joi, 27 februarie 2014

Vrere



Dacă mi-ar fi îndeajuns o singură tristețe, atunci acea tristețe ține de priceperea mea în ale semenilor. Mi-e plină ființa de poveștile vieții lor. Pe unii dintre ei am ajuns să-i cunosc multe peste autocunoașterea pe care, tot ei, o au la îndemână. În privire, gesturi și rostire, chiar și în minciună, omul mi se trădează. Mi se întâmplă, însă, arareori sentimentul deja-vu-ului; în cei mai sinceri și îndurerați, acele zvârcoliri evidente îmi reamintesc de mine, cel care eram în timpul inițierii. În momentul unei infinite tandrețuri mi-ar cădea bine a le împărtăși o trăire prin care să se identifice, însă sentimentul inutilității îmi acaparează dorința unei revelații. Căutările nu ar fi înspre folosul lor dacă se întâmplă un amestec al empiricului exersat de străini ai lumii lor. Sunt îndoieli în fiece căutare, dar nevoia cunoașterii și împlinirii unui răspuns poate genera grave erori în corectarea sinelui. Raiul și iadul sunt noțiuni diferite firilor înghesuite în acea zvârcolire; să ne fie de preferință doar starea nemulțumirii pornite din necunoaștere?! Câtă putere putem aloca unei vreri pentru împlinirea ei? Unde-i motivația stăruinței în absurdul superficialului? În vrerea mea s-a întâmplat bucuria rațiunii, și vrerea mea s-a împlinit prin argumentele ei. Orice dorință acordată după fiorul anarhiei niciodată nu va putea depăși stadiul unei iluzii obositoare, inevitabil cu aspirații spre a deveni obsesie. Îmi sunt dragi misterele nedeslușite ascunse în semeni, dar îmi este mai cu bucurie elucidarea lor și eliberarea din incertitudine. În vrerea mea am aflat despre lume infinit mai multe decât umanitatea, în vrerea ei, despre mine ...  

... vrerea făr' de voința împlinirii este doar un gând obosit prematur în devenire ...


miercuri, 26 februarie 2014

Să-i dau măsură iubirii (II)



Sufletului meu i-aș dărui obraji, astfel și-ar purta public rușinea îmbujorării fiecărei tresăriri; să-i fie de nevroza ciupiturii pornită din compasiunea drăgălășeniei după care tânjește. Mai binele sănătății ar fi o certitudine, căci fiece îmbujorare înlătură riscul paraliziei lui, scenariul perfect ulterior ratării. Culoarea obrajilor va dezvălui temperatura implicării sau convalescența. Substituit-am atunci chirurgia rănilor vii cu chirurgia plastică născătoare acelei fericiri artificiale care prisosește lumii. Fără spitale și ospicii pline, umanitatea s-ar apleca cu bucurie spre iubirea cabotină. Fără durere și fără viu – o lume în care fericirea nu-și află nici un rost și nici Divinului nu i s-ar mai șopti reproșuri. Tributari ăstei măsuri în iubire, am reduce umanitatea la mulțimea vidă ...  

Ecoul pribegiilor (I)



Să-mi convină de hoinăreală nu-i nici un chip. M-aș îndeletnici cu pribegia dacă mi-ar fi de utilitate în găsirea unei stări pozitive. Cât de îndepărtate îmi par acum toate cele pe care le-am pregătit dinaintea intrării în viață pentru pustiul de acum, neînchipuit atunci. Îmi duc existența într-o distanță tot mai evidentă față de preocupările lumești. Mai pot fi oare rănit de neputința omului? ... sau de uzurparea iraționalului?
*
Sunt cel căruia i-a reușit imposibilul. Toată seminția acelor iluzii care-mi confereau speranța unui concubinaj reușit cu umanitatea am îngropat-o în pământiul rațiunii; am ascuns lumii orice pasiune mistuitoare, taman în locul în care nimic nu rodește sub spaima lucidității.
*
Sunt rădăcini nenăscute, doar închipuite, pe care ființa le va cunoaște doar din auzite, din împărtășirea celor irosiți; ochii nu pot zări zămislirea unei povestiri decât dând frâu liber imaginației, și cum imaginația ne-a jucat adeseori renghiuri, poveștile vor rămâne doar povești. Nici o lacrimă nu hrănește rădăcinile ființiale și nici nu ne purifică; ele doar crează iluzia umanismului, ca și cum am purta povara vreunei virtuți ...
*
Mai bine să fiu un străin decât un sfătuitor. Nu mi-a reușit niciodată o recomandare înspre ale asumării vieții. Cine și-ar dori un adevăr personal, ca răspuns la întrebarea ”ce vezi când privești lumea?” ? Răspunsul meu ar fi ”Nimicul!”. Firească ar fi urmarea: ”Și atunci de ce o mai privești?”. Un alt firesc stă și în răspunsul: ”ca să am scuză smintelii!” ... 

marți, 25 februarie 2014

Să-i dau măsură iubirii (I)



