miercuri, 31 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XXII) – Epilog


       Draga mea, am învățat inclusiv de la Eminescu despre vremea care trece și cea care vine. Timpul meu s-a scurs, al nostru așijderea. Vremea irosirilor este un trecut mult prea îndepărtat pentru mine. Pentru orice există un final. Nu ne este permisă excepția de la conceptul finalului, însă ne este permis modul în care ni se întâmplă. Finalul s-a pierdut într-un brutal al tăcerii mele, într-un abrupt al renunțării tale. Știai că detest previzibilul și cu toate acestea nu a contat. Infiniturile noastre diverg, devenit-am poli contrari lipsiți de atracție. Același glaciar, diferă doar culoarea vieții. Despre mine știu totul, despre tine nu mai știu nimic. Nu am nici o dorință, nu am nici un final, nu există nici o apropiere a dramei. Există doar anostul instalat între sufletele contemporane nouă, iar noi ne-am adaptat normalității de care râdeam cândva. Zâmbetul tău acum se poartă la adrese necunoscute și eu nu am scris niciodată scrisori. Mă judecă conștiința printr-un gând (ne)bun de frumos. Voi păstra aroma merelor coapte și a scorțișoarei. Tot cognacul existent în astă lume îl voi sorbi în cinstea unui trecut din care m-am ales și cu statutul muritorului de rând. Mi-e dragă modestia pentru că am învățat-o de la tine. În mine mai este loc de un singur gest și un singur cuvânt: reverență…   

Am ajuns la finalul acestei epopei. Nu m-am gândit nici un moment la romantism, gândul meu s-a așezat într-o istorie anonimă a lumii din care fac parte, indiferent că-mi face plăcere sau nu. Cert este că sunt pregătit să renunț la foarte multe, pentru că este momentul în care doresc să mă dedic unor proiecte personale. Nu sunt vreunul din posesorii de regrete, nu sunt unul dintre cei care își trăiesc persuasiv trecutul. Nu am privit niciodată cu speranță sau încredere înspre viitor fiindcă sunt genul dedicat prezentului. Viitorul niciodată nu ne va oferi decât ceea ce putem noi a ne oferi, iar ceea ce îmi pot oferi nu va depăși niciodată ceea ce îmi este de trebuință. Iar de trebuință?!... îmi sunt enorm de puține. Nu știu să mai existe ceva neîncercat care să mă motiveze într-o altă dinamică existențială. Singura motivație ființială rămâne vi(d)ul conștiinței…
     

marți, 30 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XXI) - Completul, singurul fruct interzis...


        Sunt aici, într-un Cluj aparținând anostului. Sunt într-un aici lipsit de concret, lipsit de dorințe, lipsit de un dor. Cândva, într-un alt decembrie, mijlocul iernii mă umplea de un dor. Atunci mă luptam cu dorința împlinirii totului, un atunci diferit începuturilor noastre. M-am străduit să-ți fiu completul, să mă aduc în permanența viului. M-am străduit ca fiece zi să ne fie un alt început, să ne păstreze în conceptul poemei noastre.
         Trebuie să-ți fac o mărturisire, indiferent că tu nu mai ești. Adică... ești într-un îndepărtat inutil. Însă la mărturisire nu renunț. Puteam fi totul pentru tine, sau mai bine spus, puteam să-ți ofer totul doar dacă te împărțeam cu cel ce nu sunt. Aceasta este noțiunea completului în accepțiunea personală. Să mă înfățișez ție în formele amorfe ale unei neaparțineri. Să mă reinventez în ceea ce nu mi-am dorit niciodată. A dărui totul, înseamnă a fi totul, a fi complet. Mi-am trădat astfel și ruina ființială; mă exprim despre ceea ce nimănui i-a reușit vreodată. Să fi totul. Să fiu autenticul neautenticului. Să fiu agreabilul dezagreabilului. Nimănui nu-i este în putere completul și nimănui nu-i este în putere a-l dărui.   
         Suntem oameni și atunci suntem tributari erorilor, suntem dependenți de neajunsuri și iluzii. Sunt om și trăiesc pe axa celor 180 de grade, între minus și plus infinit. Infinitul are prea multe infinituri în mulțimea lui. Sunt infinituri pe care le atingem impunându-ne astfel limite. Eu am trecut dincolo de aceste limite. Prima dată am făcut-o pentru mine și nevoia de a fi. Apoi te-am întâlnit pe tine și a fi-ul a devenit altceva. A devenit povara trecerii de la minus la plus infinit. Spre diferență de cei asemeni nouă, eu nu m-am coborât de pe rug. Am rămas să ard până la capăt, am rămas în așteptarea morții. Să mori iubind, să mori dăruind, să mori pentru că nu-ți mai aparții și vrei totul pentru celălalt poate fi farmecul vieții. Tu l-ai încercat? Nu și mă fac vinovat pentru astă lipsă în trăire. însă acum nu este vorba despre tine, este vorba despre ceea ce nu am putut fi.  Am murit, și nu era pentru prima dată, pentru ceea ce nu te-am împlinit, pentru ceea ce nu te-a completat, pentru ceea ce nu te-a desăvârșit. Eu nu am contat, pentru că fiind clientul preferat al morții am ales cenușa. Mi-a reușit detașarea de mine și tine, din mine și tine, mi-a reușit perspectiva metafizică a reinițierii în ale ființialului. Te-am iubit dintr-un îndepărtat de noi și atunci am realizat inutilitatea acestei iubiri. Ne-am privit trudind pentru păstrarea iernii și a merelor coapte, ne-am privit murind într-un împreună lipsit de viu. De aici mi s-a stârnit nu mai sunt-ul, de aici a-nceput nu mai suntem... Din acest ”Dintr-un decembrie (XXI”) s-a pornit ”Dintr-un decembrie (XXII)”- Epilog. ”Dintr-un decembrie” poate ca va stârni și sfârșitul scriiturilor mele. Poate că a sosit timpul să-mi aparțin numai mie, deși încă nu sunt convins să cedez completului personal. Să mă arunc în finalul unei iluzii nu-mi este nici de blasfemie, nici de demnitate...

luni, 29 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XX) - Autentic în toate, deci și în iubire


        Oricine va fi înzestrat cu marile virtuți va beneficia de o soartă tristă. Primești prea mult pentru a-ți îmbucura semenii, atunci vei plăti pe măsură. Invariabil, chiar dacă dăruim sau nu, vom beneficia de dezamăgiri. Cel care dăruiește fără măsură din preaplinul său, cu siguranță va fi un mare nefericit. Toate aceste dezamăgiri, care nu sunt altceva decât răspunsul la dăruire, îl vor neferici pe cel virtuos. Nefericirea continua va destrăma pofta de viață, transformând viața într-un supliciu care va naște revolta celor asupriți. Cei care dăruiesc și primesc nimicul sau ignoranța semenilor își vor aroga disprețul pentru viață. Ori cine disprețuiește viața se poate spune că nu o merită. Ai primit pentru a dărui, a crea ceva pentru ceilalți, mult prea puțin pentru tine. Fac parte dintre martirii nefericirii pentru motivul că am prea mult de oferit. Însă rațiunea mea a știut să mă lepede de așteptări din partea semenilor. Îmi reușește foarte bine evitarea dezamăgirii, căci fără expectații nu prea este loc de dezamăgiri.          
          Îți cer permisiunea draga mea, foarte probabil, pentru încă o dezamăgire. Aceste dintr-un decembrie nu este despre tine, este despre mine. Este despre cum și ce sunt, despre cum mi-a reușit a te iubi. Este o pledoarie pentru completul iubirii. Când mi-am recunoscut în fața sinelui abandonul rațiunii dinaintea sufletului am știut că nu-mi mai aparțin. Știai despre mine că nu-mi place măsura în ceea ce presupune pasiune, trăire, viață. Toate aceste valențe ale viului din mine le-am aflat în tine. Nu mi-au fost suficiente pentru că eu mi-am dorit acest lucru, mi-au fost suficiente pentru că sufletul și-a cerut dreptul la iubire. Mai precis la a iubi si a fi iubit. Până la tine și după tine am privit moartea cu indiferență, am acceptat-o ca un firesc al fiecărui destin. Lângă tine această indiferență a dispărut. Să nu înțelegi că m-am temut pentru viața mea sau a ta, e mult mai simplu: pentru mine nu a mai existat moartea. Tot ceea ce rațiunea a implementat în ființa mea am risipit în sânge și am sedimentat în largul nedefinit al ființei. Subconștientul știe a avea grijă de noi, dacă noi știm a-l asculta. L-am ignorat în timpul nostru iar el și-a făcut treaba. Dacă în ceea ce mă privește subconștientul m-a abandonat, în ceea ce te privește el ți s-a supus. A avut grijă de tihna sufletului tău, a avut grija vreunei lipse pentru a fi alungată. Sunt carne, sânge și nerv și toate acestea ți-au aparținut. Sunt un autentic și te-am iubit ca atare. Acest decembrie este cel mai autentic dintre iernile mele. Acest decembrie mă are pe mine în rugul unei nostalgii, pe tine în viul ei. Restul este eter și tern, chiar și cognacul cu care stropeam merele coapte...      

