miercuri, 29 aprilie 2015

Ființial...


         ...ul din mine mă caută în posibilul meu. Atingerea imposibilului îmi provoacă schizofrenia ateului aflat în pragul unei catedrale. Singura catedrală în care mă rog este sufletul. Aici am zămislit corespondența purtată între iubirea care-mi stă în puterea dăruirii și culpele ei. Din fiece suferință împlinită am compus un imn pe care l-am interpretat virtuoz în osânda reabilitării. Singurătatea mea, cea asumată, îmi refuză adeseori tristețea, arareori nostalgia, însă se desfată în incomensurabila liniște a neantului incert. În orice agonie ori fericire există un apogeu al neputinței. Atingerea acestui apogeu, fie el și-ntr-un simetric deopotrivă, este singura șansă a ființialului. Între ultimul ființial și promisiunea următorului mă încânt cu pendularea existențială, un spațiu și timp al nimănuiului și nicăieriului, unde și moartea se rătăcește...  

miercuri, 22 aprilie 2015

Distanțe...


         ... le dintre mine și tine nu se măsoară în apropierea dintre buzele noastre atunci când tu-mi stai în brațe; mai degrabă aș măsura-o pe cea dintre inimile noastre. Într-o îmbrățișare se poate întâmpla doar zvâcnirea cărnii și inimile să rătăcească în praful gândurilor aflate în căutarea unui dor. Tristețea singurătății mocnește în clocotul senzual al sângelui și tu, sau poate eu, de ce nu chiar amândoi, să fim doar purtătorii pătimași ai păcatului. Săruturile avide de sânge și sarea din trupuri sunt doar amintirea unui trecut întârziat, însă ele ne leagă strâns în robia îmbrățișărilor, în lupta frământată a coapselor. Trupurile noastre - bagaje obosite în care purtăm hormoni și gânduri sortite părăsirii; la capătul lor buze pecetluite cu tăcerea gândurilor rătăcite.            

         ... dintre noi se măsoară prin anii lumină dintre iubirile noastre care se caută; uneori una pe cealaltă, alteori aflate în căutarea adevărului despre ea însăși, iubirea...          

Alături...


         ... de tine mi-e drag de fiece trăire, de fiece revoltă a raționalului care mă ceartă pentru nefirescul nostru. Mi-e dragă prăbușirea în păcat și culpa ulterioară înfăptuirii lui. Cu tine las totul în urmă sau în grija incertului care va urma într-un mâine care pândește dincolo de spectacolul împreunării. Firește, mă încearcă și îndoielile, dar mi se întâmplă doar când simt amenințarea iluziei unei fericiri atemporale. Tot ceea ce ni se-ntâmplă în acest împreună ne schimbă cu fiece clipă devenită trecut. Cu tine am învățat despre iubire și împreună am dus pasiunea la înțelepciunea maturității, am redus aceeași pasiune la puerilul unei nostalgii. Devenit-am alții, însă erodați de aceeași incert: mai există viață în iubirea matură?       
         ... de mine mă-ncerc și mă suport în firescul tăișului sincerității. Făr' de tine, sinelui îi este mai simplu și mai sănătos. Lumea-mi pare mai reală pe măsura irealului amintirii noastre și roca zădărniciei se sfărâmă. Mi-e cel mai la îndemână calomnierea iubirii și anularea trecutului comun. Am în față ere noi, care stau în așteptare ascunzând eșecuri mărunte născute din frivolitatea liberului arbitru. Care teamă este mai puternică: cea că am fost sau cea că vom fi? Știindu-mă bine, mă văd ducându-te în uitare! Mai trebuie doar să aleg arma acestei crime. Să fie lectura, scrisul, bluesul sau cognacul? Simbioza lor vindecă orice; pe mine m-au vindecat de moarte.        
         ... de nimic, am nimicul și imensa lui neliniște. Antonimul totului, al întregului; un accesoriu afectiv și spiritual intangibil, în timp ce nimicul se împarte la toți, fără a-și diminua valoarea...  
      

marți, 21 aprilie 2015

Cu fiece amurg mă-ncep...