Iubesc cu aceeași măsură cu care mă iubesc. Nu este deloc puțin. Iubirea mea s-a crescut din fiece agonie asumată și trăită. Reveneam la viață mult mai dornic de a fi, decât dorința de moarte care mă bântuia în agonie. Iubind, în măreția simțirii mi-s capabil să mă arunc în luptă cu întâiul șarpe, să mă substitui Adamului devenind a Evei izbăvire. În mine am aflat doar ce-nseamnă în nesfârșire suferința și tot în mine am aflat prima deznădejde.
Mi-e imposibilă împăcarea cu sinele câtă vreme nu sunt credibile răspunsurile unor atroce zvârcoliri, altceva decât palide satisfaceri. În mine se poate întâmpla oriceul, în semeni găsit-am rareori această convalescență. Doar în Dumnezeu și credința în el, umanitatea regăsește corespondentul trăirilor personale; în real aceasta este și principala motivație a credinței, speranța unei deslușiri și ajutor în părăsirea lumii durerilor. Ori dacă cu sinele nu mi-s împăcat, cum aș putea să mă împac cu Divinul? Ar însemna să-L iubesc în măsura iubirii ființiale. A-L iubi înseamna distanțarea Lui dintre semeni, ori în orice semen eu l-am aflat virbrând; în mine se păstrează răceala cu care s-au conservat toate umbrele trecutului.   
Când iubesc nu las loc de taină înșelăciunii. Mințindu-mă dau valoare umbrei și voi minți preumblarea mea într-ale lumii. Oricărei temeri îi voi atașa pasul înspre singurătate. Iubindu-te, umanitate, am înstrăinat prejudecățile cu care te-am conjurat. Iubindu-te, Divinitate, am înlocuit cerul cu pământul căutându-te aici, printre cele zămislite de tine. Iubindu-mă am primit cea ce umanității îi lipsește. Mă doare o întrebare: oare iubindu-mă sunt dator a-mi completa semenii? Căci în mine nu mai aflu loc pentru nimic ...   

duminică, 23 februarie 2014

Moartea unui origami (VI)