Dintr-un decembrie (XIX) - Neputința cuvintelor


       M-am îndepărtat de tine cu mult înaintea sfârșitului. Ne-am supus unei reciprocități îngăduită tacit. Devenisem o noimă dezbrăcată de gesturi și afecțiune. Ne grăbeam pe sensurile destinelor diferite într-o asimetrie ciudată. Ne purtam în inimile fiecăruia, însă sub o taină neverosimilă. Indirect, ne creasem propriul nostru labirint, în care nu mai aflam putința regăsirii. Îți vorbeam despre neputința cuvintelor, dând astfel un sens acestei neputințe. Cuvintele mele, tăcerea ta, în care-ți aflaseși un echilibru, întăreau această neputință. Legați la ochi, nu ne mai puteam privi nici cu sufletul. Un vid care suplinea lipsa durerii. Un vid care impunea un înainte, un sfârșit prematur de decembrie, un ianuarie întârziat în lumea noastră, un decembrie întârziat în lumea care ne aștepta separați.
         În mine își făcuse locaș îndoiala. Cunoașterea despre tine se alterase. Nu era nimic superficial în tine sau în mine, era firescul evoluției tale. Îți era de trebuință un mai mult decât aroma merelor coapte. Niciodată nu am fost pentru tine o certitudine și atunci te-ai căutat de semeni, de alte sisteme de valori. Mai existau destule de împlinit împreună, dar orice ar fi fost de împlinit era ticsit doar de valoare sentimentală. Sentimentele mele au izvorât din ape neîncercate de nimeni până atunci, apele tale. Tulburi, apoi limpezite și în final stârnite spre soluri mai puțin nefertile. Am ieșit din zona pasiunii tale alegând neutralitatea. Nimic mai potrivit pentru iadul pe care mi l-am dedicat în final. Însă trebuie să recunosc: nimeni nu cunoaște mai bine decât mine valoarea unei compasiuni. Prezența compasiunii reflectă noblețea unui suflet, iar sufletul meu mi-a impus să te las să pleci. Ai zăbovit prea mult în indecizie și atunci mi-am asumat sfârșitul merelor coapte...     

duminică, 28 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XVIII) - Viața, parcursul dintre nicăieri și niciunde



         Acest decembrie nu-mi dă pace. Mă gândesc la trecutul meu, al nostru și nu văd rostul acestor gânduri. Câtă irosire: să te gândești la inutilitatea unor gânduri. Prezentul este tot ceea ce contează, iar prezentul este același pentru mine, pentru tine, pentru tot ceea ce este viu. Poate că nuanța acestui prezent, pentru fiecare, este modul în care-l trăim. În continuare sunt adeptul totului; în tot ceea ce fac, mă implic ca și cum ar fi ultima zi pentru mine, ca și cum răsăritul următoarei dimineți ar fi o mare incertitudine. Miza sunt eu, în cazul tău miza ești tu. Ce mai putem pierde?! Trecutul este o certitudine identică certitudinii morții, doar timpul este cel care face diferența. Trecutul este ceea ce ne-a mai rămas, prezentul se trăiește, iar viitorul este al spațiului și timpului care încă nu ne-a avut.
         Am trăit unul pentru celălalt. apoi am trăit pentru acel abstract-ascuns împreună. Atracția dintre noi a fost puternică. Ne-am împărțit între suflete și trupuri. Ne-am implicat într-un joc copilăresc de frumos, fără trufie, fără disperări. Am fost părtaș la schimbarea ta. Știam că schimbarea ta, devenirile tale înspre femeie vor determina ca multe din cele ce au fost să dispară, să existe tot mai puțin, până la anulare. Asta însemna că încet, încet, te voi pierde. Pentru că astfel este creată astă lume. Pierdem suflete, emoții, sentimente și în ultimul lucruri, toate devenind sursa unei nostalgii. Lucrurile sunt în afara sufletului nostru, ele sunt doar repere ale timpului trecut, captiv în nostalgie. Mă detașam printr-un firesc doar al meu de ceea ce însemnam noi, cu fiece schimbare sesizată la tine. Mă detașam și în același timp în mine se instala deșertăciunea. Nu era loc de nici un fel de tristețe. Nu am fost niciodată trist din cauza ta sau a noastră. Mânios am fost, dar trist niciodată. Viața pentru mine este doar un parcurs între un nicăieri și un niciunde. La fel este și viața ta, însă ea îți aparține acum doar ție.

         Am intrat în astă lume dintr-un nicăieri și mă voi duce într-un niciunde. Între cele două eternități nedefinite se-ntâmplă viața mea. Între cele două eternități nedefinite există un singur tu, mai multe decembrie și aroma merelor coapte...      
         

miercuri, 24 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XVII) - Iubirea poate fi mituită...


        ... doar astfel te-am putut avea. Ți-am mituit iubirea vorbindu-ți despre începuturi. Le-am amestecat de-a valma, începuturile noastre cu începuturile în toate, dar mai ales cu începuturile tale ca femeie. Începuturile mele au avut un scop precis: să-ți fiu amant. Nu s-ar fi întâmplat dacă nu mă implicam total. M-ai obligat să mă reinventez, să-mi reanimez memoria istoriei filozofiei. Totul a fost precis calculat, pentru că până la tine astfel m-am desăvârșit. M-am pregătit pentru orice în astă lume, însă tu te-ai încăpățânat să nu aparții firescului. Libertinismul meu s-a simțit lezat pentru că pentru a te mitui complet și ireversibil m-am muncit, uneori fără milă. Mi-ai trebuit și mi-a fost suficientă această trebuință.  
         Când ne-am iubit carnal, atunci întâia dată, toată dorința mea sexuală s-a dovedit a fi iubire. Animalul ascuns în mine era îmblânzit. Duios am trecut peste începuturile tale ca femeie. Răbdarea mea enormă ți-a aparținut până când femeia și-a spus cuvântul. Frumusețea ta statuară mi-a impus explorarea, dorințele tale înfierbântate mi-au impus cunoașterea, apoi stăpânirea. Doar astfel te-am putut păstra lângă mine. Atunci am schimbat personajul mituit. Pentru a mă păstra pe mine în relație, pentru a trece peste poezia sufletului tău, peste aviditatea și posesivitatea ta trupească, am ales adulterul. Se impunea viul în toate, ori pentru mine fidelitatea a fost întotdeauna subiect de budoar. Să mă întorc la tine, în tine și să plec în același plin al dorinței, îmi impunea o dublă mită. Mi-a reușit. Mi-am mituit sufletul cu tine și trupul cu păcatele unei nimfomane.

         Sunt neîmpăcat în fiece decembrie și mă mituiesc cu iluzia unei singure recidive. Astfel voi răzbuna toată iubirea irosită...   

marți, 23 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XVI) - Frumusețea ta mi-a fost religie...


          Nu pot număra de câte ori ți-am vorbit despre frumusețea ta. Fiecare împreună mă obliga la cuvinte. În fapt, frumusețea ta mă obliga la cuvinte. Pentru Dumnezeu a fost o simplă formalitate să te ofere lumii astfel, însă pentru mine această formalitate mă obliga. Înșiruiam metaforele pe sfoara lucidității frazelor fără să obosesc. Și tot îmi părea prea puțin. Te doream năprasnic și eram capabil de orice doar ca să te am. La începuturile prietenei noastre din cauza acestui formalism m-am înscris în rândul celor care slujeau revoluția sexuală. Te doream enorm, însă moftul meu avea crâmpeie de conștiință cedând în fața puritanismului tău. Dinadins te dominam, pentru că astfel îmi bătătoream drumul spre tine. Deși nu știam despre tine decât nimicuri, îmi pregăteam și drumul de întoarcere. Îmi pregăteam evadarea din îndrăgosteala care te copleșea tot mai intens, cu fiecare nou împreună. Nu am căzut în capcană, pur și simplu mi s-a întâmplat frumosul tău. Frumusețea ta se cerea mereu și mereu modelată de mâinile mele. Sufletul tău mă asedia în tăcere, iar carnea ta avea o strălucire aparte, în noaptea dorințelor. M-a încântat fiecare dovadă a adicției tale, și pe nesimțite seducția ne-a devenit numitor comun. Apoi seducția s-a transformat ușor în iubire. Trăiesc cu toate acestea în mine. Trăiesc cu formalismul frumuseții tale. Trăiesc cu patima fiecărei seducții viitoare. Mă voi salva și te voi slava...

         Îți mai spun doar că drumul de întoarcere nu mai este același. M-am rătăcit și nu mai simt aroma merelor coapte...    

