miercuri, 26 martie 2014

Între adevăruri înjumătățite ...


Știm atât de puține despre astă lume și majorității îi este de suficiență. Suntem puțin cei care căutăm adevărul în forma lui totalitară, iar persistența în atingerea lui este o dovadă a neobișnuinței în ale renunțării. Sursa acestei încăpățânări este frica. Temerile noastre surprind frânturi din incertitudinile noastre, niciodată complementare. Cu cât ne apropiem mai mult de adevăr cu atât mai puternică devine frica. Atunci, în febra fricii, ne asumăm revolte care să ne absolve de ultima luptă, cea a parcurgerii ultimei părți a drumului. Încropiți în raționamente trunchiate din pricina relativului din acel adevăr incomplet, dar asumat, suportăm fel și fel de lupte ideologice fără relevanța unei certitudini, a unei soluții care să conțină toată sinceritatea de care este capabilă conștiința. Adevărurile incomplete sunt identice minciunii prin omisiune. Mi-e de suficiență minciuna și trădarea, ridicată la rangul evlaviei, a neamului meu. Știu că nu voi apologiza niciodată aceste adevăruri și nici nu le voi întregi, dar pentru mine renunțarea nu este decât invenția semenilor. Eu nu mimez furia vieții și nici iertarea, mi-s blestemat să fiu atins de certitudinea și indiferența galileică ... 

Surse și motivații (III) ...


Am avut parte de semeni pe care i-am iubit mai mult decât s-au iubit ei pe sine. Să trăiești viața atât pentru tine cât și pentru ei este doar o neghiobie satisfăcătoare. Dar atunci nu mai contează nimic. Am fost surd între îngeri și orb între ciclopi. La final, când iubirea își consumase traiul, am realizat că i-am pedepsit iubindu-i ...
*
Poate că din cauza nemărginirii Universului nu-mi găsesc locul ...
*
În tristețe nu e loc decât pentru mine; ăstu-i motivul pentru care Dumnezeu nu-și permite tristețea ...
*          
Sentimentalismul este cea mai perfidă boală. Certitudinea cancerului te poate arunca în demență, trăind la limită totul, pe când sentimentalismul nu te lasă să trăiești mai mult de un oftat. Dumnezeu a permis muzica pentru a-și ascunde de noi oftatul ...
*
Am aflat despre păcate abia după ce l-am descoperit pe Dumnezeu. Paradoxal, conștientizarea Lui nu m-a schimbat cu nimic, doar că de atunci știu ce caut ...
*
Văd, ating, doresc, gust, iubesc. Și?! ...  

Melancolie (II)


Conceperea în umilința-mi insuportabilă trebuie că s-a pecetluit undeva între Acheron (râul tristeții în mitologia greacă) și Piriphlegeton (râul focului). Între cele două maluri m-am învățat să-mi fac veacul neputinței. Oscilez între tristețea surdă a semenilor, care își sapă în mine apeducte legându-mă de focul pasiunii cu care-mi devorez existența, și iubirea nelegitimă pe care o car oferind-o celor întristați. Când îmi vorbesc despre limite și le simt în mine se așează totul a tăcere; căci mă gândesc la cele care vi le-am spus în șoaptă și atunci cine să mă audă, dar mai cu precădere să mă înțeleagă?! Rostul fiecăruia s-a rânduit prin truda minții și râvna afectului, dar când Divinul te-a uitat la marginea lumii accepți orice condamnare, fie și la viață. Nu mă regăsesc în niciuna dintre formele sfințeniei, mai degrabă mă identific cu chinul celui care traversa Styxul pentru a-i trece pe semeni între lumi. Mie-mi port în luntre doar afectul. Am uitat când am murit prima dată, am uitat de câte ori am murit și iată-mă ajuns și pe malul curgătorului Lethe (râul uitării). Mi-s un Charon falit căruia Dumnezeu i-a furat cârma și l-a pedepsit pentru îndoieli, lăsându-l pe o viață stătătoare ...   

Unde pot afla măreția în toate ăste? ...

marți, 25 martie 2014

Andante


Eliberarea din chingile sociale aparținând simplei existențe permite o detașare reală, dincolo de evadarea în metafizic. Din înaltul ăstei desprinderi toate paradigmele prin care se continuă desăvârșirea umanității îmi par jocurile sociale cu finalitatea unei deznădejdi definitive. Vanitatea, păcatul preferat al umanității, erupe și răbufnirile personale nu vor depăși sfera aferentă spațiului în care ne suportăm reciproc. Atunci unde-i justificarea râvnei cu care s-a petrecut resemnarea și crucificarea? Simțim tristețea doar pentru că prin ea avem dovada viului care ne străbate. Încercarea multor tristeți m-a redus la anomalia care am devenit. Astă anomalie se manifestă doar sufletește și îi este de trebuință doar cele petrecute în încetineala parcurgerii destinului.  În lungimea măsurată a pasului vieții orice mâhnire se stinge în pasiunea vindecării. Iubesc încet și cert, precum mi-e pasul spre destinația pregătită în destin ...   

Destrămarea cărnii (IV)


Cel mai bine mi-ar fi desprins de toate. În astă iluzorie liniște s-ar desface toate nelegiuitele gânduri și sub litera nescrisă a libertății absolute aș alerga înspre împăcarea cu toți și toate. În sânul liniștii mi-aș asuma învățătura umilinței așa cum a gândit-o Divinul. Cum ar fi să locuim într-un tărâm lipsit de dezolare și temeri? Ideea acestei perfecțiuni este tulburată de iminența morții tocmai pentru că ne lovim de astă certitudine; însă într-o lume perfectă, plină de bunăstarea spiritului și incantația iubirii, moartea nu-și află rostul izbăvirii și de aici și temerea că ea există. Un dezechilibru afectiv într-o iluzie a echilibrelor! Intactă-i doar carnea căci ființa intră în incertitudinea eternității promise ...  
M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...       


Surse și motivații (II) ...


Neîmpăcarea sinelui naște nefericire. Femeia este cel mai mare dușman al sinelui și sursa pierzaniei ei este vanitatea. O iresponsabilă Eva și un naiv Adam au pângărit raiul și ne-au lăsat moștenire chiria iadului. Totul a plecat de la ispită. Explică-i femeii unde-i vina ei și de unde începe vina noastră ...
*
Sufletul omului este dependent de poezie sau muzică. Am ales muzica în detrimentul poeziei din motive raționale. Poezia rănește hrănind iluzia, muzica doare hrănind spiritul; uneori chiar reușește să hrănească și sufletul rănit al poetului ...
*
Toate abisurile pe care le-am aflat în mine mi-au fost trăiri mincinoase; cum altfel aș putea explica lipsa ecoului, atunci când răcnesc în durere?! Mai mult decât atât, simt lipsa ecoului, mai ales atunci când persist în greșeală ...
*
Citit-am suficient de mult încât să pot afirma că nu am citit nimic. Orice am învățat până acum și am experimentat nu-mi folosește la nimic, mai ales în relațiile cu semenii ...  
*
Sunt nopți ca aceasta în care cuget și scriu mult. Fiece dimineață ulterioară nopților creatoare mă orbește și mă stoarce de putere. În astfel de zi locul meu nu este între semeni, pentru că surzii cu orbii și muții nu au nimic în comun decât handicapul ...


