marți, 31 decembrie 2013

Cum să-i râzi în față nefericirii


Paroxism! Negativism! Nihilism! În centrul acestui triunghi se regăsește Ateism! Am împrumutat câte puțin din toate și toți cei care au trăit și s-au acceptat astfel, dar din ultima nu. Agnosticism! Da, mai degrabă aici mă situez. În ultmii ani nu mi-am refuzat mai nimic, păstrând limitele unei decențe mai puțin înțeleasă. Să nu credeți care cumva că-mi pasă!...
Mă gândeam ca azi să-mi fac timp și pentru mine. Să stau de vorbă și cu minele sufocat de ipocrizia Universului. Și-mi pot spune fără tăgadă că știu despre mine și singurătatea mea, despre nefericirea care și-a cumpărat proprietăți în mine dar căreia nu i-a reușit metastaza. Nefericirii mele, din parte-mi poate a-i crește picioare și a încerca a mă răpi dintre cei dragi. Îi spun ei despre mine, despre vidul și goliciunea afectului și despre toate neajunsurile cu care se poate alege răpindu-mă incomplet. Mă poate abandona în nimic, dar despre nimic deja știu totul și nu-mi sunt de trebuințe Ariadnne cu firele ei și nici busola Ulysiană. Mă voi întoarce acolo unde mai regăsesc ceva din binele din mine.
Nefericirii mele îi pot crește brațe. Poate exersa pe mine orice tehnică oral-sexuală căci măduva rămâne între coastele adamice. Îi spun că din măduva mea nu se poate face transplant de nefericire către alții; sunt imunizat complet și aseptic pentru semeni. Nu salvez vieți dar nici nu voi stârni apocalipse în semeni. Zac în mine puterile conștiinței educate în sensurile biblice, chiar dacă asta s-a întâmplat împotriva voinței mele. Dumnezeul ăstei lumi a știut a ierta mai mult decât mine și s-a mutat uneori cu chirie, pentru taifasuri interzise cu aceeași nefericire.
Nefericirii mele îi mai spun că plec. Nu-i pot întoarce spatele pentru că florile (Florin) nu au spate. Jertfele se regăsesc în cripte, eu sunt încă viu, iubită nefericire. Am încă alte multe căi de umblat și încă multe de împlinit. Dar pot a recunoaște că fără tine, sublimă nefericire, nu aș fi fost ceea ce am devenit. Sunt proscrisul care-și permite luxul vieții! Reverență ție, dragă nefericire! Mai avem multe a ne spune, dă-ne răgaz și uneori mă voi reîntoarce la tine. M-aș bucura sincer, ca atunci când revin să fi încă la taifas cu El ...  

Când mi-e dor de tine ...

           

           Aș putea spune că sunt trist, că sufăr, că plâng, că simt adierea adorației, dar ăste toate nu sunt decât patetisme și platitudini. Sunt trecut dincolo de ele și fără acest dor nu aș exista, evident că acum. Și într-un mâine încă sunt al tău, iar acest mâine poate subjuga restul existenței. Mă agăț de acest încă cu aceeași excitare a morții când se leagănă agățată de funia sinucigașului. Nu mai există nici iad iar paradisul îmi pare o minciună nevrotică prin care Dumnezeu se spală de păcate dinaintea creației sale, omul. Dar sunt eu altceva? Sunt aceeași zămislire și acesta este singurul motiv pentru care mă urăsc. Lutul din care am fost creat s-a format la marginea lumii noastre și l-ai adus tu personal. Ai vrut să faci asta pentru mine, iar eu atunci te-am acuzat de faptul că vrei să ne plagiezi iubirea, s-o transformi într-un grup statuar păgân la intrarea în altarul iubirii pe care îl creasem pentru tine; cum altfel decât iubindu-te?
          Mă lupt cu toți demonii care-mi devorează ființa. Când te-am lăsat să pleci fără să spun un cuvânt, sub mine se căscase iadul și vidul pe care îl substituisem oricărei dureri a trecutului își cerșea radierea din dicționar. Abandonat în brațele unei seducătoare tristeți îmi văd ruinate toate edificiile existențiale construite cu truda a mii de scriitori asumați. Tot ce am citit, învățat, practicat și scris despre viața pălește dinaintea acestei tristeți. Nu am nici frici, nici temeri, dar tristețea mea mă privește cu același sângeriu cu care diavolul l-a sedus pe om.