Orice drum parcurs la volan în singurătate are o mare calitate; aceea de a-ți permite luxul meditației. Drumului nu-i pasă de trăirile noastre, de gânduri sau argumente. Șerpuiește printre viețile noastre, deschide sau închide perspective, așterne gândurile în firescul cursului vieții. Drumul, precum marea sau muntele, își cere drepturile și dintre noi își alege tributul, dar personal nu am gândit niciodată astfel. M-am exclus de timpuriu din categoria celor superstițioși. În cazul meu, noțiunea tributar se aplică doar când vorbesc de ființă, de nevoile și sacrificiile desăvârșirii. Radioul umple liniștea habitatului temporar. Peste localități, curbe, știri și muzică domnește nerăbdarea cu care-mi doresc a tranșa lucrurile cu Ilinca. Apariția acestui tată, un personaj foarte important în lumea su(s)pusă, nu mă încurcă cu nimic, dar totuși mă determină să fiu mult mai precaut în supoziții și atitudine. Finalmente suntem doi adulți care se presupune că știu ce-și doresc de la viață. Este foarte adevărat că între noi stă așezat un deceniu de experiență și rutină; avantaj eu, dar simt că acest avantaj este nul. Chiar și nerăbdarea mea conține aspectele lucidității care mă definește în toate. Nu încerc să mă înțeleg, pentru că nu știu cum va decurge întâlnirea, pur și simplu construiesc câteva scenarii viabile pentru orele care vor urma.
Am ajuns fără peripeții notabile în Axente Sever. Notabil ar fi doar faptul că am trișat savurând aproximativ un sfert din cafeaua pregătită pentru replica ”împărțitului”. Cobor geamul și caut cu privirea un localnic care să mă poată îndruma. Axente Sever nu este o comună mare și este traversat identic localităților urbane de drumul național, iar din el răzbat spre casele în stilul ardelenesc câteva ulițe neasfaltate. Observ un localnic care odihnea pe băncuța din fața porții. Mă urc pe podețul din fața casei și trag pe dreapta.
-         Ziua bună, domnule. Mă puteți ajuta cu o adresă?
-         Bună ziua. Ce anume doriți?
-         Mă gândesc că aveți un singur orfelinat în comună și mă puteți ajuta să
ajung la el ...
-         La casa de copii vreți să ajungeți?
-         Da, da!
-         Atunci trebuie să întoarceți. Mergeți înainte către Copșa Mică, pe drumul
pe care ați venit și ... stați puțin să mă gândesc ... nu prima, nici a doua, a ”triia” stradă la dreapta cum mergeți către Copșa. Intrați pe drumul ăla și mergeți până la capătul lui. Acolo este și Biserica. Curtea bisericii și curtea casei de copii sunt despărțite de un gard. Nu aveți cum n-ajunge ...
-         Mulțumesc. Zi bună!
-         Doamne ajută! ...
Cât de mult poate să-mi placă acest salut. În natura acestui salut stă toată
nădejdea omului simplu. Simplitatea și firescul țăranului nu se mai regăsește în cotidianul urban; nici în cel rural nu-l mai aflăm decât în preajma bătrânilor noștri. Mă gândesc la evoluție?! Este hilar acest gând tocmai când mă aflu la cinci minute de reîntâlnirea cu Ilinca. Opresc mașina în lateralul porții orfelinatului. Mă îndrept spre poarta maronie din tablă și sun la poartă. Încerc și clanța, dar după cum era de așteptat, o fac degeaba. Într-un final, după trei prelungi încercări la sonerie, apare portarul.
-         Bună ziua! ... îi spun bătrânului.
Hexagenarul domn îmbrăcat ponosit, avea o privire foarte ageră. Halatul albastru învechit, genul maistru de fabrică, pe care-l purta peste ținuta lui ponosită, nu-i ascundea suficient osatura osândită de etate. Ușor adus de spate și cu părul lui rar și cărunt, l-am identificat în sine ca omul bun la toate. Cu siguranță că deși încadrarea lui profesională era una derizorie, sau de necalificat, omul acesta se pricepea la orice era nevoie de reparat și întreținut.
-         Bună ziua. Cine sunteți și ce doriți?
-         Asta da abordare directă! ... îi răspund zâmbind bătrânului. O caut pe
domnișoara Ilinca. Este pedagog aici la dumneavoastră ...
-         Știu cine este Ilinca, domnule. Știe că veniți? Sunteți cumva de la Sibiu,
de la inspectorat? Doamna directoare nu știe de vreo vizită, altfel îmi spunea să fiu atent ...
          Mă frapa franchețea acestui om. Scenarita din mine dădea verdicte. Nu poți fi atât de sincer, chiar introspectiv vocal, cu un necunoscut. Clar ... omul voia să știe cine sunt, dar ..., unul mai versat m-ar fi descusut altfel.
-         Nu sunt de la inspectorat. Și nici nu vin de la Sibiu. Vin de la Cluj și
doresc să vorbesc cu domnișoara Ilinca. Este ceva particular și nu aș dori să-i spuneți că am venit. Aș prefera mai degrabă să fie o surpriză ...
          Bătrânul se scarpină după ureche, mai stă oleacă pe gânduri și-mi spune:
-         Ilincăi nu-i plac surprizele și nici vizitele neanunțate. Doamna directoare
nu permite vizite neanunțate. Dacă-mi spuneți cine sunteți, o să vă rog să așteptați aici până mă duc să vorbesc cu directoarea, apoi revin cu un răspuns.
-         Vă ofer o carte de vizită. Vă rog să-i spuneți doamnei director că sunt
venit aici în timpul meu liber. Sunt în afara serviciului și doresc o discuție privată cu dânsa, pe o temă personală. Vă aștept aici. Mulțumesc ...
          Omul pleacă. Îmi aprind o țigară și privesc împrejurimile. Biserica ortodoxă a satului nu se deosebește cu nimic de lăcașurile ortodoxe din Ardeal. Curățenia se vede imediat, dar nimic ostentativ. Zidurile vechi sunt corojite, dar picturile sunt lizibile. Nelipsitul cimitir nu încadrează de astă dată biserica, el pornește din dreapta ei și se întinde pe vreo două hectare. În cimitir observ aceeași curățenie. La intrarea în cimitir, o boltă improvizată dintr-o clopotniță veche.
-         Domnu’! Domnu’! …mă strigă bătrânul.
-         Un moment vă rog, vin imediat.
Sting țigara și mă îndrept înspre bătrân. Poarta este larg deschisă. Acesta este un semn că sunt primit înăuntru. Totuși în poartă stă neclintit bătrânul. Mă privește atent, foarte atent ...
-         Doamna directoare mi-a spus că vă așteaptă. Vă conduc la dânsa. Dar
înainte de a intra trebuie să vă spun ceva. Există la noi niște reguli care trebuiesc respectate. Nu aveți voie să vă adresați personalului și nici să intrați în camere sau sălile de clasă. Ați priceput?
-         Da!, îi răspund zâmbind. Era chiar simpatic moșul. După
dumneavoastră!, mai adaug și fac un pas înainte pentru a-i da de înțeles că sunt grăbit.
          Intrăm în curtea interioară. Depresie curată. Câțiva copii se joacă în curtea cu iarbă jigărită. Bat mingea pe maidanul unei copilării asumate fără vreo intenție. Privindu-i, realizez că sunt mai resemnat decât ei, cu mult mai resemnat. Traversăm curtea pe o alee din dale de beton. Înăuntrul clădirii se simte un ușor miros de igrasie. Traversăm holul mare și dăm într-un coridor îngust. Pereții sunt vopsiți în ulei. Doamne! Ce vechitură este orfelinatul ăsta. Îmi promit mie că voi porni o investigație jurnalistică pe speța caselor de copii din Ardeal. Este imposibil să crești sănătos aici. Oricum știu că oamenii care lucrează aici nu au nici o vină și sunt adaptați perfect sistemului. Din coridorul îngust intrăm în altul mai lat și mai luminos. Acolo sunt câteva săli de clasă. Realizez acest lucru pentru că ușile au un geam în partea de sus, geam prin care pot privi în sălile de curs. Pe pereți atârnă varii tablouri peisagistice; văd și o hartă a României. Și ... nu cred că greșesc, o văd și pe ea, pe Ilinca. Mă opresc și mă poziționez mai aproape de geam: este ea. Stă cu spatele la mine și vorbește unui grup de copii, pe care doar îi intuiesc, din acea poziție din care mă uit.
-         V-am rugat să nu vă opriți. Imediat ajungem!, mă certă bătrânul.
Clar trecem pe lângă bucătărie, sau sala de mese, pentru că simt miros de
hrană gătită. Îmi amintesc de bunicii mei, de hrana de la cantină pe care bunicul meu mi-o servea în vacanțele petrecute la el, după moartea bunicii. Bunicul nu știa să gătească și zilnic mergeam împreună pe jos până la cantina combinatului, de unde ne întorceam cu sufertașul plin. Doamne ce bine mai găteau bucătăresele de acolo. Îmi amintesc de supa de roșii, de supa de chimen cu crutoane, de ciorba de cartofi. Și tocănițele de pui sau vită! ... și papanașii ...