Destrămarea cărnii (III)


De prea multe ori mi s–a sfâșiat carnea și implozia mi-a devenit mișcarea de rezistență împotriva spasmelor afectului; dacă nu ar fi fost muzica sau artele aș fi ratat progresul ăstei lumi. Aș fi preferat Divinitatea ca salvare atemporală, dar El mi-a refuzat certitudinea existenței Lui. Mi-a rămas un ultim refugiu în arte, mai precis în muzică. Prin muzică am dobândit echilibrul dintre lumi, lumea celor obscuri și lumea promisă mie de sinele persuasiv în afara confesionalului rațiunii. Nimic nu mă ajută spre o vindecare liniștitoare. Sunt mânat în această luptă cu viața de inerția existențială. În mine am găsit acea încăpățânare specifică munților în neclintirea lor; păstrez și ireversibilitatea râului ce-și caută vărsarea. Nu mi-e de fugă în nicăieri, căci am nevoi de simțire, trăire și evadare din mine. Urc și în transcendental doar când mă refuză carnea și durerea devine atroce. Nici aici, nici acolo nu aflu acel ceva care să însămânțeze în mine bucuria respirației. Mi-ar fi de ajuns o tristețe nimicitoare pentru a mă disloca din inerție. Aceeași rutina care nu mă condamnă la definitivul curajului. Aș putea măcar să regret timpul în inutilitatea lui actuală, dar nici regretul nu-și face casă în mine. Sunt refuzatul universal și doar în carne mi se-ntâmplă toate.

M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...   
    

duminică, 23 martie 2014

Adagio


Stau în cafenea și citesc. În căști, în surdină, îmi sună ultima descoperire Seventh Wonder. Pe măsuță doar espresso-ul, pachetul de țigări și scrumiera. Ridic capul și o văd privindu-mă de la bar. Discută cu barmanul, o mai veche cunoștință de-a mea. Estetică domnule, estetică! Se îndreaptă spre masa ocupată de subsemnatul. Se oprește în fața mea și mă întreabă:
-         Sunteți Florin, cel cu blogul revelație?
De obicei nu prea mă înham la discuții fără temei, dar mă prinde în starea de
indiferență vis-a-vis de orice ar avea lumea de oferit. Zâmbesc fără motiv și îi răspund:
-         Sunt cine doriți să fiu ...
Spre deosebire de mine ea nu zâmbește. Mă privește sfredelitor apoi
continuă la fel de calmă și sigură precum îi era mersul.
-         De ce scrieți așa?
-         Așa cum?! ... îi dau replica.
-         ... trist!
-         Cu cine am onoarea, domnișoară?
-         Corina ...
Nu primesc nimic, nici măcar o strângere de mână.
-         Domnișoară nu cred că trebuie să vă dau o explicație, dar doresc să vă
spun doar că nu sunt trist deloc. Sunt chiar sociabil și jovial, ”sui generis” ...
-         Scrisul dumneavoastră nu denotă pozitivism, sau jovialul. Trist
domnule Florin! Trist! ...
          Tace. Tac. Mă privește încă vreo cinci secunde, se întoarce și pleacă la fel de nepoftită precum a venit. Ajunsă la bar, se cațără pe unul dintre scaune și își reia conversația cu barmanul. Nici de această dată nu am primit ceva, măcar un ”scuze de deranj” ori un ”la revedere!”. Barmanul, amicul meu, se uită la mine peste umărul ei și-mi zâmbește. Clar că eu sunt subiectul conversației și că el i-a spus cine sunt. Nu merită să-mi bat capul cu asta. Scriu acum despre întâmplare doar să nu uit că mi s-a întâmplat. Atunci am preferat să mă întorc la lectură și espresso-ul meu ...


Neloialitate


Sunt nopți în care ispita recitirii notițelor vechi trebuie satisfăcută. Mă reiau prin recitire și nu suport decât ritualul aleatoriului. Dumnezeule, cum mă pot regăsi! În anii de început ai scriiturii eram un alt eu, mai atent la semeni decât la mine, mai viu în revoltă, mai plin de sensul unei nevoi precise, adică cel al cunoașterii vieții. Iubeam cu foarte multă pasiune naivă fiece respirație concludentă; mă agățam de semeni și dialogurile relevante. Mă preocupa durerea și drama umană, mă implicam până la sacrificiu în orice îmi părea nedrept, un abuz al vieții asupra unui destin oarecare. Deși acum ar fi foarte greu de crezut, atunci nu-mi păsa de mine mai deloc; contau doar suferințele contemporanilor eșuați în destine nefertile. Aveam putere și resurse pentru orice bătălie străină de propriile-mi nevoi. Nevoi?! Nu aveam ideea și nici nu întrezăream vreo perspectivă în acest sens. Timpul nu m-a sedus, m-a sedus în schimbare tocmai decăderea tot mai evidentă a ăstei lumi. Unde l-am uitat pe cel de atunci? Îmi lipsește acel eu doar în momentul recitirii. Aveam doar grija cărnii flămânde de sangvinitate, trăire și implicare. Orice simțire mi se potrivea. Mă simt trădat de eul actual. Cum de m-am putut uita? Unde m-am pierdut și de ce atâta apatie sangvină? De ce această nevoie nebună de viu, când nimic din ceea ce am fost nu mai zace în mine decât la nivelul unei nostalgii? În timpul de atunci, până în prezentul perfid, m-am trădat. Un soi de neloialitate mă încearcă acum ...


sâmbătă, 22 martie 2014

Melancolie


Să fii treaz în permanență. Să realizezi neajunsurile vieții și perspectivele ei ridicole. Să ai curajul de a face orice și oriceul acela să nu-ți fie îndeajuns pentru a-l întâmpla sub orice formă poate fi împlinit. Să conștientizezi adevărurile refuzate de ceilalți, doar pentru că viața nu merită efortul introspecției. Să ai răspuns la marile întrebări existențiale și aceste răspunsuri să-ți devină certitudini. Să accepți provocarea fiecărei picături de rouă, sfârșind în amurg sfâșiat de temeri și iertarea acordată anticipat semenilor. Să te regăsești în filozofiile existențiale și combinându-le să reziști tentației ascezei. Să te eliberezi de veninul din fiere, consolându-ți ființa după fiece act care presupune socializarea. Să-ți stingi incendiul pasiunii, atunci când se întâmplă atât de rar încât îți trece viața în căutarea acelei pasiuni, cu lacrima nevărsată încă, dar care stă în așteptarea inevitabilei finalitate. Să te cerți în monologuri cu Creatorul și creația Lui doar pentru a-ți apropia suportabilitatea supraviețuirii. Să te sinucizi în fiece resemnare și să te reînvii în fiece revoltă dinaintea propriului destin.