          Sunt atât de trist că sunt obsedat de întrebarea: ce iubesc mai mult, pe tine sau propria-mi tristețe? Sângelui meu îi este dor de tine, iar poveștile lui venoase sunt doar despre tine. Mă rabd la capătul aceleiași lumi de unde tu ai adus lutul și nu mai pot face un pas. Mă traversează o paralizie a lucidității și mi-e un frig ce răzbate din antarctica sufletului meu. Dintr-o Atlantidă puteam evada prin Iona, dar de aici nu se mai poate pleca niciunde. Toate rutele lumii înseamnă un nicăieri și moartea mă caută de dezastrele uitate de mine în semenii pe care i-am petrecut. Nu mă voi întoarce niciodată, pentru că știi unde mă găsești. Nici nu te aștept, mi-e suficient trandafirul lăsat pe piedestalul grupului statuar. Îți mai amintești cum vorbeam despre noi, cum îți spuneam că dacă noi am fi un trandafir singura mea menire ar fi spinul crescut pe tulpina iubirii tale? Acum zâmbesc înghețat. Știu că îți poți imagina cu sufletul cum zâmbesc. Păstrează-mă ca pe o carte poștală, trimisă din Antarctica, o carte poștală antagonică, plină de iad și de rai, de bucuria unei tristeți neîncăpătoare lumii noastre ...

luni, 30 decembrie 2013

Când destinul îți va deschide o ușă, niciodată să nu intri cu spatele


Privindu-se în oglindă, nu mai era sigur de nimic. Dar știa că se hotărâse. Priveghiul gândurilor îl determinau să nu dea înapoi de la ce hotărâse. Și mai presus de asta, să nu dea înapoi de la nimic. Se întorsese în cameră, și alese din garderobă exact ceea ce îi era necesar. Restul rămânea proprietarului laolaltă cu trecutul lui. Îi va lăsa un bilet, în care va specifica cu titlu "testamentar" totul. Banii datorați vor rămâne pe masă iar cheile în poștă. Se îmbrăcase în haine complet noi. Era o provocare. Un alt început. Al câtelea oare? Mai conta? În mod normal ar fi trebuit să conteze, pentru că identificase deja-vu-ul. Era foarte puternic și suficient de ambițios încât să provoace al III-lea război mondial, dacă considera el că este necesar. Dar lui nu-i plăceau războaiele. Numai strategiile lor. Le aplica în luptele personale. Își chemă un taxi. Aruncă o ultimă privire, fără regrete, doar cu puțin dispreț la adresa trecutului. Avea pe umăr o geantă mică de voiaj, curajul și riscurile zilei de mâine în minte și ironia deciziilor lui, în privire. Lăsă cheile în poșta și ieși din bloc. În blocul din fața, vecina de la patru ieșise ca de obicei pe balcon, topless, să facă plajă. Zâmbi. Îi cunoștea trupul. Se avuseseră cândva reciproc, până când ea renunțase. Motivul? Ea iubea monogamia, el nu credea în unicitate și rebel cum se autodefinise, nu credea în rezistența în timp a relațiilor. Iubise fiecare femeie care îi mângâiase părul, fiecare femeie care îl primise la ea, fiecare femeie care i se dăruise. El rămăsese numai cu amintirile, ele prețuiau în tăcere ceea ce el refuza cu încăpățânare să recunoască. Implicarea lui, care era mai adâncă cu fiecare alt început. El mințea de fiecare dată și ele știau asta. Era unul din motivele pentru care nu rămăsese prins într-o relație. Se urcă în taxi și dădu comanda, "la gară". Acolo îl așteptau șinele dilatate, îndreptate către destinații improvizate, vagoanele cu poveștile lor vesele și triste deopotrivă și locomotivele care erau mânuite de mecanici mereu plecați și încruntați de incertitudinea adulterelor neînfăptuite de soțiile rămase acasă. Era excitat la maxim, gândind la următoarea haltă, aleasă de prima sosire a unui accelerat. Se va urca și se va opri la capăt de linie. Sau poate unde îi va place gara. Nu mai conta nimic, decât că pleacă. Își remodela destinul, acceptă aventurierul din el. Nici bilet nu-și luase. Se așezase pe o bancă de pe peronul gării și începu să urmărescă fiecare curbă din trupurile feminine aflate în aceeași locație. Se surprinsese râzând la gândul că dacă va coborî din primul tren care sosea, vreo splendidă făptură, să nu facă cale întoarsă pentru a-i redefini și ei destinul. Era plin de patos. Numai cei care nu-l cunoscuseră nu știau asta. Dar mai ales ele, aflau în cele din urmă. Dar, mult prea târziu.


