, ori negru!”, mă gândeam în timp ce cântăream în
mână cadoul, pentru a-i intui conținutul. Din privire am întrebat-o dacă este
cazul să-mi deschid cadoul, sau este pentru momentul singurătății ulterioare
plecării ei.
-
Te rog să te uiți. Sper să îți placă ...
Surpins și nu prea. Intuiam că poate fi un origami, dar nicidecum
reprezentarea lui. În cutia cu capac transparent era
întins un trandafir negru.
-
Black Rose origami, dragul meu domn. Exact cum te-ai
descris tu, exact
cum te-am
regăsit eu ...
-
Regăsit? ...
-
Da ... Te cunosc de când viața mea s-a schimbat. Când am
fost adoptată,
acum 14 ani,
tocmai terminasem cursurile școlii gimnaziale. Îmi cunoscusem părinții adoptivi
încă de la10 ani, dar procedurile adopției au fost destul de complicate.
Părinții mei mă vizitau săptămânal; în unele weekenduri mă lau cu împrumut la
ei la Cluj, deși nu era permisă o astfel de practică. I-am rugat pe părinții
mei să mă lase să-mi fac studiile liceale la Sibiu, ceea ce s-a întâmplat. În
cei patru ani în care am studiat filologia la liceul Octavian Goga, ai fost
singurul meu prieten. Chiar dacă îți sună patetic, te iubeam ca pe un frate mai
mare. Prestai la un post de radio local. Te ascultam în fiecare seară, mai
puțin în serile când mă aflam cu ai mei la Cluj. Dialogurile noastre,
întâmplate doar în imaginația mea, erau fantastice, extraordinare. Felul tău de
a fi, cel de atunci care s-a păstrat și acum – dar voi reveni la asta,
dezvoltând ideea – mă ajutau să mă simt înțeleasă. Chiar dacă nu ai avut foarte
mult de a face cu casele de copii sunt convins că îți poți închipui ce drame
trăiesc micuții ... Acesta este și motivul pentru care am revenit la Axente
Sever. Practic acolo m-am născut, m-am recunoscut și acolo mi-am început
destinul. Nu am fost un copil fericit, deși tata și mama m-au răsfățat
permanent, mi-au îndeplinit toate dorințele. Pentru mine și liniștea mea au
făcut cercetări pentru a-mi afla originle. Părinții mei naturali, mai precis
doar mama –pentru că despre tatăl meu nu se știe nimic, nici măcar identitatea –
a murit imediat după naștere. Rudele mamei m-au refuzat pentru că aș fi fost un
copil ”al florilor”, cum îmi place să-i numesc pe toți nefericiții ca și mine. Cel
mai mare regret al meu, atunci când am părăsit Sibiul pentru a-mi continua
studiile filologice la Cluj, a fost pierderea ta. Să trăiesc fără tine, fără
forța răzvrătirilor tale, fără agresivitatea ta naivă, fără vocea ta ... a fost
poate cea mai mare provocare a vieții. Atunci am realizat că mă îndrăgostisem
de tine. Era o nebunie nemeritată, dar nu putem dicta ființei care-i sunt
nevoile. Îmi lipseai doar în aparența existenței mele, pentru că în mine locul
tău era permanența din imaginația conversațiilor noastre. Întâmplarea face ca
după 7 ani de la despărțirea de tine să te regăsesc în nocturna unui radio
local din Cluj. Nu-mi venea a crede că-mi reprimesc dreptul la visare. Vocea
ta, firea ta mult mai matură și echilibrată s-au reîntors la mine. În scrierile
tale spui că fericirea este o utopie, îți este străină, dar crede-mă ..., în
acea noapte mi s-a întâmplat fericirea. Te regăsisem, ne regăsisem. Am ajuns
acasă și am pornit radioul tare să te aud cu toată forța ta, să mă pătrunzi în
fibrele ființei. În timp ce tu vorbeai umanității eu dansam cu tine. Nimic nu
mai avea putere asupra mea, nici lacrimile singurătaților mele. După încă doi
ani de ascultare mi-ai oferit încă ceva din tine. Ți-ai pornit blogul.
Dumnezeule câtă pasiune irosită în râvna luptei cu Dumnezeu. Din acest punct de
vedere nu se schimbase nimic, de la plecarea mea din Sibiu. Revolta ta își
păstra tangența apogeului și nimicul în care insiști și acum ... Nici o
speranță în redresarea ta spirituală! ... Te rog, să facem o scurtă pauză, timp
în care mă servești cu o cafea. Voi bea doar din ceșcuța mea ... , a încheiat zâmbind.