Unde poți afla măreția în toate astea? ...

vineri, 21 martie 2014

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (II)


Ce fost-a freamăt devenit-a o melancolie surdă lipsită de savoarea amărăciunii unui zâmbet. Dacă înaintea păstram pudoarea gândurilor care îți erau îndreptar, prezentul se complace într-un descânt al uitării. Totul se întâmplă fără nici un efort. Timpul se dilată spre un altceva uniform, un soi de liniște autistă, fără compasiuni sau aspirații. Ne-am așezat într-o ierahie valorică fără utilitate. Sunt completat de articulațiile ăstei lumi, modul în care destine se prefac în cenușa unei provocări. Plec din abisul închipuit pentru noi, acel noi deloc afectiv dar plin de pasiunea cuvântului. Las în urma chimia dialogului viu și mă păstrez la fel de viu în organismul unui monolog rezervat eternității personale, locul în care se-ntâmplă dorinți, rostiri și faceri ...  

Devenit-am o iarnă plină de muguri ... 

Indecență


În tine s-au adunat toate virtuțile ăstei lumi; chiar și Pandora ți-a dezvăluit speranța. Mă întreb la ce îți este de folosință atâta bonomitate și veselie dinaintea invidiei pe care lumea ți-o poartă, când ascunsă, când fățișă?! În sangvinitatea ta se ard ororile lumii și tot ție sfinții ți-au încredințat taina păcatelor lor. Mă întreb la ce îți este de suportabilitate orice confesiune încredințată când zămislirea icoanei tale s-a zorit în sfârșeala cioburilor?! Cămașa ta poartă sărutul miilor de Iuda și sub ea, carnea își poartă cicatricile blestemelor celor osândiți la neputința de a te înțelege, accepta și avea. Mă întreb la ce corvoadă ți-ai supus încrengătura osoasă, permițându-ți astfel a căra stigmatul ratării umanității?!

Mă întreb câtă indecență a zăcut în PreaÎnaltul, când te-a creat?! Posibil aceeași indecență cu care cei pe care i-ai iubit s-au dezis de tine! Of! Urma indecenței din sufletul meu o regăsesc doar când mă gândesc nevrotic la Tine! ...   


În vremea fricii (XI)


Mă întreb cât voi mai rezista în acest delirium, cât voi mai continua a trăi și scrie astfel? Sursa de inspirație în cazul meu va dăinui cât voi fi contemporan ăstei lumi; în consecință nu-mi lipsește energia creației, mai ales a trăirii. Mi se întâmplă de saturație și rațiunea îmi dă zvon despre revenirea la nerv a afectului. Orișicât aș sângera și orișicâți donatori vor fi generoși îmi este de repulsie resemnarea universală. Să trăiești în neștiința și adormirea semenilor, să treci zilnic pe alei marcate de sleire și neputință, să citești chipuri încărcate de morga eșecului, să-ți lipsească zâmbetul cosmosului.
În contextul Universului nu contăm, dar mai multe gânduri îndreptate spre porțile cerului ar fi un semn de apocalipsă. Nu am nici un război cu semenii, pentru că dincolo de aparența socializării pentru mine nu mai pot exista surprize; nici nimicul nu mă mai surprinde ori impresionează. Aleg un război inutil cu Divinitatea doar pentru a-mi păstra viu spiritul. Fără ființialitate aș fi doar un oarecare donator de sânge și organe; cel mai probabil și refuzul ar fi cel indicat, căci cui i-ar fi de trebuință o inimă care pulsează sângele în partea întunecată a cosmosului, partea lipsită de vrere și viață?!

          Dă-mi Doamne puterea propriei suportabilități, iar pentru semeni păstrează tot ceea ce ți-am refuzat ...


Despre păcatul iubirii (V)


Este vreo diferență între ”a fi” și ”a nu fi”, atunci când suntem animați de iubire? Indiferența dinaintea iminenței morții devine certitudinea acelei anulări posibile doar în cuantumul a două stării: starea vegetativă specifică abandonului determinat de o boală incurabilă sau îndrăgosteala ireversibilă ca și trăire. Nu aflăm nimic rău în momentele dăruirii totale și necondiționate; totul se năruie și doare după finalul inevitabil. Imposibila împărtășire a vitregiei ulterioare iubirii ne va contopi și descompune. Suntem în fiece particulă a spațiului dintre viață și moarte, dintre iadul personal și promisiunea biblică a paradisului. Acest drum infinit îl parcurgem cu o nedetectabilă voluptate dedicată speranței unei reîntregiri a trecutului. Se trăiește doar în trecutul nevisceral al nostalgiei, timp în care viitorul este săpat de forța disprețuitoare a rațiunii în temeliile raiului promis; disprețul rațiunii este metoda neortodoxă a sinelui de a ne condamna la veșnicia raționalului.
Eșecul în eros este cea mai simplă definiție nonbiblică a absolutului. Tot ceea ce am fost devine septicul care trebuie extirpat. Îmbibați în ura față de sine sau ceea ce am iubit învățăm despre noi și semeni totul. Suferința atroce afectivă depășește orice suferință fizică. Trăim fragmentar și sifdăm moartea. Ne stăpânim cu greu tendința strivirii esenței vieții, de la vierme la om, de la verdele ierbii la transparența eterului. În aste clipe viața se coboară din cotidian în berna nopților. Ni se întâmplă furtuni și promisiunea eretică a gândului absurd al unui suicid; salvarea noastră zace vie în ființialitatea stinsă în lașitate.
Îmi este silă de lașitate și mediocritate, nicidecum de moartea care este o promisiune iluzie, identică oricărei eternități biblice. Nu de iubire mi-e cu temerea ființială, ci de abandonul în seninul nevisceral al umanității. Trăiesc cu spaima unui spectru aferent unei lumi livide și lipsite de sensibilitatea luminii ...

          

miercuri, 19 martie 2014

Din pustiul unei iubiri


În pustiul unui oraș sunt străzi sub asediul tăcerii. În pustiul oricărei străzi pot afla case cu ferestre neluminate din spatele cărora ghicesc priviri ce-și ascund gândurile, temerile și neîmplinirile, în partea întunecată a lunii. În pustiul casei un suflet se cere tăcut în atenția altui suflet care se păstrează-n discreția răcelii. În pustiul unui suflet s-a răcorit cândva un tărm arid peste care a năvălit o furtună de lacrimi izvorâte din taina neimpărtășitei iubiri. Din pustiul unei iubiri m-am născut și eu ...