Se auzi un șuierat. Intrase pe linia doi, un accelerat. Nu scria destinația pe nici un vagon. Fără conotație, pentru de la geamul unui compartiment, doi ochi negrii îl fixau. Zâmbi acelor ochi, care răspunseră printr-o arcuire a sprâncenelor, în semn de nemulțumire; cel mai probabil era nemulțumirea că aceeași privire aruncată o trădase. Se urcă în vagonul cu pricina și se îndreptă spre compartimentul cu potențial. Era plin de forță, de dorință. Era în fața unui alt început. A unui alt eșec. Dar numai el știa asta. Se acceptase de mult, dar se reconfirmase iluzia că el își alege destinul. Deschise ușa compartimentului, intră, iar afară era numai umbra trecutului. De aici se reia deja-vu-ul, pentru că niciodată într-o nouă provocare nu se intră mergând cu spatele. El considera că nostalgiile sunt utile doar când ni le permitem. Destinul lui, primea o nouă identitate interferând cu ce se găsea pe traseul pe care i-l alesese teama de a-și declara sentimentele. Avea în față, pribegia. Și singurătatea. Destinația Eros! ...  

duminică, 29 decembrie 2013

Exercițiu de ignoranță

(pasul 1 - ingredientele)

Ingrediente obligatorii: o carte de calitate care să te prindă cu adevărat, espresso scurt, un pahar de vin (de preferință roșu pentru a nu se distinge în tine zvârcolirile sangvine) sau un cognac, țigări de foi și obligatoriu o locație foarte populată. În juru-ți trebuie să colcăie de urmașii Adamului, dar mai important (în cazul masculinității) de urmașele Evei. În urma acestui exercițiu de ignoranță, în care nu exiști decât tu, cartea și viciile, fiecare trebuie să învețe ceva. Semenii trebuie să învețe despre faptul că oricât de frumoși ar avea irișii, holbatul acestora către un ”reader” nu îi înfrumusețează deloc, iar tu cititorule vicios și viciat trebuie să îți descoperi slăbiciunile, să le accepți și să le educi. Obligatoriu nu trebuie să cedezi nici vreunei tentații, nici măcar celui mai curtenitor surâs sau celei mai încântătoare priviri curioase. Te-ai înscris în ora de educație pentru a te lepăda de relele și tentațiile ăstei lumi. Numiți-o purificare ...