M-am
executat fără grabă. Nu îmi puteam defini starea și nici nu încercam mai mult
decât stăruința în răbdare. Nu aveam de gând să aflu mai mult decât își dorea
și nici să forțez în vreun fel nota. Cafeaua umple golul ceșcuței, dar adaug
doar un cub de zahăr, pe motivul înjumătățirii cantității. Din partea Ilinicăi
nici un reproș. Înainte de a mă reașeza o întreb dacă își dorește și altceva.
Îmi răspunde un ”deocamdată nimic ...”,
și eu mă cramponez instant de acel deocamdată.
-
Sunt 14 ani Florin, 14 ani în care m-am format și
autoeducat abuzând
din plin de
toate resursele memoriei mele. Am citit tot ceea ce am văzut și am auzit că ai
citit și tu, te-am urmat cu maximă fidelitate în deprinderile și educația ta,
doar pentru că nu am întâlnit pe nimeni ca tine. Ceea ce m-a frapat la tine
mereu a fost conștiința ta, cea pe care tu spui cu o nonșalanță nimicitoare că
ai anulat-o. Niciodată nu ți-a reușit asta! Florin, de aici vine toată forța
ta! În momentele tale de furie ești un dezechilibrat demn de orice cămașă de
forță, dar în același timp, în contrabalanță când se exprimă sângele rece ești
de neînduplecat, ești rigid precum o stâncă răzleață în calea furiei valurilor
unui taifun. Poate că mă exprim prea pretențios, dar Florin!... sper să mă
înțelegi ... tu te ai pe tine, tu nu ai timp de tine așa cum am avut eu. M-ai
privit și m-ai studiat în fel și chip, ai disecat în detaliu tăria cărnii și
imprudențele, fragilitatea ființei mele. Nu e nimic de ascuns aici! Da! Am avut
parte, mai precis puteam avea parte de orice poate primi sau obține o femeie ca
mine, dar trăirile mele s-au limitat la etalonul tu! Toată admirația lumii nu
prețuiește suficient dacă nu are o pornire animalică ca a ta, dacă instinctele
nu se caută de sângerare. Îmi trebuie viul vieții și morții deopotrivă!
Privește-mă! Doamne cât m-am gândit la acest moment în care îți voi spune asta!
Îți vorbesc pe limba ta. Sunt ca tine! Vreau de la viață tot ceea ce are ea de
oferit, dar îmi doresc să merit toate care mi le doresc ...
Mi-aș dori
să pot spune că Ilinca mă surprindea, că îmi provoca o maximă încântare,
această transfigurare a ei. Paloarea ei dispăruse și sângele-i pigmenta carnea.
Frumusețea ei de acum era indescriptibilă. Pe cât de aprinsă devenise ea, pe
atât de reversibil eram eu. Îmi vorbise mai devreme despre echilibrul meu; acum
îl simțeam stăpânindu-mă. Poate un altul ar fi profitat de această rătăcire a
ei, poate că în adolescența mea nu aș fi ratat un astfel de moment, dar acum
... O simțeam exact cum se descrisese: un eu la o scară mai redusă, un eu mai tânăr,
mai viguros, dar mai ales mai periculos, pentru că era un eu complicat de
feminitate. Îmi era foarte dragă, mai ales după acest expozeu și știam ce am de
făcut. O voi încuraja în descărcarea ființială; nu mă pot teme de mine, de
fulgerele mele, atunci de ce m-aș teme de fulgerele ei? Incertitudinile în ceea
ce privește simțămintele mele se risipiseră. Mă temusem pentru câteva zile de
îndrăgosteală, nu mai era cazul. Ce nu știam încă și trebuia neapărat să știu,
pentru a putea controla situația era dacă ea mă mai iubea. Fără echivoc,
mă iubise, dar acum ...?! am decis să joc tare, dar cu inserții de prudență.
M-am
aplecat ușor peste masă, suficient cât să o țintuiesc cu privirea:
-
Ilinca, draga mea,
pot spune foarte multe, dar nu o voi face. Prefer să îți
ascult povestea până la capăt. Îmi doresc să nu mă înșel
în privința ta. Doar din ceea ce mi-ai dezvăluit până acum, orice idee de a te
răni mă va răni pe mine înzecit. Nu doresc să fiu perceput eronat ...
-
Florin, nu! ..., te rog, nu-mi fă asta! Nu te îndepărta!
Ești rece acum și eu
sunt vina.