Dintr-un decembrie (XV) - Noaptea nu-mi va ascunde nimic, niciodată...


       Nu sunt capabil de trădări, de aceea niciodată nu mi-am trădat fericirile ori nefericirile. Orice noapte împreună, orice decembrie împreună, ne-au stors de aroganța săvârșită dinaintea lumii. Tot ceea ce defulam în derizoriul cotidian ne vindeca în noapte, când îmbrățișați lăsam modestia în seama lumii. Sunt greșeli care-mi pot fi reproșate. Sunt vinovat pentru că te-am recomandat viciilor, însă fără ele am fi fost un cuplu anost. Te-am absolvit de timiditate, te-am îmbrăcat în sudoarea merelor coapte, m-am tăvălit în aroma cognacului și a nopții. Ne-am permis iluzia fericirii și deziluzia rațiunii. Am fost adeseori la un pas de naufragiul în fericire, dar ne-am temut de pedeapsa inevitabilă a nefericirii finale. În destin îmi ești pedeapsa absolutului atins. Te-aș fi vrut prezentă într-una din nopțile polare însă viața nu ne-a făcut această concesie. Numai cine a atins absolutul în iubire poate înțelege valoarea compromisului unei concesii. De aceea viața doar ne răsfață și noi suntem datori să luptăm împotriva capriciilor ei. Acum dacă aș avea putința unei alegeri, mi-ar fi mai dragă noaptea cu tine, cognacul, merele coapte și moartea într-următorii zori, decât rutina acestui suntem doar pentru a fi. Ce poate fi mai reușit decât să pieri în toiul unei iubiri?...
            Tandrețea noastră o mai regăsesc doar în pietre...

Dintr-un decembrie (XIV) - Secunda care sosește ne vindeca de secunda care trece...


                                                                        ... însă timpul nu ne vindecă de trecut!...


      În sfârșit timp numai al meu. Mă pot reîntoarce în mine. În sfârșit ”încă” decembrie. Aici, în spațiul virtual al hârtiei posibilul înseamnă orice, pentru că ”hârtia” suportă jocul perfid al imaginației. Tristețea fără lacrimi este un deșert fără speranța unei oaze. Traversarea acestei tristeți nu va fi niciodată un act eroic, mai ales că în lacrimi putem afla un răsfăț afectiv, foarte util supraviețuirii.
         Am avut parte de multe săruturi. Nimic nu va întrece vreodată intimitatea acestui moment. Trecerea de pavăza buzelor e totuna capitulării, căci dincolo de sărut orice se întâmplă este întregirea simțirii. Sărutul a fost complicele desfrâului afectiv. Emoția trimisă în tremurul cărnii ne readuce în prizonieratul instinctelor. Ah! Cât de bine ne este în acest prizonierat! Ocnaș în trândăvirea păcatelor este ținta inconștientului oricărui om îndrăgostit și cel îndrăgostit este dispus să plătească oricât doar ca să i se întâmple erosul. Mi-am dorit sărutul tău, știam că dincolo de el îmi vei deveni vestală. Pentru tot ceea ce ai fost te voi iubi nespus. Pentru ceea ce ești te pot însoți pe orice vreme, bună sau rea. Pentru ce este de desăvârșit te voi urmări până la capătul lumii. Acolo vom fi doar noi și infinitul. Capătul lumii este singurul loc unde mă pot vindeca de tine, locul unde secunda va înlocui iluzia că ne aparținem...

         Noapte aceasta de decembrie va fi nesfârșită și fără mere coapte. Voi fi doar eu, scriitura, cognacul, țigara de foi și tu undeva la capătul lumii mele...     

marți, 16 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XIII) - În dragoste nu există învingători


             Ne regăsesc în aceste epistole într-un îndepărtat mult prea recent. Îmi este de un ieri și azi, fără de care nici un mâine nu ar exista. Mă recitesc în aceste epistole, care se scriu de la sine și am o singură bucurie. De la Byron citire draga mea, îți spun că scrisorile vechi merită citite pentru că nu suportă răspuns. Epopeea acestui prelungit decembrie a meritat din plin. Indiferent de câtă asprime și-a permis timpul cu noi, pentru mine totul a rămas în viul ființei. Ne-au petrecut și pătruns ispitele, ne-am călit în oțelul stiletului cu care ne-am separat de cordonul ombilical al neputinței Universului. Mi-a fost și îmi este de un bine nefiresc pentru că dincolo de liniște nu am mai aflat nimic în afară de noi. Te port într-un respect neconvențional afectiv plin de afecțiune. Te-am extras definitiv din nopțile noastre și te-am păstrat în mirosul congnacului și al merelor coapte.  
         Greșelile noastre ne-au întremat dinaintea oricărei iertări întâmplate. Ce-am construit împreună poartă amprenta inimii. Mă bucură faptul că te-am întâlnit între cele două neștiute eternități, cea din care am venit și cea în care mă voi duce. Mă întristează doar faptul că unde voi merge nu te voi lua cu mine. Știu că această tristețe nu-și are rostul, pentru că ea aparține tuturor și noi ne-am promis unicitatea. Conversațiile noastre au fost rare însă pline de intens. Am trăit printre tăceri și fierbințeala trupurilor, între eros și hedonism, între pasional și moarte. Am aparținut sclaviei faptelor, gesturilor, dorințelor refuzând-o pe cea a cuvintelor. Ce-mi mai pot dori?! Aducerea noastră înapoi, mai mult decât ni se întâmplă în taina prezentului, ar fi totuna mucegaiului pe merele coapte.

         Decembrie li se întâmplă și ignoranților. Ne-am reușit împreună, ne-am ales eternitatea într-un diferit. Rămân doar tăcerile, decembrie și merele coapte...  
      

luni, 15 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (XII) - Tentația tristeții tale


      Întotdeauna mi-a plăcut tristețea din privirea ta. Datorită ei mi-am permis amestecul anotimpurilor. Am trăit cu tine într-un veșnic decembrie. Ne-am permis adevăruri lipsite de dureri. Am gustat împreună din fructul nerăbdării. Am înlocuit amarul cu afrodisiacul erotismului. Între noi nu s-a petrecut chimia unei singurătăți într-o reacție cu o alta, pentru că în mine s-a păstrat neutrul vieții. Până la tine am știut mereu a mă păstra între extreme, chiar dacă le-am atins. Prima nuditate am oferit-o eu. A fost cea a sufletului. Un vid lipsit de vicisitudine. Ca atare m-ai primit în postura unui Adam viciat și pregătit pentru a fi sedus. Din nefericire tot mi-e mi-a revenit partea cu sedusul. A fost o experiență inedită, autoseducerea. A fost un exercițiu liber al imaginației. Mi-am construit un tărâm numai pentru noi și în el ne-am ascuns indiscreției și invidiei. Acesta a fost secretul stăruinței în anotimp. De la începutul acestui decembrie, m-am deschis și m-am oferit erorii. Doar smulgându-mă din rădăcinile amintirilor îmi reușește creația.
         Rolul tău a fost jucat genial. Doar viața și trădarea ființială dinaintea ei poate reda perfect spectacolul iubirii. Universul acceptă doar doi stăpâni: iubirea și setea. Tu le-ai avut pe ambele. Setea ta de iubire s-a transformat în sete de viață. În timpul în care tu osândeai la conceptul noi eu mă stăpâneam doar pe sine. Nu am știu atunci, nescuzabil de altfel, că părți din mine, odată ajunse în tine, te vor schimba. Ar fi trebuit să prevăd acest inevitabil, dar nu am dorit să denaturez firescul. Îmi plac oamenii cu bune și rele. Fără bruta din om nici o existență nu este completă, de aceea trebuie abordată și cunoscută și acea latură a firii umane. Sunt vinovat de a fi păstrat în adormire bruta ascunsă în tine. Uneori își dorea evadarea în mine, însă știu că s-a temut de mine, prin tine. Draga mea, te-am căutat numai de virtuți. Pentru latura ta ascunsă, netrezită atunci, am avut răbdare. Răbdarea am primit-o prin tine, deposedându-te pe tine de ea. Când te-am pierdut, când m-am pierdut răbdarea nu mai avea nici o valoare. Nici virtuțile, individual sau în totalitatea lor. A contat numai durerea. Era un decembrie târziu. Un prea târziu pentru noi, un insignifiant târziu pentru decembrie și aroma merelor coapte...     