-         Intrați, vă rog ... mă trezește din reverie bătrânul. Aici este secretariatul.
O să vă rog să așteptați aici până vă primește doamna directoare.
Mă conformez. Secretara, sau ce o fi acel specimen, este o doamnă la fel de în etate ca și bătrânul care m-a condus. Femeia are părul prins sub un soi de eșarfă care ține loc de batic. Se uită la mine cu o privire spălăcită. Mă recomand și îi spun că sunt așteptat de doamna director. Apoi mă așez pe un fotoliu vechi de pânză, din acela cu picioare și brațe subțiri din lemn. Secretariatul este o cameră veche, dar bine întreținută. Remarc aparatura în ton cu evoluția. Xerox, multifuncțională, plasmă de 66 cm pe perete, espressor de cafea pe o măsuță sprijinită de perete. Îmi amintesc brusc de cafeaua mea Starbucks, uitată în mașină. Ce eroare! Nu-i nimic. O să merg după ea și abia apoi o să merg la Ilinca ...
Ușa de la cabinetul directorului se deschide. Ups! Asta da surpriză! Este Ilinca în persoană. Perplexitate mi-e numele. Parcă era în sala de curs, sau nu am văzut eu bine?! ...
-         Domnule jurnalist ... vă invit în cabinet. Ce serviți?Cafea, apă?...
-         Aș prefera cafea, dacă nu cer prea mult. Mulțumesc.
-         Doamna Adriana, vă rog să-mi aduceți o cafea, un pahar cu apă și
zahărul într-o căniță. Mulțumesc.          
În cabinet observ un bun simț nepretențios. Un birou din lemn de nuc, un scaun ergonomic bej din piele și pe birou un desktop și o multifuncțională mică. În fața biroului sunt două fotolii din material identic scaunului ergonomic și între fotolii se află o măsuță de sticlă. În spatele biroului o mică bibliotecă improvizată din rafturi. Pe rafturi zăresc câteva construcții origami. Splendide. Mă gândesc la  timpul afectat unei asemenea realizări. Îmi atrage atenția, în mod special, o lebădă neagră. Migală, migală ... Ilinca îmi indică un fotoliu. Prefer să nu mă așez, încă, O privesc. Studiez, chiar ... Ilinca poartă părul prins în coadă. Ovalul perfect al feței nu este umbrit de farduri. Are o ușoară paloare accentuată de rimelul care-i definește ochii. Același căprui închis mă cercetează, dar arcuirea agresivă a sprâncenelor îi trădează supărarea. O cămașă albă, un sacou roșu aprins îi acoperă zeiței brațele. Revederea lor m-ar fi încântat cu siguranță. Jeanși negri și pantofi de aceeași culoare, cu toc jos. Realizez că nu este atât de înaltă pe cum părea la prima și a doua întâlnire.
-         Vă rog să luați loc. Insist! ... sunt prea obosită să stau în picioare!
-         Indicația dumneavoastră de a lua loc în spațiu, nu-mi pare rugăminte și
sună imperativ. Știu că am greșit căutându-vă mai devreme decât mi-ați scris. Nu dumneavoastră faceți regulile. Dacă vă ajută cu ceva, mă-ncearcă un oarecare regret că am venit nenunțat și că nu am respectat rugămintea dumeavoastră, dar trebuie să recunoașteți ...
-         Nu ați venit neanunțat. M-a sunat tata și mi-a spus că veniți înspre mine.
Mi-a spus de vizita pe care i-ați făcut-o și de discuția avută. Apreciez discreția dumneavoastră vis-a-vis de discuția cu tata, dar această discreție nu scuză atitudinea dumeavoastră. Sunteți foarte agresiv și aș putea adăuga bădăran, dar nimic din toate aceastea nu mă surprind pentru că vă citesc frecvent. Să revin ... Tata mi-a spus că sigur veți veni înspre mine, dacă nu azi, atunci zilele următoare. La cum vă cunosc eu, mai precis vă intuiesc eu, am bănuit că veți veni azi. Nu mă întrerupeți, vă rog ...
          Luă o pauză scurtă și pentru motivul că doamna Adriana, secretara, intrase cu tava pe care se afla cafeaua mea și paharul ei cu apă. Fără zahăr brun, de astă dată ...
-         După ce am închis telefonul am venit la doamna director și am rugat-o
să mă anunțe când sosiți. De asemenea am rugat-o să-mi pună la dispoziție biroul dânsei să pot discuta cu dumneavoastră. Tata a ajutat această instituție și în consecință mi se fac anumite favoruri. Doamna director este mai discretă decât dumneavoastră și nu pune pe mine presiune inutilă, cum faceți dumneavoastră. Sigur doriți un răspuns despre plecarea mea de sâmbătă. Am greșit forțându-vă, dar dincolo de orice fapt, acțiunea mea a fost impusă de refuzul dumneavoastră de a primi scuzele mele pentru întârzierea de la Union. Am avut motive să întârziu dar ele nu fac subiectul discuției de acum. În biletul pe care vi l-am scris v-am rugat să aveți răbdare până sâmbătă. Oare am cerut prea mult? Îmi sau seama că nu este o solicitare obișnuită, mai ales în condițiile în care s-au desfășurat întâlnirile noastre, dar trebuie să acceptați ideea că și pentru mine tot ceea ce se întâmplă nu este rutina unei zile oarecare. Am un motiv foarte serios să păstrez rugămintea de a ne revedea sâmbătă, tot la dumneavoastră. Până atunci vă promit că-mi fac curățenie în gânduri și veți primi de la mine răspunsurile pe care le căutați. Nic eu nu am acum toate răspunsurile. Modul în care s-au desfășurat lucrurile între noi, m-au bulversat și pe mine, nu doar pe dumneavoastră, Nu negați, pentru că ați minți! Prezența dumneavoastră aici și vizita la tatăl meu vă deconspiră. Nu știu dacă intențiile noastre sunt reciproce, dacă converg, dar știu că în cazul meu doar dumeavoastră sunteți cel mai potrivit în a mă ajuta ...
-         Pot să vă întrerup? ...
-         Nu puteți! Sunt în timpul serviciului și sunt genul de persoană care ia
foarte în serios orice face, oriceul în care se implică. Nu sunt cea mai bună gazdă în astfel de momente. Am să vă rog să vă beți cafeaua în liniște. Doar că nu puteți fuma aici. Fără a insista prea mult în agresivitatea care mă definește de cum v-am văzut, am să vă rog când terminați cafeaua să o anunțați pe doamna Adriana că doriți să plecați. Îl va chema pe nea Ionică, care vă va conduce în afara orfelinatului. Cât despre noi  ..., mă rog, noi este prea mult spus, despre întâlnirea noastră, din punctul meu de vedere rămâne cum v-am scris în bilet. Dacă vă reconsiderați poziția vis-a-vis de mine, o să vă rog să mă anunțați, să contramandați totul. Vă mulțumesc. Acum mă întorc la copii mei ...
          Am urmărit-o cum se ridică și se îndreaptă spre ușă. Nici măcar nu eram supărat; nici urmă de iritare. Mă simțeam gol dar eliberat de păcatul nerăbdării. Să zicem că ... îmi luasem porția. Zeița lumii și lebăda mea albă devenise lebăda neagră; își luase zborul în direcția pe care o gândise de timpuriu. Știam deja că totul fusese premeditat de ea. Nu mă refer la vizita mea la tatăl ei și nici la vizita mea aici; mă refer strict la acest monolog. Nu mi-a dat nici un drept la replică. Nu mi-a făcut nici o concesie ...
-         Cum spuneți dumneavoastră? Reverență?! ...
Mi-a zâmbit, apoi a ieșit! M-am ridicat la rându-mi și am părăsit cabinetul.
În antecameră doamna Adriana mă aștepta în picioare. ”L-am chemat deja pe Ionică. Vine imediat să vă conducă ...”. Nu ziceam niciunul nimic. Aveam privirea în pământ și mă gândeam că ...”parcă nu merit o astfel de reacție...”.
-         Nu știu cine sunteți și de ce ați venit. Dar niciodată nu am văzut-o pe
domnișoara Ilinca atât de agitată, de nervoasă. Dacă vă consolează cu ceva, cred că nu-i sunteți chiar indiferent! ... a adăugat zâmbind misterios doamna Adriana, în timp ce părăseam secretariatul.
          Ionica m-a condus până la mașină. A mormăit un ”Drum bun, domnule!” și a intrat înapoi în curte. În acest timp eu rumegam o idee: ”Ce Dumnezeu au oamenii ăștia simpli defect, de își permit soiul ăsta de franchețe nestânjenită?!”
...
          Intrasem deja în Cluj și mă apropiam de casă când telefonul mă anunță de primirea unui mesaj. Am urcat în apartament. Am aruncat paltonul de pe mine și mi-am aruncat în pahar șapte cuburi de gheață și un deget de bourbon. Îmi scot telefonul din buzunar. Click pe mesaj ...
          ”Florin! Nu pentru toată, ci doar pentru o parte din atitudine, ... iartă-mă!. Ilinca ...
          Nu vreau să înțeleg ceva anume, cel puțin nu acum. Voi vedea ce va fi sâmbătă, sau dacă va mai exista ”sâmbătă”! ...  