Știu că nu te-am speriat cu nimic, sunt conștientă că ai avut multe experiențe;
mai mult decât atât, această poveste a noastră, prematur pentru a o denumi
astfel, dar nu mai contează ... are ceva unic pentru amândoi. Are sinceritatea
noastră brută, această relație a noastră ne are pe noi, cei mai autentici dintre
toți cunoscuții noștri. Florin, poate că această stare a mea, această devenire
a mea îți va părea ca o obsesie pentru tine! Nu este deloc astfel! Te simt și
acum cum te-am simțit din prima noastră întâlnire, din acea seară de la radio,
de la Sibiu. Nu ai știut niciodată de existența mea pentru că am avut răbdare,
pentru că am vrut să mă cunoști femeie, acea femeie care îți este utopie. O
să-ți spun ceva cu care nu mă mândresc absolut deloc. M-am dăruit bărbaților,
nu mulți, doar pentru a mă desăvârși și în arta dragostei. În toți acești 14
ani, cu precădere în ultimii șapte de când ai reapărut în viața mea, nu am
făcut altceva decât cu gândul la tine, cu gândul la această seară. Sunt pregătită
pentru orice, pentru extremele tale. Sunt pregătită să facem amor până
mă atinge paralizia minții și a cărnii, dar în același timp sunt pregătită și
pentru o eventuală alungare. Tu în schimb nu ești pregătit pentru finalul
nostru. Pentru că da, ce a început acum o săptămână, mai precis acum 8 zile se
va termina azi, sau mâine; timpul îl alegi tu, că este azi, că este mâine. Dar
mi-aș dori să te decizi în timp util, pentru că în funcție de această decizie
îți voi spune și care este cea mai mare rugăminte a mea, ultima mea rugăminte la tine, asta însemnând și de la viață ...
-
Ultima ta
rugăminte? Cumva și prima, pentru că nu te-am auzit rugându-
mă ceva. Ba da! M-ai rugat să nu te caut. Și eu ...
-
Acea rugăminte acum nu mai are nici o valoare; și au fost
mai multe. Te-
am rugat să
împărțim o cafea împreună, iar în singurătatea mea au existat mii de rugăminți.
Acum te rog, te conjur să nu mă alungi. Să mă primești în tine precum o
fecioară neîntinată afectiv. Să mă iubești măcar pentru o noapte, în astă
noapte. Sunt a ta doar pentru că nu am putut aparține lumii. Va veni și vremea
când mă voi dărui morții precum toți muritorii, dar acest moment nu a sosit
încă. Sunt nebună din cauza acestei clipe, clipa unicei dorințe a unei întregi
existențe. Această clipă ține de
eternitatea unei luzii, unei agățări de viață. Poate îți par nelucidă, dar viul
este doar sangvin și afectiv. Luciditatea stă la pândă și orice gest care aduce
a refuz îi va da frâu liber. Tu să nu ai nici un regret orice ai decide, pentru
că eu nu voi regreta nimic. Dacă vei sta pe gânduri înseamnă că nu simți mare
lucru ..., dar cum să-ți pot cere a simți ceva, dacă până acum opt zile nici nu
știai de existența mea?! Pot să-ți cer orice Florin, pentru că te cunosc, te
simt, te trăiesc! Eu sunt tu și tu ești în mine, total și apocaliptic ...
M-am
ridicat de pe canapea. M-am apropiat de ea. Mă privea fix. Fremăta. I-am întins
mâna, pe care ea a apucat-o cu o forță pe care nici măcar nu o bănuiam. Mi-a
sărit în brațe. Se lipise de mine. Respira întretăiat și mie-mi suna a lacrimi.
O țineam în brațe strângând-o puternic dar în același timp delicat. Aveam în
grijă să nu facă gesturi necumpătate. Nu era vremea sărutului. Cel puțin nu
acum și dacă nu acum atunci cel mai probabil niciodată. A încercat să se
desprindă din strânsoare dar nu am lăsat-o. Avea capul îngropat în scobitura
umărului meu drept. O aud gemând ușor, apoi îmi spune la ureche ridicându-și
ușor capul:
-
Te rog, măcar lasă-mă să te privesc ...
Slăbesc strânsoarea. Ilinca se îndreaptă din coloană, dar înainte de
detașarea
din îmbrățișare își pune buzele pe gâtul meu, sub ureche.
Mă sărută ușor pe gât, suficient cât să mă străbată fiorii fricii de capitulare
și scap un binevenit ”Fuck! Jesus Christ!”. ”Mulțumesc dragul meu și pentru atât ... ” o aud șoptind. Se
îndreaptă complet, îmi ia cu mâinile ei brațele pe care le încrucișează pe
spatele ei, apoi se sprijină în ele. Mâna ei dreaptă se strânge la pieptul meu,
iar mâna ei stângă vrea timid să îmi atingă pomeții. Își plimbă mâna apoi pe
chipul meu. Pornește de sus desenându-mi ridurile frunții, apoi sprâncenele,
urmărește forma ochilor, coboară pe linia abruptă a nasului, conturându-mi în final
buzele. Ultimul gest: de pe buzele mele degetele ei se mută pe buzele ei, care
le sărută. Ambele mâini sunt acum împreună în încleștarea degetelor ei fine. Mă
privește zâmbind. E un zâmbet trist?! Chiar nu realizez. Prefer să-i stăpânesc
căpruiul, să-i aflu taina. Nimic, nimic, nimic! ... mi-a furat echilibrul.