Dintr-un decembrie (XI) - Sunt săruturi pe care nu le putem uita niciodată


        Dragostea ne complică existența. Orice început este compus din pasiune și dorință. Amestecându-le, trăindu-le, căutându-ne de împlinire ne-am asumat riscuri. Aceste riscuri sunt de fapt scările spre un provizorat al iadului. Riscul final, singurul asumat în cele din urmă, este traversarea lui. Dar despre agonia inevitabilă finalului, mult mai târziu. Mereu m-am descurcat cu mine, pentru că orice am trăit a fost asimilat ca o etapă care se cerea consumată, arsă. Aceasta-i diferența dintre noi, dintre mine și tine, dintre genul masculin și cel feminin: femeia trăiește unicitatea poveștii de dragoste care i se întâmplă, se păstrează în singura aventură care contează în viață, aventura îndrăgostelii, în timp ce pentru noi aventura suportă diversificarea. Voi știți a iubi complet, noi știm a descompune sentimentul în afecțiuni aferente diferitelor etape ale  vieții. Sursa supraviețuirii noastre ca tagmă este gena războiului, cea care ne asigură stadiul de invadator sau victimă. În ambele cazuri depindem doar de noi. Adicția voastră pentru idealul în iubire v-a adus grotescul suferinței, în timp ce nouă, concretul, ne-a adus frumosul ei. Tu, femeia, ești iubire, eu bărbatul, am fost și rămân eros.
         Mi-e de trebuință a-ți mai împărtăși ceva. Din amintirile mele nu te poate alunga nimeni. Noi, oamenii, ne pricepem la amintiri, nu prea la tăinuirea lor, pentru că nevoia unei recidive ne împinge la spovedanii inutile. Deconspirările au un rol clar și precis: căutarea celui/celei care înțelege aceste trăiri, care și le asumă ca fiind aidoma unor experiențe personale. De aici și micile dezastre. Comuniune a două suferințe nu construiește nimic. Se creează impresia unui balsam afectiv care va ține de foame până la apariția unei tentative de reconciliere cu viața prin insinuarea unei noi pasiuni. Câtă amăgire! Această amăgire va fi direct proporțională cu dezamăgirea ulterioară. Însă ține-mă minte draga mea, căci îți spun din nou, acum, cum stă treaba cu suferința. Este necesară și firească evoluției. Suferințele noastre, cele mici, ne induc starea neputinței, agoniei. Cumplită ne este trecerea peste abisul din noi, prin el. Ne mințim și ne îndoim de noi înșine, pentru ca apoi să revenim la viață mai atenți, mai dornici, însă mai înțelepți. Marile suferințe ne readuc la normalitate. Boala, de exemplu, ne va reda întotdeauna dimensiunea reala a vieții. Suferința din iubire, ne va aduce doar amarul și tentația abandonului. Mie-mi plac finalurile acestor suferințe, pentru că ele aduc dulceagul nostalgiilor. Știai că nostalgia acestui decembrie are gustul merelor coapte?!... Îmi amintesc perfect gustul, pentru că îl regăsesc pe buzele tale!
                    

duminică, 14 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (X) - Iubind nechibzuit murim încet...


           Ca să-mi pot ucide complet amintirile, să merg mai departe fără tine, îmi oblig acest decembrie la concesii care momentan par iremediabile. Însă totul este mai simplu decât pare, nu este decât rutina unei nostalgii. Purificarea, precum orice împlinire la nivelul ființial, impune sacrificii.
         Din iubirea noastră am plecat precum un musafir omenit, adică nici flămând, setos ori suferind. Finalul a fost salvat de sinceritate. Între noi s-a interpus acea tăcere glaciară, făr' de întrebare, făr ' de răspuns. ți-am mulțumit pentru tăcerea dintre noi, pentru că orice cuvânt scăpat atunci avea însușirea prisosului.  Nu am avut așteptări atunci, nu am nici acum. S-a întâmplat între noi, ca în orice relație clandestină, ascunsă indiscreției semenilor, ca fiecare să avem parte de prea multă umbră din partea celor care nu au înțeles mai nimic din ceea ce suntem, din ceea ce ne doream. Asedii au fost, inutile, cel puțin în cazul meu. Nu este loc de reproș, nu este loc de împăcare. Ar mai încăpea în noi ceva încăierări trupești care să compenseze lipsa noastră.
         Îmi amintesc doar frumos despre tine. Nu știu de ce nu-mi mai vine a noi. Când te-am dezbrăcat pentru prima oară am știut că te-am vindecat de pudoare. Apoi prima împlinire ne-a adus și crima asupra candorii. Tot ce-a urmat a mimat începuturile noastre, a prevestit inevitabilul. Nu implic între noi capriciile sorții, vina pentru tot ce nu s-a împlinit ne aparține. Am renunțat la cumpătare pentru a trăi preaplinul. Ție nu-ți pot reproșa nimic. Eu am renunțat la cumpătare, tu ai renunțat la tot. Nu ți-am spus niciodată, însă... Erau nopți în care după ce striveam între noi pasiunea, în timp ce tu te odihneai în braţele mele, eu mă gândeam despre noi ca un Antonius şi Cleopatra, care sfidau mulţimea cu dragostea lor, obligându-i la ipocrizie. Ei ne admirau public, în sinea lor ne-ar fi ucis cu pietre. Ce am avut noi Dumnezeu a refuzat umanității; noi ne-am permis totul, inclusiv blasfemia de a gusta din tentația fericirii. Până la fericire este multă umblătură pentru a o atinge, dar cu iluzia ei ne hrănim acceptabil.
         Nu ne suntem îndatorați prin reciprocitate cu nimic. Nici măcar cu frumosul amintirilor. Mergi înainte ca și mine, fosta mea dragă. Am ajuns abia la a X-a epistolă evadată din capcana unei versificări. Decembrie este al meu, al tău, al nostru, al celor care tânjesc după iubire și mere coapte...          

marți, 9 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (IX) - M-ai amestecat cu mine


        Ți-am dezvăluit avuția mea. Sunt conștiință și suflet. Restul se-ntâmplă în carne și-n spirit. Cândva ai locuit în loja vieții mele. Ai avut acces total la spectacolul lumii mele, cele interioare. M-ai privit scriind, ai tăcut citindu-mă. Ți-am dat totul chiar de nu mi-a stat în putințe. Cumva mi-a reușit atinsul adevărului simplu, cel care aparține doar celor viciați de amor. Să te scurgi în saliva sărutului fără forța brută a animalului supus dorinței și-n același timp să impui lumii ca slăbiciunea ta să fie poruncă într-ale împlinirii. M-ai prefăcut într-un nebun frumos mânuind sabia printre cei căzuți în adorația frumuseții tale. Fără tine nu mi-ar fi reușit amestecul cu cel care nu eram. M-am născut fără aripi și prin tine gândurile mele au prins gustul înălțimilor. Când sufeream în lipsă-ți, tu zâmbind îmi ofereai stiletul care să-mi curme agonia. În tine se pierduse orice candoare, pentru că m-ai deposedat de focul viu din mine. Să arzi precum un rug închinat pasiunii infame și trupul să-ți miroase a mere coapte.  
         Mi-am arogat dreptul de a-ți vorbi despre orice și oricine. M-am îmbogățit prin dorințe și m-am sărăcit prin irosire. Ți-am împărtășit frumosul păcatelor și tu le-ai acceptat, retușând unde puținul frumosului te deranja. Te-am iubit nu pentru întregire sau completarea săracului cu duhul, deși ne-a reușit și acest lucru pe deplin amândurora, ci pentru că m-ai arătat mie așa cum sunt. Când mi-am pus sufletul pe taraba din piața ta numită viață nu m-am așteptat la reversul medaliei. Aflând despre viciile tale, despre desfrâul meu, am fost mulțumit cu ce-am păstrat pentru mine, însă am știut să profit de desfrâul amândurora. Din împletitura viciilor noastre ne-au reușit cele mai cumplite orgasme. Pe spirala torsionată a trupurilor noastre asudate și-a reconstruit arhitectul ăstei lumi iluzia raiului și iadului. Infinitul ne-a dat ofrandă unul celuilalt, dar ne-a pedepsit pentru cutezanța de a ne păstra în  a fi, a simți, a trăi. Am găsit leac împotriva infinitului și absenței tale; mă pot trata doar cu mere coapte...    
  