         ... și mă îndrept spre punctul de plecare al existenței, în punctul de unde m-am identificat în raport cu ceea ce știu despre mine, natura umană și Divinitate. Ce-mi sunt mie, ce-i sunt lumii?! Nevolnicul reper ar putea să-mi fie una dintre identități, însă în raport cu cine?! Incertitudinile mele nu s-au acordat niciodată la arpegiul rugii universale. Aceleași dureri, suferințe, drame și chiar tragedii, însă nici una dintre ele trăite cu aceeași intensitate. Mi-a reușit ieșirea din mine, însă din slăbiciunile lumii, nu. De ce mă reîncep în fiece noapte?! De ce nu îndeajunsul unei singure nopți?! Singurul care mi-ar putea răspunde se irosește în toate nopțile lumii!   
         ... și când umbrele cerului mă ajută, primesc cu drag sugestii din partea astrelor. În lipsa monologului astral mă închipui în dialog cu propriu-mi cinism. Ne aruncăm vini într-un crâncen otrăvit de ură. Locuim de aceeași parte a sufletului cu iertarea necondiționată pe care o acord semenilor. De aici și ura! Înghesuit în propriu-mi afect, sufocat de bucurii și amărăciuni, izgonit de materializarea iertării și urii. Iertarea e a lumi, ura e numai pentru mine. Ura se pleacă doar dinaintea umbrelor cerului și privirea mea se ridică în strălucirea efemeră a astrelor. Un soi de pace mă invadează și mult prea devreme mă pedepsește un alt răsărit. Cel mai rău îmi este când umbrele cerului mă fulgeră și mă plâng. Mă liniștește să știu că apa nu mă spală de păcate!  
         ... și n-am întâlnit măcar o singură noapte care să-mi aducă iminența finalului...        

Poema distanțelor


nu mă dau pe distanțele lumii,
nici pe distanța căznită-ntre noi,
diateza sindromului urii
mă teme să-ți intru în voi;

dinspre poli înspre tine se-adună
iubiri sufocate în vid,
ce-ți port eu în mine abundă
de lacrimi, grimase și rid.

tu pleci spre o parte sau alta,
te caut în nord sau în sud,
iubirea-i în vremuri unealta
amanților cu suflet crud;

mă iartă că-ți cer rezolvarea
distanței compusă din vreri,
mă simt vinovat în trădarea   
iubirii purtate-ntru-n ieri.

de mâine renunț la distanțe,
denunț ce-am aflat despre poli,
mă lepăd de vechi alianțe,
de tine și idoli frivoli...

luni, 20 aprilie 2015

Mi-e dor să te cunosc...


       ... pentru că nu te-am întâlnit. Te știu din ceea ce oferi lumii și prin ceea ce-mi oferi prin scris. Nu cred că există ceva ce mi-ar fi de trebuință în a ști despre tine, fiindcă îmi stai în gânduri așa cum îi stă bine în închipuirea unui bărbat femeia care-i va schimba viața. Prin tine nu mă caut de iubire, mă caut de așezarea în echilibrul perfect. Ceea ce viața mi-a refuzat va fi împlinit prin locuirea ta definitivă, în mine. Îmi vei fi muză și vers, strofă și cântec, însă te primesc și precum dezmierdarea unui chin care-ți dezvăluie imperfecțiunea.
         ... pentru că nu te-am uitat. Mi-ai fost părea puținul și neînceputul sfârșitului. M-ai locuit și acum îți reușește și în lipsă. Ești ”My Funny Valentine”-ul meu. Nu lupt cu mine, nu lupt cu amintirile, mi-e de un bine răvășitor, așa cum ești și nu mai ești. Sunt diferențe cu care putem trăi, sunt temperaturi în care putem arde și mai suntem fiecare prinși de un tu echivalent nostalgiei unui martiriu edificator, împlinitor. O singură dată iubim astfel și există o/un singur(ă) tu pentru fiecare.
         ... pentru ceea ce nu m-a împlinit. Am răbdare și timp, chiar dacă timpul ne pedepsește mereu pentru irosirea lui...       



joi, 16 aprilie 2015

În noapte...