    

joi, 20 februarie 2014

În vremea fricii (X)


Sunt nopți în care sunt lipsit de vlaga ființei. Scriitura mea suferă pentru că trăirea nu a luat calea exilului desprinzându-se din mine. Ce pot eu Doamne a-i spune atunci celui care mă întreabă: ”Tu cum reziști?”?! Nu-mi sunt mie reazăm, atunci cum pot fi unul din umerii Universului?! Să nu înțelegi că mă irosesc în vreo pretenție absurdă, doar mi-e de trebuință sinele. În astfel de nopți mă simt în raritatea vieții, un soi de ucigaș cu simbrie tocmit tocmai de propria-mi rațiune, revoltată împotriva neputinței lumești. Oare în ăste momente să-mi fie vulnerabilitatea consoartă? Nu-mi simt pulsațiile sangvine în întregul cărnii, mai degrabă sunt așezat într-un sânge stătut. Mă caut de sens și rost și nimic nu-mi oferă răspuns; nici cerul nu se înduplecă înspre o rostire cu tâlc. Zac în absurdul tăcerii, într-o nefirească liniște. Oare acesta să-mi fie un semn din parte-Ți, prin care îmi spui că sunt o întâmplare în rostul lumii închipuit de tine?! Și dacă ar fi astfel, nu-Ți voi ceda fiindcă de fiece dată mă salvează setea de viață ...

Dă-mi Doamne viul nopților mele, iar pentru semeni păstrează rostul lumii închipuit de Tine ...        