Dintr-un decembrie (VIII) - Sublimul tău, supliciul meu


        Iubito e decembrie iarăși. Și ninge. Se cerne o ninsoare indecisă care-mi amintește de tine. Așa erai și tu la începuturile noastre. A ta indecizie a durat și durut. Nu ți-am spus-o ca să nu trezesc în tine condiția unei neputințe în a fi. Pentru că purtam intens grija emoției tale, pentru o vreme mult prea îndelungată m-am mulțumit să te privesc. Îți vorbeam puțin și despre nimicuri, deși tu așteptai de la mine o răsturnare a valorilor pe care s-a construit lumea. Pentru asta m-ai ales, m-ai acceptat și mi te-ai dat. Pentru revolta mea împotriva lumii și a Divinității. Între Dumnezeu și mine s-a instalat acea nemulțumire reciprocă care-l viza pe celălalt. El a creat omul fără dorința unei revolte, însă în mine s-a strâns revolta tăcerilor adunate din toți și toate. Oamenii se tem draga mea, de Dumnezeu și de cei ca mine. De Dumnezeu se tem pentru că El este totul, deține puterea și înțelegerea. De cei ca mine se tem pentru că dețin neînțelegerea. Tu nu te-ai temut niciodată de mine. De Dumnezeu da, te-ai temut până mi-ai devenit substrat existențial. Neutralitatea ta amorfa a crescut în sublimul ce-ai devenit. Ceea ce îți inspira teamă, într-un târziu mult părea timpuriu, ți-a devenit sprijin în revoltă. Orice asediu încerca tagma masculină în a te avea devenea umilință. Adorai să împarți umilința. Nu m-am amestecat în devenirea ta, te-am lăsat în socoteala destinului. M-am mulțumit să te privesc...
         Ești mai mult decât frumosul artelor. Orice poemă ți s-ar dedica ar înfuria iadul. Făpturi ca tine se nasc doar pentru motivarea templelor. Și eu te-am avut. Nu simt nici o mândrie în ceea ce mi-ai oferit. Mai degrabă mă răscolesc în atemporalitatea acestui decembrie, pentru că sunt mult prea multe decembrie în afară noastră decât împreună. Te priveam și în absență cu irișii minții. La fel mi se-ntâmplă și acum. Ești aici dar fără simțirea că ești. Ești artă deșartă pe zidurile goale ale sufletului. Ești frumosul unui rece și indecis decembrie. Ești albul și puritatea unei cale. Este vremea ta. Mai perfect... este vremea începuturilor. Pentru mine însă nu există un alt început. Dacă nu l-am uitat pe Dumnezeu, nu te pot uita nici pe tine. Merg înainte mânat de sindromul unei recidive altfel. Ceva care să-ți semene și care să nu-ți semene. Ceva care să păstreze sublimul tău, supliciul meu, însă care să-mi schimbe trupul din cimitir al unui suflet pierdut într-un parc de distracții. E încă decembrie și sunt aici. Mă gândesc cât de greu îmi este și intuiesc cum îți este ție... Vom trece împreună peste toate acele decembrie trăite cum trebuie: simplu și deopotrivă puternic implicați. Robia afectului s-a născut între oameni, aceeași oameni care uneori ca și noi, nu se tem să-și spună te iubesc. Oare Dumnezeu ne mai crede?!...   

Dintr-un decembrie (VII) - Sângele tău mi-a ținut de sete și frig


         Fidel și discret confident am aflat în tine. Să știi că nu mi-a fost ușor să mă-mprietenesc cu această situație. În vremea noastră capriciile femeiești nu și-au dovedit existența, însă acum sunt convins că ele există. Ai devenit femeie draga mea și acest lucru nu se poate făr' de nebunie. Degeaba ți-a sădit destinul noblețea printre virtuți, ea nu va putea niciodată să stăpânească femeia în nevoile ei. Ți-am fost iubit și învățător și rolul de ucenic în ale vieții ți s-a potrivit de minune. Atunci când ucenicul îți este opus în sex și este atins de meteahna iubirii, celui care se știe experimentat îi este simplu. Rațiunea aferentă pasiunii, pentru că nu mi-ai uitat rostirea ”iubirea are uneori și ea rațiunile ei”, m-a prevenit despre tine. Instinctelor mele le-a fost la îndemână dominarea dinaintea instinctelor tale, însă împotrivirea lor simțită doar de mine m-a ținut în apropierea lucidității. Îți vorbesc acum despre aceeași luciditate pe care tu o cunoști în rostul ei, cea care-și aroga dreptul la renunțare la mine, lăsându-mă la discreția iubirii pe care ți-o purtam. Mândră și ușoară-i haina aceasta, căci ea ține de toate, fiind în același timp liantul contrastelor.   
         În pofida certitudinii că oamenii nu se schimbă, indiferent ce primesc sau li se întâmplă, tu ai reușit schimbarea. În fapt, tu nu te-ai schimbat deloc; te-ai descoperit crescând la incandescența disprețului meu oferit lumii și ai făcut-o fără să pornești în căutarea umbrei. Acest stoicism eu l-am interpretat ca fiind iubire, iar tu nu m-ai contrazis niciodată. Ți-ai pornit tulpina mlădioasă din rădăcinile destinului fără putința reversibilității. Pentru tine nu a contat deloc: îmi semeni, altfel nu am fi fost și reversibilitatea îți repugnă. Îmi semeni în sangvin și pasiune. Incandescența ta sangvină, în prezența tumultului meu, m-a adus adeseori în apropierea delirului hamletian și cu sângele tău m-am hrănit în agoniile mele. Adoram să te iubesc pe de-a-ntregul, să te posed visceral și sufletește. Îmi închipuiam mereu același scenariu: tu sângerând sălbatic în dermă, sub imperiul pasiunii mistuitoare să mă blestemi pentru orice cuvânt ori gest de neiubire, de superficialitate. Blestemele tale închipuite au fost unul dintre motivele rămânerii lângă tine, până la renunțarea acelui ultim decembrie. Dar până acolo mai sunt atâtea de trăit și de tăinuit, la fel cum sunt cele care vor urma să vie, să mă corupă, târându-mă dintr-un decembrie într-altul...

         Îți mai spun că destinul ne-a fost sculptat cu aceeași daltă.   

luni, 8 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (VI) - Neclintirea din (ne)fericire


          ... sunt sigur că sunt frânturi de idei pe care le-ai uitat sau îți sunt favorabile într-o amnezie ușoară. Îți plăcea enorm să mă auzi divagând pe teme filozofice, mai ales în nopțile vii stropite cu neastâmpărul neînțelegerilor mele. Sunt adeptul celor concrete și palpabile și astfel multe întrebări pline de sindromul ambiguității mi-au îmbunătățit rutina cotidiană; foarte adevărat, uneori m-au împins într-o rătăcire dezrădăcinătoare. Mă ascultai cu o decență a iubirii care mă uimea. Sunt convins că nu te-ai schimbat și decența ta este unul dintre cele care-mi lipsesc. Monologam despre Dumnezeu și mă certam imaginar diavolesc cu El. Îi reproșam nimicnicia lumii, ratarea Lui într-omul ca și creație, indolența sub acoperirea Liberului Arbitru. Sunt convins că te amuzai în ascuns, însă într-un târziu am remarcat că acest amuzament devenise pentru tine o stare introspectivă  naturală. A gândi îți devenise totuna cu respirația. Te-am influențat în nonsensul simplității afective din relația ta cu El, căci pentru tine ceea ce fusese un refugiu devenise un teatru de război al rațiunii vs afect. Ți-am transmis tot ce a fost lipsit de pudoare în relația conversațională și afectivă cu Divinitatea, iar pentru tine ingenua, orice a fost cu putința unei hrane ființiale a fost ca o invitație la cină. Revoltele mele și cinele tale servite de mine au devenit un alt preludiu. Târziu m-ai acceptat ca iubit în carne, dar când ai acceptat desfrâul mi l-ai împărtășit deplin. Cum naiba să nu te fi iubit pentru toate păcatele asumate?!  
         Și acum afirm că singurul de neclintit în toate, în fericire și nefericire, deopotrivă, este Dumnezeu. Până la tine, draga mea amintire, mă consideram așijderea. Un neclintit în nefericirea mea, un neclintit în sarcasmul dăruit celor atinși de îndrăgosteală. Ce neghiobie mi-a fost de trebuință când mi-ai trebuit?! tu mi-ai adus decăderea din luciditate. A fost cea mai plăcută cădere trăită vreodată și de atunci orice cădere îmi provoacă regăsirea trăirii. Apoi, liniștea mea s-a dus și a doua oară, în momentul trezirii conștiinței. Conștiința nu m-a întrebat niciodată despre tine, m-a întrebat pe mine despre ce caut prin preajmă-ți. Culmea ipocriziei a constat în iubirea necondiționată pe care conștiința proprie ți-a purtat-o. Conștiința mea te-a iubit înzecit dinaintea rațiunii, care avea îndoieli. Cred că cel mai mult te-a iubit trupul meu. Mi-a fost feerie fiece trădare a cărnii prin tremur, sudoare și stoarcere până la epuizare. Nu este și acesta un mod de a iubi? În mine mai există totuși ceva neclintit. Dorința carnală. În blasfemia mea... sunt sigur că Dumnezeu te dorește la fel de mult!            