(pasul 2 - cartea captivantă)

În cazul meu, acest exercițiu se întâmplă de mai bine de cinci ani. Nu zilnic, deși ar fi preferabil. Despre mine am învățat cu mult mai devreme. Eram deja exersat în ignoranță; totuși de atunci am învățat suficient despre mine încât să mă pot ignora inclusiv pe mine. Încercați să-i explicați despre viață unuia care citește de ani de zile în public, spuneți-le despre mărunta noastră existență și veți afla ce înseamnă umilința, indiferent de metoda de aplicare a acesteia (în cazul acesta vorbesc cu siguranță despre eleganță). Cititorul va cunoaște mai întotdeauna  despre importanța paroxismului în ale exercitării dreptului la viață. Toate încordările și dezacordurile din el sunt deja așternute pe ciorna vieții. A pornit deja pe un drum ireversibil, iar bogăția lui nu o vă împărți niciodată cu nimeni pentru că el consideră că nu are corespondent între semeni. Ceea ce vouă vi se va părea aroganță lui îi este naturalețe, iar sinceritatea și amărăciunea lui v-a dezarma orice atitudine războinică.

(pasul 3- exercițiul de ignoranță)

Evelor, nu încercați asta cu cititorul. ”Asta” înseamnă seducție. Stăpânește toate armele seducției iar în ale sexului concurează cu zeii. Nu aveți ce-i oferi decât un amărât de deja-vu, pe care el, atunci când îl va alege, o va face pentru că vă consideră o ofrandă adusă Afroditei sau Adonisului care zace ascuns în el. Păstrați-vă decența și îi veți câștiga respectul cât să vă păstrați părerea bună despre sine. ”Readerul” are o amantă eternă pe care nu o va schimba niciodată cu alta. Amanta îi poartă numele nescris în acte, Singurătatea. Martiriul iubirii pe care o veți îndura cedându-i nu va fi mai mult decât o profanare a propriei sale suferințe.  Un ultim sfat! Este perfectul teoriei, dar în practică în el afli mai multă moarte decât într-o groapă comună. În timp ce el arde a trăire, ție Evă îți va fi frig. S-a întâlnit deja cu extazul, deci ți-l va refuza doar pentru că el consideră ca nu-l meriți. Dacă îl convingi că meriți extazul, va avea întotdeauna o vorbă bună și-ți va spune șoptit ”Extazul este o chestiune supraevaluată!” ... (va continua)



Blestem/Dă-mi noaptea și tu ține viața


Nu-mi sunt de trebuință zece vieți pentru a te iubi. Îmi este de ajuns una singură. O singură viață pentru a nu ”a mai fi”! Sunt în pragul unei căutări despre sine, despre ceea ce am, pentru că sunt datorită ... iluziei că nu sunt fără tine. Exist pentru că la rându-ți exiști.  Viața m-a învățat mult mai multe prin tine decât mi-a reușit mie. Ai fost pentru mine promisiunea unei vieți, unei existențe. Nu, mă mint! Nu ai fost ci ești! Încă! Și încă odată mă mint când spun promisiune. Mă cunoști mai mult decât mă cunosc eu uneori. Eu cel ce vorbesc despre lume precum Dumnezeul a mii de lumi. Mi-e lumea aproape pentru că o cunosc și mi-am însușit erorile ei. Te-am iertat încă de la începuturi de toate păcatele desăvârșite dinaintea mea, pentru că prin mine le-ai împlinit. Sunt vinovat pentru ceea ce ai devenit. Și totuși mi-aș dori foarte mult să înțelegi că viața este o splendidă călătorie printre slăbiciunile umanitâții. Lumea aceasta nu a fost gândită pentru cei ca noi, ea fost concepută doar pentru învățare, pentru autoeducare. Când ai ajuns aici, să știi câte cunoaștem noi despre umanitate, ce rămâne de făcut!? Să renunțăm, să ne resemnăm!?
Ți-am jurat că te voi iubi toată viața! Când am săvârșit acest jurământ nu eram doar în fața unui altar, eram în mijlocul Vezuviului erupând, eram dinaintea Olimpului și zeii se căutau de blasfemie. Te-am conjurat să-mi fi aproape când voi scrie despre tine, despre noi și despre ceea ce suntem și nu vom mai fi. Este în legea firii să pronunți renunțarea. Să te rogi la sfinți și dacă ei nu există atunci să-i inventezi, gândindu-te la pledoaria lor vis-a-vis de trăiește. Ți-am vorbit adeseori despre lumea aceasta, ți-am vorbit despre cum se trăiește iubind și cum altfel am reușit a face așa ceva, decât iubindu-te!? Când am realizat ce mi se întâmplă a fost mult prea târziu pentru mine. Pentru un eu dedicat suferinței. M-am întrebat adeseori dacă te iubesc doar pentru a-mi asigura rațiunea existențială. Celor care doresc a mă cunoaște și a mă asocia existenței lor, le vorbesc despre adicția pe care o eman, dar pe tine nu te-am prevenit niciodată. Am considerat că este natural a-ți aparține, a-mi aparține. Am considerat că noi-ul împacă astă lume cu Dumnezeul unanim acceptat.
Sunt foarte multe care doresc a ți-le spune. Dar știu, pentru că eu sunt vinovatul, că te-aș întoarce din drumul tău dacă aș face-o. Ai mai mult decât mine dreptul la fericire. Dacă crezi în ea. Nici măcar nu mai știu în ceea ce crezi. Nu te gândi că m-am depărtat de tine. E mult mai simplu decât atât. M-am depărtat de mine. Sunt un străin în propria-mi carne. Da, mă caut de sine, spuneam asta mai devreme, dar nu mă caut de ceea ce sunt și ceea ce simt, mă caut de frici, mă caut de cum voi fi când tu nu mai ești și nici eu nu mai sunt. Pentru mine ai fost reușita unui eu inacceptabil de către semeni, pentru că ei nu au timp nici de ei însiși. Nu au nici curajul. Acum nu ar trebui să vorbesc despre curaj, pentru că am sângerat împreună autenticitate. Mi-ai suportat eșecurile și reușitele fără să spui ceva, astfel încât acum când scriu stau și mă întreb ... Îți vorbesc cu maximă nonșalanță și nebunie despre cum este să iubești și despre sacrificiul suprem al iubirii, al renunțării și acum mă întreb dacă am știut ceva despre iubire sau am învățat de la tine, privindu-te, urmărindu-te, implicându-mă, iubindu-te în felul meu ...