       


       În mine flux și reflux. În lume nimic, nici măcar scânteia unei pasiuni. Simt în cei pe care-i cred capabili de iubire un soi de politețe a inimii, un îndemn la neatârnare sufletească. Emoția căutată obsesiv o mai aflu doar în poeme, cele aparținând altora și venită din alte vremuri. Minciuna este reflexul condiționat al supraviețuirii, iar tăcerea... Tăcerea izvorăște din înțelepciunea inimii și e preludiul oricărui sfârșit.

         În mine flux și reflux și între ele o imensă tăcere...

marți, 14 aprilie 2015

Recviem pentru cei ce mai suntem...



                                                                                          ”Moartea n-are sens decât
                                                                                              la oamenii care au iubit
                                                                                                     pasionat viața.
                                                                                         Emil Cioran – Lacrimi și Sfinți   

          Prea multă tristețe în juru-mi. Se duc pe rând oameni dragi mie, care cumva erau datori Divinității pentru a schimba lumea. Lumea aceasta nu le-a oferit mare lucru, cel mai probabil câțiva prieteni care stăpânesc și respectă acest deziderat (prietenie). Câțiva prieteni este mult prea puțin pentru câte ne-au oferit ei nouă, celor rămași. Când mă gândesc la cei pe care i-am pierdut în ultima vreme, totul începe cu un poate incert.
          Poate sub motivul tristeții reîncep a scrie. Cuvintele se adună greu într-un lizibil al gândurilor. Dincolo de gânduri, neînțelegerea se zvârcolește căutându-se de logica întâmplărilor. Deși știu că în dragoste și moarte nu am aflat logică, sufletul meu se încăpățânează să descifreze aceste mistere. De ce iubim, de ce murim? Iubirea și moartea sunt, și din nou mă agăț de un poate, singurele certitudini, pe care însă le refuzăm cât trăim în intensul nostru. Nu este un secret că iubind învățăm despre moarte, indiferent cât de mult am refuza această complementaritate. Dacă asupra iubirii insistăm căutând-o, de moarte fugim pentru că ne temem de ceea ce este dincolo de ea sau pentru că iubim prea mult ceea ce nu am trăit încă. Dacă viața ar fi o entitate atunci omul ar fi pentru ea singurul paradox acceptat.
          Poate pentru că ei nu mai sunt nouă ne revine împlinirea trăirii. Le suntem datori și când mă gândesc la ei am același gând:  ei și-ar dori să trăim preaplinul vieții la care ei nu au mai ajuns! Le datorăm ieșirea din disperare și durere, căci pentru a trăi ei acestea, acum nu mai sunt. Suntem datori să le purtăm zâmbetul pe propriul nostru chip, pentru a-l împărtăși celor care n-au apucat să-l privească, să-l îndrăgească. Le vom datora mereu sarea lacrimilor, pentru că amintirea lor este unul dintre puținele vii-uri din noi.
       Cel mai important este să nu uităm cine suntem. Aici poate-le dispare. Suntem ceea ce suntem și pentru că ei au făcut, fac și vor face parte din noi...   


miercuri, 8 aprilie 2015

Prea multe pentru prea puțin


Prea multe drumuri străbătute!
Mult prea puține netezite
și-n cele rele-s așternute
iubirile nechibzuite...

Prea multe vise destrămate!
Mult prea puține încă vii
și-n cele reci ori fărâmate
doar inimi pentru anatomii...

Prea multe gânduri inutile!
Mult prea puține împlinite
și-n cele multe stau sterile
pasiuni din suflete falite...

Prea multe îmi sunt de trebuință!
Mult prea puține nu-s un chin
și-n mine tu - o tainică dorință;
prea multe pentru prea puțin...