Dintr-un decembrie (V) - Pentru orice există un timp


         Nu m-am grăbit niciodată în a te iubi. Mereu am știut că pentru noi, fiindcă astfel acest noi nu s-ar fi întâmplat niciodată, există un timp. Să te iubesc cu complicitatea conștiinței a însemnat totul. Știam dinaintea celor care se împlineau despre cum va fi; adeseori am forțat mâna destinului doar pentru că aveam nevoie de nou, de ieșirea din captivitatea rațiunii. Știam draga mea că tot ceea ce înseamnă plăcere, beatitudine, bucuria clipei este doar o amăgire, un șiretlic al timpului. Am fost corect cu tine, cu noi, deși încă mă mai întreb uneori în sine, în serile care-mi aparțin doar mie, ce înseamnă a fi corect în amor și mai ales, de ce aș cuantifica aceste atitudini. E loc de rațiune când iubești? La mine întotdeauna a fost, cu precădere în târziul vieții, și-mi amintesc că ți-am vorbit adeseori despre rațiunea sentimentelor. Te protejam de scăpările lichide și reci ale lucidității și te rugam să nu mă iubești. Îți repetam obsesiv: să mă iubești îți va fi inutil și te vei condamna la singurătate. Ce-ți spuneam era expresia rațiunii. Sufletul meu tânjea după tine, după tot ceea ce însemnai. Corectitudinea mea, inutilă de altfel. nu ne-a folosit. Pe mine m-am mințit conștient, pe tine te-am iubit și astfel, te-am protejat tot conștient. Prea multă luciditate pentru starea în care dorești să exiști doar pentru simbolul filozofic al cifrei doi.
         Îți spun acum că nu m-am grăbit să te iubesc. Nu am făcut-o în sensul așteptării vreunei confirmări, am făcut-o pentru savoarea clipei, pentru degustarea iubirii în forma ei primară, pură și sălbatică. Senzualul se degustă și trăiește la fel ca vinul rafinat și vechi, la fel ca arta amorului. Tăcerile se asortau perfect îmbrățișărilor noastre conferindu-le puterea autenticității, hrănindu-ne spiritual prin veridicitatea lor. Trebuie să-ți recunosc; datorită ție am învățat să mă supun propriului suflet: până la episodul tu, sufletului îi făceam doar concesii. Negrăbindu-mă și iubindu-te am învățat despre tine, despre noi, însă mai ales despre mine, cel care credeam că le știe pe aproape toate. M-am bucurat de tine învățând despre conversațiile cu timpul. Le purtam în vremea timpului lecturii. Adoram să te privesc cum citești cu capul odihnindu-se în poala mea, conta doar momentul. Pentru mine timpul lecturii era parte din preludiu. Îmi lăsă plăcuta impresie reușita micii înșelătorii a seducției clipei. Ea (clipa) se oprea doar pentru a ne urmări îndrăzneala gândurilor puse în practică. Timpului îi place dezrobirea, că este a spiritului, a minții sau a trupului, nu contează, să fie doar libertate. Firea ta știe să seducă clipa, la mine se întâmplă doar când rațiunea mă căinează impunându-se.
         Ești prezentă și timpul nu s-a scurs parcă. Încă simt prezența clipei oprite. Pe mine mă ascultă, pe tine te caută...               
         

miercuri, 3 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (IV) – Primul sărut a fost primul păcat împlinit...


       Am așteptat prea mult primul sărut. Afirmația aceasta este recentă, pot spune chiar prezentă, pornită din inima melancoliei care mă-nsoțește în sordida rânduială a cuvintelor pe care tocmai le așez într-un firesc al absurdului. Pentru că e absurd zeiță să-mi mai stea sufletul înghesuit în imensitatea vidului, acum când tu nici măcar nu-mi ești prezență. Mă încurc și descurc în mine, cu același tine absent. Pentru mine în acel decembrie în care te-am întâlnit, lumea devenise un templu în care cu persuasiunea sufletului care-mi surprinse ființa, te căutam. Te găseam mereu în același loc, parcă așteptându-mă pentru ispășirea unei pedepse. În zvâcnirile tăcerilor  noastre mă gândeam adeseori că unul pentru celălalt suntem cea mai cumplită pedeapsă, cumplit de frumoasă.
Prima zăpadă nu mi-a adus nimic, nici un gând al refugiului. Pe atunci râdeam de îndrăgostiți și lăsam frâul liber ridicolul în anarhia cultivată de practicienii iubirii;   în același timp mă dedicasem căutării din templul lumii tale. Scriu aceste rânduri și mă regăsesc în anarhia de atunci. Mi-e interesant și nepotrivit faptul că nu ne-am certat niciodată. Am ratat multe în absența unei dispute; acum îmi vin în minte multe, însă m-aș opri la amorul împăcării. Dacă mi-ar fi și-n vrerea rațiunii te-aș aduce înapoi pentru a mai împlinii ce a rămas neîmplinit. Sufletul meu și-a pierdut suplețea de atunci, nu mai rabdă fuga înspre alte destine necitite încă și o împlinire în acest decembrie ar însemna să prinzi rădăcini definitive în mine. În acel al doilea decembrie ți-ai înfipt nedelicat mugurii iubirii tale în fertilitatea sufletului meu, dar mie nici că-mi păsa, pentru că-mi plăcea să te iubesc cu durerea înmuguririi tale în mine. S-a întâmplat primul sărut! A fost ca prima ninsoare dintr-o toamnă târzie; nu a durat mult dar a fost cu supliciul intensului nedeslușit, acel intens care impune un mai vreau, mai dă-mi, mai stai.
Cât de șubred este sufletul în fața nevoilor primare. Primul sărut mi-a stins incandescența lucidității care-mi striga tot mai slab dintr-un oarecare îndepărtat aflat în mișcarea infinitului: ți-a venit rândul la iubire. Atunci am crezut în minele ascuns lumii și mie, în decesul sinelui și în începutul totului care urma să vie. A fost primul păcat împotriva mea, împotriva străduinței ființiale. Am fost răpus de un amor nebun, frumos și absurd. De la păcatul meu au pornit toate păcatele tale, cele împlinite. Mi-aș dori să știu că nu am fost iertat pentru cele neîmplinite, dar nu voi afla asta niciodată. Niciodată nu mi-ai suportat rațiunea! Acum trăiesc unul din rarele momente când mă simt la rându-mi insuportabil. Din fericire mă cert eu pentru amândoi. Să mai trăiesc încă o dezamăgire îmi aduce iminența unui nou păcat dus la împlinire. Îmi plac păcatele. Îmi amintesc cum le iubeam. Tu ce mai faci?!...       

Dintr-un decembrie (III) - Îmi aparține doar ceea ce sunt


           ... și din al doilea decembrie împreună, în cele din urmă mi te-ai oferit și tu. În primul decembrie ne-am făcut concesii doar în netihna gândurilor. Atunci timpul ne răsfăța așezându-ne pe fiecare în gândurile celuilalt fără să țină cont de distanțe. Marmura pielii tale îmi seducea imaginația. Imaginar mi-am permis să te iubesc în toate, să te posed sălbatic și repede pentru ca amorul nostru să-ți lipsească, să mă rechemi în tinele flămând. În aceleași fugare secunde ale gândurilor îți înșelam căutările sufletești dovedindu-mi fățiș nevrednicia dinaintea dorinței tale. Atunci nu mi-am dorit să fiu apa care să-ți stingă văpaia cărnii, m-am limitat nemernic la fermitatea vântului care s-o întrețină. Acest scenariu imaginar l-am gândit pentru noi ca un preludiu pentru ceea ce am avut ulterior. Într-adevăr am împărțit acest prelung preludiu. Când te-am înțeles și acceptat ca femeia plecată pe calea desăvârșirii mi-a fost prea târziu. Ție nu. Ai mai fi avut răbdare, eu îmi devastasem deja cămările întunecate ale sufletului. Eram hămesit de furia unei iubiri ce se cerea împărțită. Într-un alt dintr-un decembrie, nu am idee al câtelea, îți voi povesti cum mi-a fost în acea de-atunci, ultimă foame. Au fost atâtea decembrie aromate cu scorțișoara merelor coapte, încât nu este loc de regrete. Dacă mai este ceva loc, atunci poate de dor...
         Al doilea decembrie m-a împlinit. Nuditatea ta mi-a revelat bunul gust al Divinității. Te-a sculptat frumos și cu finețe. Nu doream să știu ce destin ți-a pregătit, m-am bucurat că fac parte din el. Soarta m-a răsfățat să fiu eu cel care să te inițieze în ale vieții, însă am plătit un preț pe măsură. M-am obligat să pun hățuri instinctelor și să pun stavilă cuvintelor adunate în pâlnia minții. Am învățat să tac. Mai mult decât atât, am învățat să-ți ascult tăcerile; apoi am învățat să comunic cu ele. Din mare am devenit fluviu, iar furtunile le-am stins în delta dorințelor mele.  Astfel am învățat să mă vărs în tine. Înțeleptul Esop spunea că există pe astă lume trei calamități: focul, femeia și marea. Cu tine le-am avut pe toate și prin tine adeseori am sfidat moartea. Ai un merit în ceea ce sunt. Este tot ceea ce mi-a rămas, tot ceea ce duc peste tot cu mine. Invariabil, astfel te port în mine și acest sentiment insesizabil mă bucură. Cum altfel aș putea să-mi explic uneori zâmbetul iscat din senin, fără motiv, în odihna chipului?!...    