Timpul în care nu am fost


O luptă fără final este căutarea adevărului. Să umblu prin lume și printre semeni să mă conving de meritele existenței mă sfârșește într-o rutină melancolică fără noimă. Prin trebuința firii mă absolv de orice vină în încercarea dobândirii adevărului, căci aflarea acestuia m-ar despovăra de anarhia gândurilor. Astfel, încărcată de nuanțe și culori, viața îmi pare o unică concesie în corolarul autenticei mele singurătăți. Nu îmi este în putință ori vrere împărțirea deliriumului cu care suport nulitatea ăstei lumi; a mă diviza între lumi și a devora acele lumi aferente divizării ar fi certitudinea insuportabilității pentru cei care le locuiesc. Mi-a ajunge motivul imensității propriului afect pentru a primi în chirie chiar și pe însuși Divinul.
În singura viață pe care o primim avem dreptul la eroare și învățare, pentru că odată atinsă eternitatea, în acel spațiu doar suntem, doar existăm într-o durere sau bucurie. Însă pentru atingerea Cosmosului utopic ne topim în starea de veghe a zilei și ardem mocnit în transele nopții. Îmi place suficiența când în ea nu mai aflu disprețul sinelui sau păcatul lumii, chiar dacă această suficiență întâlnit-o-am doar în starea finală. Trăiesc în mediocritatea unui timp indecis și eternitatea îmi pare tot mai îndepărtată de ecumenismul care mă-ncearcă; un timp care-mi pare tot mai interzis ...   

Sunt rest ...


Evanescență  ... dacă mi-ar fi în ăst fel existența, mi-ar fi de mulțumire a ceea ce sunt. Mereu mi-am purtat decepțiile cu demnitatea unui bastard încoronat. Ceea ce primisem ca și candoare s-a regăsit în fiece iluzie neîmplinită. Dezideratul a fost răspunsul fiecei iluzii încercate. Amarul gutuilor mi-au stat dinaintea poftelor vieții și atunci m-am decis să-i port mirosul. Știam încă din vremea deciziei despre ce va urma și cum îmi va fi în acel alcov mânjit de inimile însângerate pe care le părăsisem.  M-am bucurat de vulgaritatea fericirilor mărunte și finite, din nevoia așezării unui zâmbet pe chipul nedefinit al umbrei. Mi-a fost de pustiul, fierbințeala și răceala deșertului și toate ăste le-am cerut pentru a fi un tot. Apoi m-am uitat lunatic spre cer trimițând săruturi sorei mele, luna. Am sperat ca în obscura lumină să aflu ruinele unei credințe infinite, să mă pot procopsi cu iertare pentru neputința de a iubi în suficiența ființei. Mă arunc orbește în deschizătura oricărei ființe care mă petrece și mă caut de mine.

Sunt restul pe care femeia îl primește când sfârșește prin a–și dori iubirea,în orice formă a ei ...  

marți, 18 martie 2014

Să-mi fie de viciu și semeni


În vicii mi-am descoperit plăcerile vieții și tot într-însele m-am descoperit în amăgirea redevenirii. Ar trebui să-mi fie mai degrabă de recunoștință uzitarea de ele, fiindcă printr-însele m-am cunoscut pe sine și am aflat despre lume. Însă nu! Conștiinței mele îi arde de sfadă și de curățire sangvină. Nu văd rostul ăstei sfădiri. I-ar fi Divinului mai de laudă și bucurie o îndreptare a mea?
Sunt oameni născuți pentru a fi deferiți negurii promisei eternități și semeni proscriși paradisului. Cei din urmă suportă iadul pământesc și-n spirit se țin în aproapele unei ruine altar. Nu afli în ei nici urmă de furie; sunt hrană pentru identitatea resemnării universale. Un abandon inutil dinaintea celor ce sunt așezați în rațiune, un soi de sfinți pentru cei aflați în declin ori derivă. Îmi sunt mai dragi decât îmi este viciul în orice formă a lui, căci în acea taină ascunsă a atingerii stării asediu, asceză, regăsesc o lipsă de pudoare cerească specifică doar heruvimilor miruiți bahic în lauda Lui.
Proscrișii infernului îl trăiesc în complexitatea de aici, între râuri și munți, în ideea neștiută a unei inițieri. Păcatele se împlinesc în ciclicitatea ființială; cât despre ispășirea păcatului, totu-i tăcere și reproș tăcut. Plăcerea din păcate se caută și cere de alte plăceri, precum o gelozie inutilă purtată morții care-ți va ceda oricum, cândva, la timpul hotărât de soartă. Mi-e drag Divinul pentru că știe ierta; la fel de dragi îmi sunt semenii pentru că știu păcătui ...  

duminică, 9 martie 2014

Mi-s Iovul căzut în ispită


A fi sau a nu fi de acord cu sinele în existență, categoric m-a îndepărtat de banalitatea refugiului în credință. Nu cred în atributele conștiinței ca fiind în deplin acord cu preceptele creștine. Conștiința este rezultatul îmbinării dintre afect și educație și în concretul ei sunt cuprinse consecințele păcatelor împilnite. Conștiința mi s-a clădit pe provocările vieții; suferințele au fost mai dense decât bucuriile și cu precădere, istovitoare.
Iov s-a procopsit cu idealul într-o credință completă și Divinul l-a răsplătit în măsura resemnării lui. El nu s-a întrebat de ce a primit totul ca apoi să i se ia înapoi, de ce l-a atins lepra și de ce l-au părăsit soția și prietenii, el a privit totul ca un dar divin, ca apoi să-i fie de primenire, izbăvire și fericire. Îmi stă într-un sublim absurd această încântătoare resemnare, căci dacă mi-ar fi îngăduit a fi un soi de Iov în ale întâmplărilor vieții aș tăbărî pe porțile raiului și iadului mistuind deopotrivă ambele tărâmuri în flăcări, cu toată pasiunea de care mi-s capabil.
Dincolo de frumusețea și încântătoarea naivitate a povestirii, ori întâmplărilor (dacă or fi reale) m-am lovit de statura Creatorului, cel care le-a zămislit în voia Lui pe toate. Mi-ar fi de nebunia științei dacă Diviniul s-a procopsit cu vreo vajnică durere, precum ni se-ntâmplă nouă raționalilor, cum ar fi cea a pierderii celor neverosimil de dragi și neprihăniți. Dacă l-aș întâlni mi-ar fi de trebuință să-mi spună care-i boala necruțătoare care l-ar încânta cel mai mult. Ăst copilandru care mi-s prin astă răzvrătire, m-aș descompune ființial și l-aș întreba:”Îți place ce vezi când mă privești pe mine?”. Într-un final voi rosti înspre El: ”Sunt una dintre multele tale creații și sunt ceea ce ți-ai dorit Tu să fiu. Mi-aș dori să încerci să mă înțelegi, măcar cum am încercat eu să o fac cu Tine, în pateticul existenței mele ...”.
Mi-s Iovul care le-a avut pe toate, mai puțin lepra și nestăvilita credință-ntr-Însul ...             

În starea ruinei ...