Tu să mă ierți, rogu-te, pentru tot ceea ce nu ți-am greșit, eu deja am făcut-o fără să am vreun motiv, pentru că nu mi-ai greșit. Toți demonii pe care nici măcar Dumnezeu nu i-a putut controla i-ai luat cu tine, lăsându-mi astfel liniștea de a fi, de a crea ceva, de a scrie. M-ai înțeles peste puterea mea de accepțiune și acum când am înțeles despre asta îmi este pustiu. Eu cel fără de regrete mi-aș putea permite unul. Acum, nu într-un mâine! Îmi asum regretul a ceea ce nu am trăit și ne vom refuza pentru că tu nu mai ești și eu nu mai sunt. Trebuie să trăiești și altfel. Sunt maestrul suferințelor și al întunericului din semeni, niciodată nu voi da lumina care să împlinească, voi fi doar scânteia evadării din neant.
Sunt definiția vidului; nici măcar de aceasta nu mă fac vinovat. Viniile ăstei lumi mi-au fost încredințate. Cum să te pot păstra când tu te-ai născut în zodia vulturului, având lumea la îndemână, când detașarea îți este geneză. Mă regăsesc în tine în multe, dar nu în ceea ce tu poți fi iubind. Iubindu-mă mi-ai oferit nopți în care poeții înnebuneau căutându-te. Eu te posedam fără să te merit! Mă desfătam cu tot ceea ce ești, sufletește și carnal! Mi-am adăugat încă un păcat la multele pe care le am, păcatul de a-mi însuși ceea ce nu merit, ceea ce nu a fost conceput pentru unul ca mine. Arareori ți-am cerut iertare, dar am făcut-o! Pentru tine nu a contat pentru că asta însemna a iubi! Dar ieri ți-am spus te iubesc-ul. Nu am greșit spunând, am greșit doar timpul. Trebuia un mai devreme, un mai demult. Nu este prea târziu pentru noi, este altceva; este un prea devreme. Am trăit împreună ceea ce este interzis. Totul se întâmpla în noapte, iar ziua aducea doar nostalgii și judecăți. Ziua ta devine noapte, pentru mine este prea mult și prea devreme. Acel prea devreme pentru care nu a fost încă creat acest Univers. Poate altul de care nu știm, la care nu avem dreptul. Îmi asum această neîmplinire. Este un blestem, eu să rămân în noapte, tu în viață. Eu păstrez întunericul și zvârcolirile, tu ai tot dreptul să evoluezi. Poate menirea ta este ca și a mea, să pregătești pentru viață ceea ce nu ajuns în apropierea mea. Blasfemie să fie! Da-mi noaptea și tu ține viața! Fii Icarul căruia îi reușește zborul, desprinderea, eliberarea!
Doar mai doresc a-ți spune: ”Ceea ce am spus prin scris este mult prea puținul unei simțiri, trăiri, împlinire pin neîmplinire ...”.      