Îndrăgosteala-i un apostolat indezirabil


Nu am știut până-ntr-un târziul ăstei zile despre teama cuvintelor. Cuvintele se tem de gândurile mele. Când gândurile se cer în libertatea cuvântului, ceea ce hârtia primește este aidoma unui apostolat neîmplinit. În juru-mi lumea nu se căiește de nimic și se plămădește din păcat. Dispariția noastră ca omenie se împlinește odată cu dispariția durerii conștiinței. Nu simțim nici un fel de durere în plăcerile cărnii; trupul suportă deopotrivă istovirea animalică și spaima victimizării. Se trăiește puternic în transpirația mișcărilor brutale ale cărnii, în timp ce sufletul primește un necrolog.
Frumosul stă în orice tinerețe carnală, mai puțin în fragilitatea ei. Lumea se desfată în vorbe goale probând justificarea milei. Nu mai este loc de îndrăgire și nici de îndrăgosteală. Frumusețea trupească a femeii, că-i plină sau osoasă, se regăsește tot mai puțin în poezia rostirilor. Se trăiește din plin în suficiența apucăturii de marginile cărnii; ne-am redus la zvâcnire și geamăt. Nu ne mai căutăm de ceruri și pământ, îndeajuns ne-ar fi podeaua și pereții. În carne se mai aude doar cântarea ghețurilor, atunci când se rup în încordarea trupească ...
Cum să-mi fie bine despre viață, fără viul cel mai viu al ființialității? Îmi bucur ochii de toții nurii lumii, îmi bucur carnea de fiece atingere în alergarea sângelui, dar nimic din astea nu mi-ar fi în posibil fără temperatura fierbinte a agoniei inimii. În desfășurarea artei amorului, cel care se simte artist sau creator se folosește de senzualitatea cărnii doar ca răspuns al ființei, al firescului de-a fi prin dăruire. Niciodată nu voi renunța la dorința unui sărut și ispita prelungului asediu în armonia unui etern preludiu. Viața este o agoniseală de amintiri pe care ni le dorim plăcute și frumosul îl regăsesc doar în trăirea și simțirea ființei, nicidecum în nume și chipuri. Ne amintim cu plăcere de nume și chipuri doar dacă au purtat ceva din dragul nostru.
Nu mă tem de gânduri, nu mă tem de cuvinte. Le-am oferit totală libertate ambelor. Privesc în juru-mi și remarc cu mâhnirea unei resemnări că îndrăgosteala-i socotită o nefericită deprindere. Pentru mine, atunci când îmi va sosi timpul, amintirile vor fi chipuri și nume sangvine. Atunci poate mă voi bucura de nurii morții, acum mă întristez în semeni ...        


miercuri, 19 februarie 2014

Moartea unui origami (V)