marți, 2 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (II) - Iubește ca să fii iubit



         Totul este să nu te temi. În fapt, aceasta este secretul. Să nu te temi de iubire. Să nu existe temeri în a iubi și a fi iubit(ă). Căci indiferent cât de aspră poate fi această trăire, toate cele rezultate din împărtășirea iubirii cândva vor fi lăsate în urmă.
         Recunoaște-mi măcar acest merit. Deși îmi amintesc cu limpezime despre prima rostire te iubesc, eu am fost cel care a spus-o primul. Confesiunea primordială trebuia împlinită pentru că totul pare mai ușor după descărcarea emoției. Ți-ai eliberat ființa de greutatea tainei. În cel mai nefericit caz, chiar și în eventualitatea unui refuz, rămânem cu incertitudinile. Nu m-am temut de lipsa reciprocității, fiindcă întotdeauna când iubești simți dacă trăirea îți este împărtășită. Pentru unul ca mine totul se joacă pe o singură mână, fără a alege momentul, căci orice așteptare a momentului mă umplea de frica unui refuz.         
         Atunci când ți-am spus-o era iarnă, nu aceeași, însă tot un decembrie. Nu aveam zăpadă și nici mirosul merelor coapte. Aveam doar mirosul adrenalinei plecat din fiara stârnită. În aparență eram calm, însă în mine fiara era pregătită pentru ripostă, pentru devorare. Agresivitatea mea psihică era pregătită doar pentru temerile tale, pentru necunoscutul care-ți eram atunci, nicidecum pentru tine, întreaga. Tu aveai pavăza unei singurătăți asumate pe care mi-ai împărtășit-o doar mie. Un scut firav pentru forța mea, însă suficient pentru autoeducația altruistă cu care mă procopsisem în vremurile dinaintea neînsemnatului noi. Neînsemnat numesc noi-ul care am fost în anonimatul umanității, căci pentru ceea ce am fost însemna punctul din care pleca și se reconstruia universul. Îți mai amintești cum știam a te iubi? Te iubeam cu patima imposibilului, cu patima acelui nu mai pot, nici cu, nici fără tine. Iubindu-te cum îmi stă în putințe, te-am iubit în tot dimprejurul și înăuntrul tău. Poate am greșit iubindu-te peste toată ființa, căci poate te-am iubit inegal și insuficient, în unele clipe foarte probabil și în niciundele unde nici măcar nu erai. Câtă risipă și totuși câtuși de puțin te-am iubit. Ce-am risipit a revenit în mine și mai intens, însă parcă în același ridicol nicăieri.             

         Cât m-ai iubit tu?! Voi păstra numai pentru mine...

luni, 1 decembrie 2014

Dintr-un decembrie (I) - Prolog


          Nu știu ce-mi lipsește mai mult, tu ori iarna? Cred că nu mă pot descurca chiar dacă destinul m-ar bucura cu vrerea unei alegeri. Simt și știu că tu faci parte din iernile mele; mai știu că nici o iarnă nu-mi priește fără mirosul tău amestecat cu cel al zăpezii și merelor coapte. Atunci iubeam frigul pentru că mă încălzeam cu tine și în brațele mele se odihneau două suflete. Când oboseam, tu aveai grija noastră și zâmbetul tău îmi alunga orice neliniște pornită din greutatea cerului cernind care-ți putea cădea oricând pe umeri. La fereastra sufletelor noastre ne colindam cu rândul și bucuria de a fi se topea în zeama merelor coapte.
         Am fost tăceri certe precum toate sufletele robite în iubire. Adormeai înaintea mea și atunci îți unduiam tâmplele în leagănul unei adorații nerostite. Îngânam în șoapta minții poezia lumii și mă gândeam că pentru tine au fost scrise toate poemele rânduite în nisipul timpului captiv în clepsidră. Îți amintești că în joaca noastră uram clepsidra, pentru că unealta timpului era dovada că suntem trecători, că pentru orice sosește și timpul negurii? Nu-ți amintești, pentru că nu ți-am spus niciodată, pentru că acest joc era doar al meu. Nu-ți vei aminti multe din cele pe care eu le știu și acum pe de rost și care-mi lipsesc în linia infinitului. Sunt multe pe care nu ți le-am spus, fiindcă mă gândeam că timpul care ne ascunde neajunsul lui va fi generos, dacă nu cu noi, atunci măcar cu ceea ce noi avem unul pentru celălalt. Am adunat la marginea comuniunii noastre toată pizma lumii, dar i-am răspuns cu tăcerea dintre noi.
         Acum iarna nu mă răzbește nici în gânduri. Serile mele le-am dat ploilor toamnei; mi-am păstrat gândurile pentru iarnă, atunci când ea își va dori să vie. Iarna aceasta va veni în lipsa ta și nu-mi va aduce decât mirosul merelor coapte. Sub brad voi găsi o tăcere grea, iar la geam vor fi colinde pentru aripile de foc ale gândurilor mele. Voi alunga orice liniște asemeni tăcerilor noastre; o voi ascunde în pietre și pietrele le voi arunca în ghețurile mele sangvine. Când va ninge îmi va fi dor de pietre... 
   

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Complicata iubire


Sunt viu destin într-o distanță
pentru un eros ambițios,
un fratricid pentru instanță
triunghiul nostru amoros.

Eu te iubesc pe tine toată
dar mai iubesc și ce nu ești,
povestea noastră-ncălecată
e cea mai tristă din povești.

Dintre scenariile din lume
al nostru-i scris cu greu păcat,
pentru iubirile postume
vom fi un caz deziderat.

Dar pân-atunci trăiește-mi clipa
căci în a ta eu sunt context,
tu iartă-mi totul, iartă-mi pripa
în moarte să-mi găsesc pretext.

Nu renunța la veșnicie
ești propriul tău deziderat,
rostirea mea-i mult prea târzie:
”iubirea-i lucru complicat!”...

vineri, 28 noiembrie 2014

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IV)


Se-ntâmplă iarăși o teamă în tâmplă; în a mea poate prea insuficient, însă în cea a lumii se simte freamătul suficienței. Un îndeajuns parodiază senzația deja-vu-ului și-mi spune că despre noi nu se mai poate nimic. Mai degrabă este vorba despre mine. Universului i s-a urât de mine și de vorbele mele golite de esența trăirii. Pe tine nu te știe lumea pentru că te-am ascuns în suficiența sufletului, tărâmul interzis banalului; și cum banalul îmi este străinul neființial, pe sufletul tău stingher cărnii nimeni nu și-a sprijinit vreo dorință, nimeni nu a cugetat la ceea ce ar putea fi, ceea ce ați putea avea. Împreună a fost doar noțiunea mea, întâia, apoi a noastră, pentru ca în final să-mi rămână doar mie. A trăi ciclic este posibil doar în carcera unei minți obosite sub asediul unei ratări afective și mie mi-a fost în putință fără vrere. Ca să te uit m-am stors de sangvin pentru că știu că în carnea lividă se-nghesuie doar viermii și viermii nu au amintiri draga mea; ei trăiesc doar pentru hrană și fecundare, o dublă blasfemie exercitată în altarele sufletelor ruină. Mi-e bine în lumină pentru că strălucirea acestei melancolii trece neobservată. Tot ceea ce scoatem la lumină nu este credibil, motiv pentru care reușim mai mereu să părem locatarii pendulului dintre agonie și extaz, tărâmul celor care trăiesc doar pentru sinele lor. Locuiești la un apel telefonic distanță și totuși... mult prea departe, de ceea ce am fost, de ceea ce am devenit.      

Mi-e dor de iarna plină de muguri. Mi-e dor mai mult decât teama din tâmplă. Cum se pregătesc toate, inconștient, de întoarcerea în mine! Iarna plină de muguri, simfonia unei melancolii carnale, mirosul tău...

marți, 25 noiembrie 2014

De ce am iubi? De ce am urî?


               Iubirea și ura - singurele atribute credibile ale afectului. Compasiunea, dorul, dragul, mila, simpatia, disprețul, gelozia sau invidia sunt derivatele iubirii sau urii. Iubirea și ura sunt singurele argumente ale unei existențe. Ne apropie și despart de numitorul comun, ceea ce iubim. Iubirea și ura ne sunt în împletitura ADN-ului, ne aduc în apropierea cerului ori lavei, ne împacă și ne-ntunecă sinele. În orice euforie ne-mpiedicăm de iminența morții, căci prin moarte am anulat tot ceea ce am fost, am construit în noi și prin noi înșine. Moartea nu suportă nici o diferență, căci dacă nu mai suntem, fie că am fost călcați de tren sau am fost doborâți de holeră tot căci ”nu mai suntem” se cheamă...
         Iubirea și ura nu suportă conștiințe, însă există totuși diferențe. Dacă în exprimarea iubirii conștiința nu-și află rostul, în manifestul urii conștiința este obligatorie, altfel am deveni criminali. Ura este cel mai puternic afrodisiac pentru suferință. Ura este umbra iubirii precum iubirea stă în umbra urii când e loc de iertare. Întoarcerea omului din iubire în umbra ei nu este decât un tragism exagerat al situației de neînțelegere a iubirii pe care o purtăm și deopotrivă, o dăruim. Neînțelesul în concubinaj cu posesivul se ascund în randamentul urii viscerale, cea mai potrivnică dintre urile pe care le putem suporta. De aceea se impune prezența conștiinței și din același motiv este imperios necesar împăcarea cu sinele, ulterior cu sursa iubirii. Ieșirea din umbră nu va însemna niciodată și pentru nimeni întoarcerea în iubire; va fi doar îndreptarea înspre lumina unei înțelepciuni argumentate de jocul rațiunii.