Despre o posibilă vindecare niciun zvon. În realitatea melancoliilor mele, din instanțele măruntei mele existențe, nu percep nici o solicitare spre implicare. Cine și-ar asuma martiriul unei melancolii străine ființei? Sufletele stau împreună doar în așezarea unei armonii, însă sinele meu s-a adaptat dintr-un timpuriu în armonia specifică singurătății. Simt adulmecarea lumii în juru-mi, dar dincolo de ea nici o încumetare. Mi-este mai bine astfel, dar mai bine îi este ăstei seminții în distanța față de mine. Ființei, melancoliile i-au scobit firide și în carne timpul și-a lăsat amprenta. Inutil în vigoarea cărnii își fac partajul rațiunea și viul spiritului, câtă vreme afectul zace în ruină. Seva sangvină se caută de cărare în toate, în vreme ce în ruină se irosește; aici s-a scris deja istoria unei existențe așezată în magna tăcerii ...      

Mi-e-ntr-un iarăși, de timpul femeie ...


Doar în a le-nțelege este îndeajuns voluptății. Trăiesc în însele mai profund decât în oricare altele deferite ăstei lumi. În bărbăția noastră suntem pasagerii vieții lor, dară pentru ele suntem totul acelor momente. Izvorâm din iluzia cărnii lor, deprindem aroma cu efect afrodisiac, devenim celulă sangvină și sfârșim în rădăcina nefericirii lor.
Dacă ar dura viața cât o noapte, nefericirea nu ar mai avea context și nici explicație. Am iubi-o desăvârșit și complex și-n noi s-ar stinge conceptele minciunii, trădării, umilinței. Botezați în vremea Erosului ne-am dezice de umbre și slăbiciunea cărnii; învăluiți în mătase ne-am bucura de atingerea tandrețurilor lor.
Cum ar fi femeia dacă s-ar simți doar iubită și-mplinită, fără amenințarea unei tristeți, ori prezumția unei părăsiri? Să-i dăm Evei certitudinea iubirii veșnice, măcar în viața cât o noapte și la sânul ei vom bea nectar; este singura noastră șansă de a cunoaște Edenul.
Tristețea mea nu are margini, căci viața ne refuză veșnicia unei singure nopți ...


În mucegaiul unui gând



Mi-a fost în trebuința zilelor trecute de renunțare; referirea cuprinde decriptarea gândurilor și eutanasierea lor prin osânda publică. Într-o rușinare aparentă, oricărei ființe îi pare mai apropiat refugiul. Nu fuga din calea ăstei lumi ar fi soluția ci fuga din calea misterelor personale, fuga de spaima acelor gânduri care stau în așteptarea unei împliniri.
Gândurile nu se nasc într-un nicăieri, ele vin din labirintul unei incertitudini. Se cer de răspunsuri, de leacuri și implicare totală într-un empiric plin de viu. Gândurile, chiar dacă ne aparțin, prin apartenența lor îndeamnă la concesii, la compromisuri într-ale vieții.
Sunt gânduri care ne caută în echilibrul ființial; se adună în vidul suspendat între existență și timpul ei. Pentru adepții profunzimilor personale, lumești și nedescifratele angoase spirituale, aceste purpuri de idee nu vor depăși stadiul unei ipoteze; răspunsuri au aflat doar apostolii, culegători din calea simplă a credinței, cei care au preferat să urmeze povața destinului bătătorit al Fiului.
Sunt adunate în noi toate gândurile accesibile ăstei lumi; de aici își trage frumusețea, omul, în trăirile sale. Prin gânduri devenit-am izvor de noblețe dar și de putregai. În suma acestor gânduri se află destinul neînfăptuit; adaug neinspirația unei alegeri și deja aparținem derizoriu.
Din toate acestea mă reconstruiesc în fiece zori și mă desfac în fiece amurg; motive suficiente să zăbovesc atent în mucegaiul unui gând ...

  

sâmbătă, 1 martie 2014

Moartea unui origami (VII)