Se
desprinde complet de mine, se descalță, apoi se reașează în fotoliu adunându-și
picioarele sub ea. Eu mă întorc cu spatele și mă apropii de geam, Mă fixez în
spatele perdelei și privesc spre nicăieri. Gândesc și nimic nu se adună în
rațiune. O simt privindu-mă ...
-
Florin,... te rog să-ți aprinzi o țigară. Îmi place
foarte mult aroma
țigărilor
tale. Când vei termina țigara am să-ți rostesc și ultima mea rugăminte.
-
Ilinca, draga mea,
dragul meu copil nerăsfățat al sorții, nu te grăbi, rogu-
te ... nu te grăbi! Avem tot timpul. Chiar îmi doresc să
te rog să rămâi la mine cât îți dorești. Putem zăbovi între noi, în noi toată
noaptea. Spuneai că ești ca mine și că mă cunoști. Atunci știi că am foarte
multă răbdare. Acordă-ți răbdare, acordă-ne răbdare. Nu-ți promit nimic ...
-
Florin, te rog păstrează-ți decența. (o simt zâmbind și mă întorc să o
privesc; într-adevăr zâmbea). Tocmai pentru că te cunosc știu că vremea noastră a trecut. Mai clar de
atât, îți spun că ea nu a existat niciodată decât în închipuirea mea. M-am
pregătit și pentru asta. Timpul trebuie trăit permanent, tocmai tu spui asta,
și dacă nu se întâmplă instantaneu trăirea atunci ... la adio! Rugămintea mea
este următoarea: am scris o carte. Un jurnal mai precis, pe care l-am trimis
unor edituri. Mi-a fost acceptat de mai multe edituri și m-am decis să-l public
la Polirom. Am discutat cu cei de la editură și au fost de acord să-mi scrie
prefața cine doresc eu. Eu te-am ales dinainte de a mă decide să public, în eventualitatea că voi publica pe
tine. Mă gândeam atunci că acesta ar fi un motiv perfect să ne cunoaștem. Te rog să citești acest manuscris; astfel vei afla totul despre mine.
Dacă va fi o lansare de carte te voi ruga să participi și să iei cuvântul.
Editorul meu spune că scriu mai bine decât tine ... (râde) ... l-am rugat să te citească. Sună-mă te
rog, după ce vei citi manuscrisul. Am încredere deplină în tine, dragul meu ...
Manuscrisul
se afla pe masă într-o mapă neagră de hârtie. Nici nu-l observasem. Probabil îl
scosese din geantă în timpul cât eu priveam absent pe fereastră.
-
Florin, te rog să nu te superi. Acum voi pleca. Sunt
foarte obosită. După
ce vei citi
manuscrisul vei înțelege și de ce sunt atât de obosită uneori. Nu îți fă
gânduri absurde acum, nu este cazul. O să te rog să mă aștepți pe hol, să mă
ajuți să-mi pun paltonul și să mă conduci până la lift.
-
Ilinca, nu doresc
să pleci! ...
-
Tu nu-ți vei dori acum, dar eu îmi doresc. Mulțumesc
anticipat pentru
tot.
Așteaptă-mă pe hol, te rog ...
”Ai dreptate! Ești ca mine!”, mi-ar
fi fost de adăugare sau de completare, dar efectiv acum nu mai conta. M-am
conformat și m-am dus pe hol. Din dulap am scos paltonul și am așteptat-o. A
sosit. Frumoasă, delicată și seducător de persuasivă. Îmi predase lecția unei
înfrângeri inutile. Puteam primi totul. Ea a venit cu gândul să mă mute în
Olimp, eu am ales pământul.
-
Mulțumesc dragul meu! Pentru tot ...
M-a privit din ușa liftului. Înainte de a intra în lift, mi-a mai spus: ”Sună-mă
după ce mă
citești, te rog”. Apoi s-a lipit scurt de mine
și m-a sărutat scurt; mi-a memorat locul primul sărut, acela din spatele
urechii mele drepte; eu i-am memorat aroma pielii, căpruiul din spatele
pleoapelor închise, sub impulsul acelui sublim sărut ...
Revin în
sufragerie. În scrumieră ardea mocnit ceea ce a fost ”black rose origami”. Sunt mut! Clatin dezaprobator și dezamăgit
din cap. Deschid mapa și scot manuscrisul. Îmi aprind o nouă țigară. Din nou
șapte cuburi de gheață, din nou o picătură de bourbon. Mă uit la prima pagină
a manuscrisului. Centrat, îngroșat și înclinat, cu litere de 36 stă scris titlul
jurnalului ei:
”Moartea unui origami”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)