Ați vrea să fi trecut deja săptămâna, nu? Și eu! Dar nici pe departe. Au trecut doar două zile de la vizita inopinată a Ilincăi. Weekendul mi-a trecut relativ repejor, plasându-mă între gânduri, bourbon și cafea. Este luni dimineața și începe o nouă săptămână în care incertitudinea zilei de mâine impune ritmul. În dinamica prezentului, dacă nu te încadrezi nu exiști. Am un proiect personal care-mi va ocupa mintea. Hm! De-ar fi așa de simplu. Tot weekendul mi-a fost acaparat de ea. Aș fi ipocrit dacă nu aș recunoaște că mă incită enorm această domniță. Frumusețea ei nu suportă comentarii inutile; misterul acestei făpturi în schimb merită toată atenția mea și mai ales discernământul meu. Sunt foarte greu de păcălit, aproape imposibil, dar simt că Ilinca este un real pericol pentru orice luciditate versată, tocmai pentru că deține știința autocontrolului și a mutării anticipate.
Sunt puțin mahmur! Nu din cauza bourbonului pentru că nu exagerez niciodată cu alcoolul, din cauza muncii minții. Am trăit în planul suspendat al rațiunii exersate, planul în care carnea permite desprinderea sinelui, planul în care orice disecție se realizează cu o estetică desăvârșită. Ar fi fost mult mai indicat să rătăcesc în dorință, iluzii și speranță, dar toate ăstea m-au părăsit împreună cu prima iubire. Se întâmpla în urmă cu 22 de ani și iată-mă acum în situația unei răvășitoare similitudini. Mă frustrează faptul că identific aceste trăiri prin prisma celor de acum 22 de ani. M-am educat frumos, îmi zic mereu, și credeam că-mi este imposibil în a mă mai putea surprinde. Nu sunt un jucător de blackjack ori de poker, deci nu risc inutil și nu cred în noroc; nici măcar în mitul norocului creat de om, lui însuși. Dacă în mistică am afla realul cu siguranță că Fiul nu-și accepta soarta și răstignirea ar fi fost doar un vis ambiguu al Divinului, pe care nu l-am fi aflat niciodată, dar așa ...
Ia uite nebunule! Ce-ți mai trece prin cap! ... Într-un moment al nopții m-a petrecut ideea cum că Ilinca ar putea fi chiar schizofrenică. Imposibil! Este foarte adevărat că are foarte mult curaj, chiar aș putea-o bănui de inconștiență pentru că s-ar putea gândi doar la joacă în ceea ce mă privește, dar totuși am găsit câteva argumente în favoarea ei. Le împărtășesc pentru că ele nu provoacă durerea mâinii care scrie, a rațiunii care le-a găsit rostul sau a afectului care și-a dorit intens să-i afle un rost în taina unei existențe. Greu să mă împac cu mine când mă gândesc la ea ...
Revin! Argumente: știe despre mine detalii care țin de esențial, cum beau cafeaua, cum reacționez la anumite niveluri, ce admir la o femeie și ce mă provoacă. A pomenit de vreo două ori despre scriitura mea. Cel mai sigur, fiind inteligentă pregătește ceva și mai mult decât atât, am un ”feeling” că mă pregătește pe mine pentru ce va urma. Este clar că-i sunt de nevoie, dar în care context, ori care nevoie? Sunt bărbat și sunt naiv ca toți ceilalți cu ”trotineta” (mintea care pedalează agresiv) la purtător, mai ales atunci când sunt sub asediul unei inteligențe rafinate și vii; dacă mai adaug și că inteligența este ambalată într-un estetic devastator, nu cred că mai suportă vreun comentariu. Senzația că și-a făcut temele în ceea ce mă privește nu-mi dă pace. Nu voi proceda întocmai cu rugămintea ei din biletul lăsat pe hol, căci nu mă știu a fi executor testamentar: ” PS: Te rog nu mă suna. Eu nu te voi suna.”. Și apoi ... ce-i cu îmbrățișarea aceea? Un fel de te-aș lua în brațe, dar fără brațe căci m-ai asociat Venusianei din Milo, sau te-aș săruta doar de la distanța pe care ai impus-o între noi prin stinghereala ta, sau ți-aș atinge sufletul cu al meu, doar după ce mi-l cedezi?! Doamne ce idiot sunt! Auzi la mine: te-aș lua în brațe, te-aș săruta, ți-aș atinge sufletul ... Florineeeee! ... nu fi meduză de munte că-i apa rece și nu te poți procrea!
Pun mâna pe telefon. M-am decis. Voi afla mai multe despre ea și mă voi înființa în fața ușii ei; să simtă și ea invazia unei rațiuni aplicată prin instincte. O să mă prefac sedus și voi da și eu cu ea de Terra, exact cum a făcut ea cu mine. Dar de la mine eleganță mai puțină sau deloc. Rânjesc perfid. Vocea din telefon îmi spune:
-         Oooo! Domnule jurnalist!... Vă salut! Cu ce vă pot ajuta?
-         Domnule președinte vă contrasalut! Am nevoie de o informație și de
discreția dumneavoastră maximă.
-         Spuneți ...
-         Vineri seara am fost la o sindrofie organizată de colegii dumneavoastră
de la clubul unde sunteți președinte. Am nevoie de informații cu privire la o persoană care a fost prezentă acolo și care, după cum am înțeles, vă ajută foarte mult în desfășurarea activității ONG-ului dumneavoastră. Mă rog, nu al dumneavoastră, dar înțelegeți ce doresc să vă spun ...
-         Dacă-mi spuneți despre cine este vorba, încerc să vă ajut. Despre cine-i
vorba?
-         Aveți o colegă la club, o domnișoară foarte frumoasă. Mi-a oferit o carte
de vizită. Știu că o cheamă Ilinca B. Nu cred că nu ați remarcat-o. Așa ceva nu poate fi ignorat ...
-         Așa ceva domnule Florin? Sau o astfel de persoană?Ilinca ziceți ...
L-am simțit iritat de interesul meu, mai ales că mă corectase în ultima abordare.
-         Puteți trece pe la mine pe la birou, ... să zicem în 30-40 de minute?
-         Evident că pot domnule președinte. Râd și adaug: Poate ați uitat dar eu
pot orice. Mulțumesc. Ne vedem în 40 de minute. Toate bune!
-         Sănătate, domnule dragă! ...
...
Fix după cele 40 de minute sunt în secretariatul președintelui. Secretara, ca
de obicei, îmi zâmbește obraznic. Cândva ne-am tentat reciproc, dar am devenit istorie înainte de a se întâmpla ceva. Dracu mai știe de ce ... cert este că putea fi altfel. Dar este mai bine că nu s-a întâmplat nimic, pentru că poate acum aș fi fost primit altfel. Sunt respectat, se mai joacă ”tanti” de la secretariat când se plictisește, dar se joacă doar să-și păstreze antrenamentul pentru următorii. O interesez exact cât o interesează cursele de cămile și mie îmi este la fel de ”Scheiße Egal”! Telefonul țârâie și bruneta cu sex appeal răspunde după care adaugă scurt: ”Am înțeles. Îl invit acum domnule președinte ...”. Închide, mă privește și spune zâmbind formal:”Florin poți intra. Îți aduc o cafea, un ceai sau o apă?” . ”O cafea, te rog ...” îi dau replica și instant am un deja-vu:” Tot așa o bei, neagră, fără lapte și cu două plicuri de zahăr brun?” . dau din cap aprobator în timp ce deschid ușa cabinetului.