-         Florin, îmi poți acorda răgazul unei tăceri, unei liniști edificatoare?
-         I-ați cât timp dorești. Nu plec nicăieri și nici nu mă grăbesc înspre ceva ...
A fost întocmai cum precizase la început, adică punctuală. La fără două
minute m-a sunat la interfon, iar la fix ora 16.00 îmi trecea pragul. Arăta foarte proaspătă. Eleganța ținutei împrumutase ceva din neglijența locuitorilor Olimpului; vorbesc aici de acea detașare puțintel arogantă care ține de aprecierea unei superiorități, obligatoriu evidentă. Ținuta ei era complet neagră, însă într-o ostentație calculată își aruncase pe umeri un șal albastru cu motive florale din cașmir. Cămașă neagră de satin, pantaloni negri drepți care cădeau perfect întins pe vârful pantofilor cu toc. Tocuri înalte, probabil 10 cm, și privirile noastre păstrau senzația - deloc comodă pentru mine - a unei egalități, în orice dimensiune ne-am fi așezat. Părul negru strâns într-un coc mic și discret dezvăluia în toată splendoarea destinul drept al liniei gâtului. Fără urma vreunui rid, gâtul acela ar fi putut fi obsesia unui gâde romantic, în tandrețuri cu moartea căreia-i promisese cândva perfecțiunea.  Mă simțeam puțin abătut în delirium, dar nu-mi puteam reproșa acest gând știind că ispita acelei perfecțiuni îmi usca buzele. Nu tânjeam la ceva din ceea ce-i aparținea. Cel puțin nu atunci. Căpruiul viu, sfredelitor sub ramificația rimelului și a creionului contur, se limpezise frumos în acea liniște reconfortantă. Aveam timp și pentru mine și chiar îmi doream să profit de el, așa că m-am căutat de background-ul nostru relațional. Rujul și oja în culoarea sângelui îi accentuau paloarea, iar de sub mânecile lungi ale cămășii, mâinile ei frământau iluzia unei adieri în discreția degetelor lungi și subțiri. Privindu-i mâinile care în mișcarea lină păreau a interpreta o partitură, într-un târziu am remarcat faptul că acea cămașă era prevăzută cu butoni; m-am uitat înspre modul de petrecere al nasturilor cămășii și da ..., acea cămașă nu era una bărbătească. Studiul asupra încheierii nasturilor l-am făcut rapid, unde altundeva decât în zona pieptului, ceea ce Ilincăi nu i-a scăpat. O clipire scurtă din gene urmată de o relativă îmbujorare. Nu eram sigur dacă am fost văzut, dar oricum nu mă deranja, pentru că eu știam că acea grăbită cătare a mea nu avea conotația posibilei ei interpretări. Dacă ea mă credea un prădător sexual, foarte bine, dar sub nici o formă nu mă atingea cu ceva această percepție; la acel moment eram indecis și așteptam abandonarea ei în confesionalul zilei.
          În dimineața acelei zile m-a sunat să mă întrebe dacă s-a schimbat ceva din ceea ce ea stabilise și eu aprobasem tacit. Așa a și pus problema, probabil reproșându-mi indirect lipsa concretului în ceea ce privește implicarea mea. Sau cel puțin, așa credeam eu atunci. I-am răspuns scurt, dar cu inflexiunea cântată a unei duioșii inutile: ” te aștept la ora stabilită ...”. Mi-a mulțumit pentru consecvență și a închis. Eu mi-am văzut de normalitate. Mi-am propus ca acea zi să nu fie diferită față de altele, tocmai pentru a nu pune presiunea așteptării pe mine. Tot ceea ce am făcut în plus a fost pregătirea măsuței de cafea. Cești mici de cafea, zahăr brun cubic, un vas termostatic mic pentru gheață, bourbon, cognac, apă minerală, un energizant mediu și unul puternic, vasul termos de cafea și un platou mic cu fursecuri au ocupat partea dreaptă a măsuței. Eram detașat pentru că asta îmi doream. Ținuta mea nu implica ceva pretențios, însă intuind eleganța ei am pus pe mine pantaloni de stofă negri, o cămașă neagră cu dungulițe albe discrete și cu un guer înalt la două rânduri de nasturi, și bineînțeles pantofi negri. Știam că folosește Secret Obsession, în consecință am ales pentru mine Luna Rosa de la Prada. Deh ..., doar nu era să fiu nițel mai prejos în aroma pielii. Hmmm! Parcă touși am dat acestei întrevederi mai multă importanță decât credeam. 
          Acum stăteam la masă, ea pe unul dintre fotolii, eu pe canapea. Profita din plin de răgazul tăcerii acordate și își odihnea capul ușor înclinat, sprijinindu-l în căușul palmei stângi. În schimb eu o priveam încă nedesprins de detașarea în care mă așezasem încă din dimineața zilei. După vizita la Axente Sever am realizat că mă agitasem inutil și că febra care m-a cuprins se datora încrâncenării mele de a știi totul despre cine este și ce-și dorește de la mine. Tuturor ni se întâmplă tremurul plăcerii dinaintea necunoscutului care promite altceva în afara rutinei; în rutina zilelor noastre ni se arată din toate câte ceva, însă acel ceva face parte din accesibilul unui destin oarecare. Și totuși, câți dintre noi nu și-au dorit măcar odată evadarea din acest oarecare?  
-         Ți-am adus un mic dar, insignifiant, dar care te reprezintă.
Își deschise geanta; scoase o cutiuță lungă și subțire învelită în hârtie neagră
susținută în împachetarea ei de o fundiță albă. ”Tipic ei, totul sau nimic, ori alb, ori negru!”, mă gândeam în timp ce cântăream în mână cadoul, pentru a-i intui conținutul. Din privire am întrebat-o dacă este cazul să-mi deschid cadoul, sau este pentru momentul singurătății ulterioare plecării ei.
-         Te rog să te uiți. Sper să îți placă ...
Surpins și nu prea. Intuiam că poate fi un origami, dar nicidecum
reprezentarea lui. În cutia cu capac transparent era întins un trandafir negru.
-         Black Rose origami, dragul meu domn. Exact cum te-ai descris tu, exact
cum te-am regăsit eu ...
-         Regăsit? ...
-         Da ... Te cunosc de când viața mea s-a schimbat. Când am fost adoptată,
acum 14 ani, tocmai terminasem cursurile școlii gimnaziale. Îmi cunoscusem părinții adoptivi încă de la10 ani, dar procedurile adopției au fost destul de complicate. Părinții mei mă vizitau săptămânal; în unele weekenduri mă lau cu împrumut la ei la Cluj, deși nu era permisă o astfel de practică. I-am rugat pe părinții mei să mă lase să-mi fac studiile liceale la Sibiu, ceea ce s-a întâmplat. În cei patru ani în care am studiat filologia la liceul Octavian Goga, ai fost singurul meu prieten. Chiar dacă îți sună patetic, te iubeam ca pe un frate mai mare. Prestai la un post de radio local. Te ascultam în fiecare seară, mai puțin în serile când mă aflam cu ai mei la Cluj. Dialogurile noastre, întâmplate doar în imaginația mea, erau fantastice, extraordinare. Felul tău de a fi, cel de atunci care s-a păstrat și acum – dar voi reveni la asta, dezvoltând ideea – mă ajutau să mă simt înțeleasă. Chiar dacă nu ai avut foarte mult de a face cu casele de copii sunt convins că îți poți închipui ce drame trăiesc micuții ... Acesta este și motivul pentru care am revenit la Axente Sever. Practic acolo m-am născut, m-am recunoscut și acolo mi-am început destinul. Nu am fost un copil fericit, deși tata și mama m-au răsfățat permanent, mi-au îndeplinit toate dorințele. Pentru mine și liniștea mea au făcut cercetări pentru a-mi afla originle. Părinții mei naturali, mai precis doar mama –pentru că despre tatăl meu nu se știe nimic, nici măcar identitatea – a murit imediat după naștere. Rudele mamei m-au refuzat pentru că aș fi fost un copil ”al florilor”, cum îmi place să-i numesc pe toți nefericiții ca și mine. Cel mai mare regret al meu, atunci când am părăsit Sibiul pentru a-mi continua studiile filologice la Cluj, a fost pierderea ta. Să trăiesc fără tine, fără forța răzvrătirilor tale, fără agresivitatea ta naivă, fără vocea ta ... a fost poate cea mai mare provocare a vieții. Atunci am realizat că mă îndrăgostisem de tine. Era o nebunie nemeritată, dar nu putem dicta ființei care-i sunt nevoile. Îmi lipseai doar în aparența existenței mele, pentru că în mine locul tău era permanența din imaginația conversațiilor noastre. Întâmplarea face ca după 7 ani de la despărțirea de tine să te regăsesc în nocturna unui radio local din Cluj. Nu-mi venea a crede că-mi reprimesc dreptul la visare. Vocea ta, firea ta mult mai matură și echilibrată s-au reîntors la mine. În scrierile tale spui că fericirea este o utopie, îți este străină, dar crede-mă ..., în acea noapte mi s-a întâmplat fericirea. Te regăsisem, ne regăsisem. Am ajuns acasă și am pornit radioul tare să te aud cu toată forța ta, să mă pătrunzi în fibrele ființei. În timp ce tu vorbeai umanității eu dansam cu tine. Nimic nu mai avea putere asupra mea, nici lacrimile singurătaților mele. După încă doi ani de ascultare mi-ai oferit încă ceva din tine. Ți-ai pornit blogul. Dumnezeule câtă pasiune irosită în râvna luptei cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere nu se schimbase nimic, de la plecarea mea din Sibiu. Revolta ta își păstra tangența apogeului și nimicul în care insiști și acum ... Nici o speranță în redresarea ta spirituală! ... Te rog, să facem o scurtă pauză, timp în care mă servești cu o cafea. Voi bea doar din ceșcuța mea ... , a încheiat zâmbind.
          M-am executat fără grabă. Nu îmi puteam defini starea și nici nu încercam mai mult decât stăruința în răbdare. Nu aveam de gând să aflu mai mult decât își dorea și nici să forțez în vreun fel nota. Cafeaua umple golul ceșcuței, dar adaug doar un cub de zahăr, pe motivul înjumătățirii cantității. Din partea Ilinicăi nici un reproș. Înainte de a mă reașeza o întreb dacă își dorește și altceva. Îmi răspunde un ”deocamdată nimic ...”, și eu mă cramponez instant de acel deocamdată.    
-         Sunt 14 ani Florin, 14 ani în care m-am format și autoeducat abuzând
din plin de toate resursele memoriei mele. Am citit tot ceea ce am văzut și am auzit că ai citit și tu, te-am urmat cu maximă fidelitate în deprinderile și educația ta, doar pentru că nu am întâlnit pe nimeni ca tine. Ceea ce m-a frapat la tine mereu a fost conștiința ta, cea pe care tu spui cu o nonșalanță nimicitoare că ai anulat-o. Niciodată nu ți-a reușit asta! Florin, de aici vine toată forța ta! În momentele tale de furie ești un dezechilibrat demn de orice cămașă de forță, dar în același timp, în contrabalanță când se exprimă sângele rece ești de neînduplecat, ești rigid precum o stâncă răzleață în calea furiei valurilor unui taifun. Poate că mă exprim prea pretențios, dar Florin!... sper să mă înțelegi ... tu te ai pe tine, tu nu ai timp de tine așa cum am avut eu. M-ai privit și m-ai studiat în fel și chip, ai disecat în detaliu tăria cărnii și imprudențele, fragilitatea ființei mele. Nu e nimic de ascuns aici! Da! Am avut parte, mai precis puteam avea parte de orice poate primi sau obține o femeie ca mine, dar trăirile mele s-au limitat la etalonul tu! Toată admirația lumii nu prețuiește suficient dacă nu are o pornire animalică ca a ta, dacă instinctele nu se caută de sângerare. Îmi trebuie viul vieții și morții deopotrivă! Privește-mă! Doamne cât m-am gândit la acest moment în care îți voi spune asta! Îți vorbesc pe limba ta. Sunt ca tine! Vreau de la viață tot ceea ce are ea de oferit, dar îmi doresc să merit toate care mi le doresc ...
          Mi-aș dori să pot spune că Ilinca mă surprindea, că îmi provoca o maximă încântare, această transfigurare a ei. Paloarea ei dispăruse și sângele-i pigmenta carnea. Frumusețea ei de acum era indescriptibilă. Pe cât de aprinsă devenise ea, pe atât de reversibil eram eu. Îmi vorbise mai devreme despre echilibrul meu; acum îl simțeam stăpânindu-mă. Poate un altul ar fi profitat de această rătăcire a ei, poate că în adolescența mea nu aș fi ratat un astfel de moment, dar acum ... O simțeam exact cum se descrisese: un eu la o scară mai redusă, un eu mai tânăr, mai viguros, dar mai ales mai periculos, pentru că era un eu complicat de feminitate. Îmi era foarte dragă, mai ales după acest expozeu și știam ce am de făcut. O voi încuraja în descărcarea ființială; nu mă pot teme de mine, de fulgerele mele, atunci de ce m-aș teme de fulgerele ei? Incertitudinile în ceea ce privește simțămintele mele se risipiseră. Mă temusem pentru câteva zile de îndrăgosteală, nu mai era cazul. Ce nu știam încă și trebuia neapărat să știu, pentru a putea controla situația era dacă ea mă mai iubea. Fără echivoc, mă iubise, dar acum ...?! am decis să joc tare, dar cu inserții de prudență.
          M-am aplecat ușor peste masă, suficient cât să o țintuiesc cu privirea: 
-         Ilinca, draga mea, pot spune foarte multe, dar nu o voi face. Prefer să îți
ascult povestea până la capăt. Îmi doresc să nu mă înșel în privința ta. Doar din ceea ce mi-ai dezvăluit până acum, orice idee de a te răni mă va răni pe mine înzecit. Nu doresc să fiu perceput eronat ...
-         Florin, nu! ..., te rog, nu-mi fă asta! Nu te îndepărta! Ești rece acum și eu
sunt vina. Știu că nu te-am speriat cu nimic, sunt conștientă că ai avut multe experiențe; mai mult decât atât, această poveste a noastră, prematur pentru a o denumi astfel, dar nu mai contează ... are ceva unic pentru amândoi. Are sinceritatea noastră brută, această relație a noastră ne are pe noi, cei mai autentici dintre toți cunoscuții noștri. Florin, poate că această stare a mea, această devenire a mea îți va părea ca o obsesie pentru tine! Nu este deloc astfel! Te simt și acum cum te-am simțit din prima noastră întâlnire, din acea seară de la radio, de la Sibiu. Nu ai știut niciodată de existența mea pentru că am avut răbdare, pentru că am vrut să mă cunoști femeie, acea femeie care îți este utopie. O să-ți spun ceva cu care nu mă mândresc absolut deloc. M-am dăruit bărbaților, nu mulți, doar pentru a mă desăvârși și în arta dragostei. În toți acești 14 ani, cu precădere în ultimii șapte de când ai reapărut în viața mea, nu am făcut altceva decât cu gândul la tine, cu gândul la această seară. Sunt  pregătită  pentru orice, pentru extremele tale. Sunt pregătită să facem amor până mă atinge paralizia minții și a cărnii, dar în același timp sunt pregătită și pentru o eventuală alungare. Tu în schimb nu ești pregătit pentru finalul nostru. Pentru că da, ce a început acum o săptămână, mai precis acum 8 zile se va termina azi, sau mâine; timpul îl alegi tu, că este azi, că este mâine. Dar mi-aș dori să te decizi în timp util, pentru că în funcție de această decizie îți voi spune și care este cea mai mare rugăminte a mea, ultima mea rugăminte  la tine, asta însemnând și de la viață ...