         De ce am iubi? De ce am urî?... pentru că prin ele trăim și suntem viul; și nebunii sunt vii, chiar dacă viul pentru ei e totuna cu instinctul primar al supraviețuirii...   
  

luni, 24 noiembrie 2014

M-am așezat pe albia unui suflet secat


         Sunt provocări ale vieții pentru care nu găsim imediat o replică. Sunt dureri pentru care nu există un răspuns și orice încercare în lămurire sau rezistență sunt pentru îngreunarea supraviețuirii. Sunt suferințe pentru care orice alternativă este echivalentul insuportabilului dincolo de orice închipuire. Și totuși rezistăm, trecem înapoi pragul tărâmului iadului. Diferența este doar una, durerea revenirii care este net superioară trecerii. Insuportabilitatea afectivă cere abandonul final, ceea ce pentru orice rațiune sănătoasă înseamnă imposibilul. Din nefericire, în lupta dintre rațiune și afect, dintre imposibil și insuportabil nu există neutrul. În acest război liberul arbitru este o poezia ratată a sufletului aflat într-o ultimă pribegie. Mie îmi sunt dragi pribegiile sufletului, dar acele pribegii purtate în umbra discretă a căldurii și freamătului iubirii, acea pribegie odihnită la focul șemineului, nicidecum la cel al iadului. Nu știu cum de până acum umanitatea nu a înțeles că nu suntem făcuți pentru iad sau rai, că totul legat de aceste incertitudini sunt pentru ce va fi, un soi de convertire la o cale de mijloc pe placul adulterului afectiv dintre Divin și om. Nu am putut înțelege despre mine și viață până nu am cunoscut secatul sufletului. Cu toții trecem prin astă stare, enorm de puțini ne tratăm ființial. De când m-am cunoscut mai bine m-am așezat la albia unui suflet secat, al meu; uneori albia-mi se clătește cu șuvoiul clocotit al unui suflet ce mă vrea doar pentru sine, alteori adăpostește o apă liniștită care se pregătește de furtuni. Nenăscută-i apa pentru albia mea sau drumul ei nu-i croit înspre mine. Știu doar că singurătății mele îi priește ploaia...

joi, 20 noiembrie 2014

Un altfel de singurătate



         Fugarul revenise în oraș. Se oprise sub geamul ei. Lumina era stinsă, dar chiar și așa el se gândea cu amarul geloziei la ea: oare cu cine împarte ea acum întunericul? În brațele cui se zvârcolește? Brusc renunță la gândurile negre, pentru că bruma de rațiune îl reîntoarse la promisiunea făcută în dreptul cantonului: ”Draga mea am să te caut să ne eliberăm, să-ți recunosc că atunci când nu ești în mine sunt plin de lașitate; și da! viața poate însemna și desfrâu...” .
         Nu voi aștepta zorii și plecarea ei spre servici pentru a-i vorbi. Cel mai bine voi trece mai târziu pe la ea și îi voi vorbi... Se îndreptă spre casă, via stația de autobuz din dreptul blocului ei. Era cinci dimineața și știa din rutina unor dimineți petrecute în dormitorul pierdut că la această oră deja autobuzul 33 era pe traseu, pentru că în această zonă proletară mulți muncitori mergeau cu linia lui 33 la fabrica de porțelan de la marginea orașului. Hm! Orașul!... Trăim într-un orășel mic, sufocant de mic. Ne știm toți între noi și orice prostie se întâmplă în acest locșor de la marginea lumii se afla pe buzele tuturor în cel mult un ceas. Ce tot vorbesc eu, un ceas?! Maxim juma de oră! Poate acesta este și motivul pentru care nu a mers între noi. Gura lumii! Ce bou sunt! Ce treabă are gura lumii cu noi?! Niciuna...
         Autobuzul întârzia cam mult și stația deja se umpluse cu vecinii Deliei. Delia, una dintre cele mai frumoase fete din burgul acesta ieftin, unde nimic nu este prețuit la adevărata lui valoare. Oare iubirea este mai prețuită în alte emisfere?! Nu este ea cel mai mare blestem al omenirii, blestem care m-a atins și pe mine?!  Doamne cât o pot iubi! Nu am iubit-o, o iubesc. Normal pentru că totul este mult prea recent. Ne-am despărțit aseară. Bine nu oficial, doar că am plecat supărat și ea nu m-a oprit. Părea că nici măcar nu o interesează. Mai devreme îmi spuneam adevărul: NU MĂ VA CĂUTA! Revino-ți prietene! Viața merge înainte!...
         Autobuzul oprise în stație. Toți se urcaseră în autobuz mai puțin el. Șoferul aștepta cu ușile deschise, privindu-l întrebător despre decizia de a urca sau a rămâne. Pentru că fugarul rămăsese neclintit pe bancă, fixând cu privirea pământul șoferul claxonă scurt. La lipsa de reacție a tânărului, șoferul închise ușile și porni. Fugarul era din nou singur, doar el și gândurile sale.
         Burgul e mic și nu mai pot găsi una ca ea. Însă, de ce trebuie să fie încă una ca ea, când ea există și eu mai am o șansă?! Deunăzi îi spuneam că o iubesc precum umbra ei, umbra de care omul nu se poate despărți decât atunci când moare! Umbra îl urmează pe om pe tărâmul de dincolo? Dincolo, dacă există acel dincolo, umbrele sunt inutile pentru că oamenii se iubesc, se prețuiesc, își vorbesc și se mângâie reciproc pentru pierderile lăsate în lumea aceasta. Dincolo nu este loc de lacrimi, numai dacă ești păcătos. Eu nu sunt păcătos, pentru că eu am iubit-o, adică... o iubesc și nu am înșelat-o niciodată; nici măcar cu gândul. Dacă umbra va trece odată cu ea pe tărâmul de dincolo, atunci când îi va veni vremea, umbra ei o să fiu tot eu! Doamne cât pot fi de obsedat de ea, de noi, de iubirea noastră! Sau e numai iubirea mea?! Simt că îmi pierd mințile! Trebuie să ajung acasă, să dorm precum pietrele. Pietrele sunt tari și reci și fără viață. Ele pot fi doar sfărâmate și atunci totul se termină. Să dorm ca o piatră, să uit de tot și toate și să mă trezesc sfărâmat, să nu mai știu nimic, să o iau de la capăt. De la un capăt nou, de la singurătate, de la starea de necunoaștere a iubirii, a lumii. Am nevoie de somn și de uitare, de singurătatea primordială. Dacă voi obține toate acestea poate cineva o să-mi facă cunoștință cu  Delia și o voi lua de la capăt. Voi cunoaște din nou singurătatea în doi, dar fără să o știu. Un soi de inițiere! Da... am nevoie de odihnă, să uit, să revin la singurătatea primordială!...
         Un alt autobuz al liniei 33 se opri în stație. Se ridică și păși pe scară, apoi se așeză pe un scaun. Se aplecă pe geam și atunci văzu lumină la geamul ei! strigă la șofer: Oprește te rog! Trebuie să cobor! Am uitat ceva important!...
         Autobuzul opri imediat. Ușile s-au deschis. În timp ce cobora, fugarul se gândi că și-a uitat ”... sufletul! sufletul mi l-am uitat!”...   

luni, 17 noiembrie 2014

Dragul de tine


Când m-ai chemat întâia oară
să îți petrec al casei prag,
eram pustiul fără karmă,
copil pribeag lipsit de drag;

tu m-ai sedus cu-a ta poveste
și-aroma mierii din privire,
pustiului i-ai dat de veste
că a întâlnit a sa sortire.

Din ceasul serii noi făcut-am
un timp frumos de nebunie,
din jurăminte conceput-am
sperjur că suntem veșnicie.

Pedeapsa-i ocna tinereții
cu truda noastră în iubire,
doi repetenți la școala vieții
acum în prag de absolvire.

Străinul care-ți trece pragul
s-a stins complet în mistuire,
cunoscător a ce e dragul
i-e drag de mierea din privire.