-         Vă salut! Bine ați venit! Mă bucur să vă revăd! Luați loc, vă rog!
-          Mulțumesc ... și mulțumesc și pentru invitația de la evenimentul de
vineri ...
-         Și eu vă mulțumesc că ați venit. Încă nu am văzut materialul
dumneavoastră în presă, dar bănuiesc că va apărea zilele următoare. Spuneți-mi, vă rog, de ce vă interesează Ilinca? Vă spun că sunt foarte curios! Am motivele mele!
-          Nu vă pot spune. Este o chestiune personală, dar vă pot garanta că nu vă
afectează cu nimic, nici pe dumneavoastră, nici imaginea. Este o chestiune pur personală și nu presupune lipsa respectului și a decenței pe care eu le-am arătat mereu, mai ales atunci când a fost vorba despre femei.
-         Hm! Nu mă îndoiesc de onestitatea dumneavoastră, chiar dacă în târg
se vorbesc multe. Noi ne știm demult, dar aici nu cred că vă pot ajuta, dacă nu primesc mai multe indicii! Îmi dați motivele și poate vă ajut! ...
-         Este o femeie frumoasă. Este nevoie de mai mult?... Zâmbesc.
-         Da! Am nevoie de mult mai mult de atât!
-         Nu vă pot spune nimic. Sincer. Doar că mă interesează foarte mult.
-         Dezvoltați ”foarte mult”!
-         Nu dezvolt nimic! ... ofer replica râzând.
Președintele era destul de încrâncenat ...
          Se lasă cu tăceri provinciale. Secretara își vântură fizicul de amantă părăsită înspre birou și-mi lasă cafeaua. Natural că ulterior: ”țâști” înspre secretariat ! Nu zicem niciunul nimic. O liniște de puteai auzi musca excitându-se, asta dacă nu ar fi fost iarnă și eram în plin sezonul înaripatelor zbârnâitoare.
-         Deci nu vreți ... rupe tăcerea președintele.
Zâmbind dau din cap dezaprobator.
-         Bine! Nu voi intra în detalii. O să fiu scurt. Ceea ce veți auzi rămâne
aici. Sau mă rog, între noi. Contez pe asta. Vă cunosc suficient.
          Face o pauză. Își ia avânt cu o puternică aspirație a aerului și se aruncă violent în discurs.
-         Florine, Ilinca este fata mea. Nu întreba nimic. Îți spun eu. Nu este un
secret că sunt la a doua căsătorie. Nici din prima și nici din a doua căsătorie nu am nici un copil. Cu Maria, prima mea soție ne-am dorit enorm un copil. Nu am reușit și atunci am decis să adoptăm o fetiță. Pe Ilinca am adoptat-o. Am adoptat-o din același orfelinat unde ea lucrează acum. Ea a vrut așa. Acum este rândul tău!
          Sunt perplex. No, asta nu mai este intrigă. De unde s-o mai apuc și pe asta?! Mintea mea stă să crape. Neuronii se agită febril. Nu mă îngrijorează selecția pe care trebuie să o fac pentru a evita un război inutil cu președintele, mă gândesc deja că toată atenția mea nu este suficientă. Trebuie să fiu cel puțin dublat în atenție. Musai să mă prepelesc pentru a-i da de cap ăstei încurcături. Președintele nu glumește. Îi observ crisparea din colțul gurii. Trebuie cumva să o dreg elegant.
Aleg să-i povestesc pozitivul din această poveste. Fără să insist în detalii îi spun despre abordarea ei și despre faptul că dorea să mă întâlnească pentru a-i face o favoare; specific că nu am amănunte despre favoarea care-mi va fi solicitată și tocmai acesta este motivul pentru care doresc să o contactez eu. Am grijă să-i spun omului că Ilinca m-a rugat să nu o contactez eu până în weekendul ce va urma, dar inventez o plecare a mea din oraș în weekend și astfel motivez graba mea. Nu cred că am fost crezut total, dar am fost acceptat. Președintele îmi zâmbește ...
-         Cred că știu ce vrea de la tine Florine. Doar intuiesc, dar nu cred că mă
înșel. Orfelinatul este într-o comună aflată la 40 de km de Sibiu, în drumul spre Mediaș. Vorbesc despre comuna Axente Sever. Pe timpul săptămânii locuiește acolo, la orfelinat, iar în weekend stă la mama ei. Arareori la mine. Cum o cunosc eu, ți-aș sugera să nu mergi în vizită în Axente Sever mai bine aștepți weekendul, dar nu-ți fac eu programul. Oricum vei proceda, rugămintea mea este să fi potolit și atent. Ilinca este un om special, deosebit. Nu ți-o spun ca tată, ți-o spun ca om. Nu mă îngrijorez foarte tare pentru viitoarea voastră întâlnire, pentru că o cunosc pe Ilinca, însă aș putea fi dacă mă gândesc la reputația ta. Rugămintea mea este să fi atent și mai ales cuviincios ...
          ”Eu în locul tău aș fi îngrijorat dacă aș știi că întâlnirea din weekend va fi la mine. Dar tu nu ești pentru că nu ți-am spus. Să-ți spună ea, că eu nu am de gând. În plus, chiar dacă nu-i fiica ta naturală, așchia nu sare departe de trunchi ... de când naiba mă tutuiesc eu cu toată lumea? La ăștia tupeul este tatuat in ADN-ul arborelui genealogic ... ”, îmi vorbesc eu, în gând.
-         Acum voi pleca, domnule președinte. Mulțumesc pentru timpul acordat,
încredere și cafea. Nu în această ordine, dar mă gândesc că ați înțeles ideea. O zi bună, domnule președinte.
-         Asemenea, domnule jurnalist! ...
În timp ce mă conducea ne strângem mâinile. Părăsesc instituția și mă
îndrept spre mașină. Deblochez închiderea centralizată, deschid ușa și mă urc la volan. Nu stau prea mult pe gânduri. Calculez: Cluj-Teiuș 80 km, plus Teiuș-Blaj-Copșa Mică aproximativ 45 și Copșa Mică- Axente Sever 5 km; total 130 km și drumul între Copșa și Teiuș un drum al dracului de bun, rupt tot. Praf să fie și tot mă duc. Povestea asta devine tot mai interesantă ...
          La ieșirea din Cluj, cobor privirea către locașul paharului din consolă. Zâmbesc frigid și nevrotic. În drumul meu am făcut o oprire la Starbucks, de unde am achiziționat o cafea neagră, îndulcită cu zahăr brun; normal că am luat și două pahare mici și două paie. Prima variantă la care o voi provoca va fi varianta celor două paie în paharul mare de cafea. Să dea circul să mă refuze la împărțeala cafelei, că se coboară fulgerul ...
          Zâmbesc ușor pervers-satisfăcut și apăs fără milă accelerația ...