-         Ultima ta rugăminte? Cumva și prima, pentru că nu te-am auzit rugându-
mă ceva. Ba da! M-ai rugat să nu te caut. Și eu ...
-         Acea rugăminte acum nu mai are nici o valoare; și au fost mai multe. Te-
am rugat să împărțim o cafea împreună, iar în singurătatea mea au existat mii de rugăminți. Acum te rog, te conjur să nu mă alungi. Să mă primești în tine precum o fecioară neîntinată afectiv. Să mă iubești măcar pentru o noapte, în astă noapte. Sunt a ta doar pentru că nu am putut aparține lumii. Va veni și vremea când mă voi dărui morții precum toți muritorii, dar acest moment nu a sosit încă. Sunt nebună din cauza acestei clipe, clipa unicei dorințe a unei întregi existențe.  Această clipă ține de eternitatea unei luzii, unei agățări de viață. Poate îți par nelucidă, dar viul este doar sangvin și afectiv. Luciditatea stă la pândă și orice gest care aduce a refuz îi va da frâu liber. Tu să nu ai nici un regret orice ai decide, pentru că eu nu voi regreta nimic. Dacă vei sta pe gânduri înseamnă că nu simți mare lucru ..., dar cum să-ți pot cere a simți ceva, dacă până acum opt zile nici nu știai de existența mea?! Pot să-ți cer orice Florin, pentru că te cunosc, te simt, te trăiesc! Eu sunt tu și tu ești în mine, total și apocaliptic ...
          M-am ridicat de pe canapea. M-am apropiat de ea. Mă privea fix. Fremăta. I-am întins mâna, pe care ea a apucat-o cu o forță pe care nici măcar nu o bănuiam. Mi-a sărit în brațe. Se lipise de mine. Respira întretăiat și mie-mi suna a lacrimi. O țineam în brațe strângând-o puternic dar în același timp delicat. Aveam în grijă să nu facă gesturi necumpătate. Nu era vremea sărutului. Cel puțin nu acum și dacă nu acum atunci cel mai probabil niciodată. A încercat să se desprindă din strânsoare dar nu am lăsat-o. Avea capul îngropat în scobitura umărului meu drept. O aud gemând ușor, apoi îmi spune la ureche ridicându-și ușor capul:
-         Te rog, măcar lasă-mă să te privesc ...
Slăbesc strânsoarea. Ilinca se îndreaptă din coloană, dar înainte de detașarea
din îmbrățișare își pune buzele pe gâtul meu, sub ureche. Mă sărută ușor pe gât, suficient cât să mă străbată fiorii fricii de capitulare și scap un binevenit ”Fuck! Jesus Christ!”. ”Mulțumesc dragul meu și pentru atât ... ” o aud șoptind. Se îndreaptă complet, îmi ia cu mâinile ei brațele pe care le încrucișează pe spatele ei, apoi se sprijină în ele. Mâna ei dreaptă se strânge la pieptul meu, iar mâna ei stângă vrea timid să îmi atingă pomeții. Își plimbă mâna apoi pe chipul meu. Pornește de sus desenându-mi ridurile frunții, apoi sprâncenele, urmărește forma ochilor, coboară pe linia abruptă a nasului, conturându-mi în final buzele. Ultimul gest: de pe buzele mele degetele ei se mută pe buzele ei, care le sărută. Ambele mâini sunt acum împreună în încleștarea degetelor ei fine. Mă privește zâmbind. E un zâmbet trist?! Chiar nu realizez. Prefer să-i stăpânesc căpruiul, să-i aflu taina. Nimic, nimic, nimic! ... mi-a furat echilibrul.  
          Se desprinde complet de mine, se descalță, apoi se reașează în fotoliu adunându-și picioarele sub ea. Eu mă întorc cu spatele și mă apropii de geam, Mă fixez în spatele perdelei și privesc spre nicăieri. Gândesc și nimic nu se adună în rațiune. O simt privindu-mă ...
-         Florin,... te rog să-ți aprinzi o țigară. Îmi place foarte mult aroma
țigărilor tale. Când vei termina țigara am să-ți rostesc și ultima mea rugăminte.
-         Ilinca, draga mea, dragul meu copil nerăsfățat al sorții, nu te grăbi, rogu-
te ... nu te grăbi! Avem tot timpul. Chiar îmi doresc să te rog să rămâi la mine cât îți dorești. Putem zăbovi între noi, în noi toată noaptea. Spuneai că ești ca mine și că mă cunoști. Atunci știi că am foarte multă răbdare. Acordă-ți răbdare, acordă-ne răbdare. Nu-ți promit nimic ...
-         Florin, te rog păstrează-ți decența. (o simt zâmbind și mă întorc să o
privesc; într-adevăr zâmbea). Tocmai pentru că te cunosc știu că vremea noastră a trecut. Mai clar de atât, îți spun că ea nu a existat niciodată decât în închipuirea mea. M-am pregătit și pentru asta. Timpul trebuie trăit permanent, tocmai tu spui asta, și dacă nu se întâmplă instantaneu trăirea atunci ... la adio! Rugămintea mea este următoarea: am scris o carte. Un jurnal mai precis, pe care l-am trimis unor edituri. Mi-a fost acceptat de mai multe edituri și m-am decis să-l public la Polirom. Am discutat cu cei de la editură și au fost de acord să-mi scrie prefața cine doresc eu. Eu te-am ales dinainte de a mă decide să public, în eventualitatea că voi publica pe tine. Mă gândeam atunci că acesta ar fi un motiv perfect să ne cunoaștem. Te rog să citești acest manuscris; astfel vei afla totul despre mine. Dacă va fi o lansare de carte te voi ruga să participi și să iei cuvântul. Editorul meu spune că scriu mai bine decât tine ... (râde) ... l-am rugat să te citească. Sună-mă te rog, după ce vei citi manuscrisul. Am încredere deplină în tine, dragul meu ...
          Manuscrisul se afla pe masă într-o mapă neagră de hârtie. Nici nu-l observasem. Probabil îl scosese din geantă în timpul cât eu priveam absent pe fereastră.
-         Florin, te rog să nu te superi. Acum voi pleca. Sunt foarte obosită. După
ce vei citi manuscrisul vei înțelege și de ce sunt atât de obosită uneori. Nu îți fă gânduri absurde acum, nu este cazul. O să te rog să mă aștepți pe hol, să mă ajuți să-mi pun paltonul și să mă conduci până la lift.
-         Ilinca, nu doresc să pleci! ...
-         Tu nu-ți vei dori acum, dar eu îmi doresc. Mulțumesc anticipat pentru
tot. Așteaptă-mă pe hol, te rog ...
           ”Ai dreptate! Ești ca mine!”, mi-ar fi fost de adăugare sau de completare, dar efectiv acum nu mai conta. M-am conformat și m-am dus pe hol. Din dulap am scos paltonul și am așteptat-o. A sosit. Frumoasă, delicată și seducător de persuasivă. Îmi predase lecția unei înfrângeri inutile. Puteam primi totul. Ea a venit cu gândul să mă mute în Olimp, eu am ales pământul.
-         Mulțumesc dragul meu! Pentru tot ...
M-a privit din ușa liftului. Înainte de a intra în lift, mi-a mai spus: ”Sună-mă
după ce mă citești, te rog”. Apoi s-a lipit scurt de mine și m-a sărutat scurt; mi-a memorat locul primul sărut, acela din spatele urechii mele drepte; eu i-am memorat aroma pielii, căpruiul din spatele pleoapelor închise, sub impulsul acelui sublim sărut ...
          Revin în sufragerie. În scrumieră ardea mocnit ceea ce a fost ”black rose origami”. Sunt mut! Clatin dezaprobator și dezamăgit din cap. Deschid mapa și scot manuscrisul. Îmi aprind o nouă țigară. Din nou șapte cuburi de gheață, din nou o picătură de bourbon. Mă uit la prima pagină a manuscrisului. Centrat, îngroșat și înclinat, cu litere de 36 stă scris titlul jurnalului ei:


Moartea unui origami