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Răvașul Adio!


Pe masă, o sticlă goală în care se ascunde un mesaj scris. Am găsit-o pe malul râului ce străbate în lung oraşul. Încerc să-i refac traseul. Ştiu că este de la tine. Tu eşti departe şi cu toate astea încă te pot atinge. Asta depinde numai de vrerea mea. Eu ascuns de priviri indiscrete, voi pleca pe ascuns fără să mă ştie cineva, să nu mă poată opri. Înainte de a pleca, îţi voi parcurge avid mesajul. Ştiu, fără sã sparg sticla, ce spun rândurile tale. Ştiu că pot ajunge la mesajul tău condiţionat de transformarea sticlei în cioburi, pe care cândva le vindeai în pieţe, la tarabă. Aşa te-am cunoscut. Îţi aminteşti? Pot să-mi reproşez inutilitatea memoriei, dar nu o pot reprima. Nu am uitat nimic din trecutul meu, implicit nici pe tine. Mă gândeam la capcana sticlei!? Cioburi ca să ajung la mesaj, cioburi să mă pot vedea în ele; eventual dacă îmi vine să mă sinucid. Orice destinaţie ar avea ele, le vei culege, te vei întoarce la tarabă şi dacă m-am tăiat în ele le vei vinde ca rubin; numai dacă îţi mai rămâne ceva după ce ţi-ai făcut bijuterii din ele. În cele din urmã, nu cred că îţi voi mai scrie. Plec! Tocmai de aceea, nu mai citesc mesajul şi nici nu-l voi lua cu mine. Singurul regret este că acesta atitudine îţi va falimenta afacerea. Mesajul meu lăsat în eter, te va ajunge după plecarea mea. Atunci, când plictisitã de comerţul cu cioburi, te vei dori asociată în comerţul meu cu singurătăţi. 

Azilul



-Ce faci mă? Mai ajungi? Te mai aştept mult?
-Sunt pe scara rulantă, urc spre cafenea. Ajung într-un minut, am adăugat, după care am închis grăbit telefonul, ca să nu am parte de vreo continuare inutilă sau vreo răbufnire infantilă a amicului care mă aştepta de vreo jumătate de oră bună. Avea dreptate, dar îmi plăcea mereu să îl fac să mă aştepte. Îl pedepseam pentru adicţia lui de mine, mai precis de modul meu de a fi.
Scara rulantă îşi păstra rutina cotidiană suportând cu nonşalanţă mii de mărimi, culori şi forme ale încălţărilor celor care încercau să-şi ignore cumva existenţa mediocră printr-o sesiune de shopping sau o plimbare prin mall. În această după-amiază era foarte lejer. Ori lumea realizase cât este de săracă, ori era mult prea preocupată de acelaşi nimic de care încerca să se lepede. Stăteam nemişcat pe scara care mă ducea spre singurul nivel al mall-ului; doar privirea căuta febril ceva de care să se agăţe, să dea un sens acelei clipe. Nimic nou nu se dezvăluia privirii mele. Aceeaşi lume pestriţă, aceleaşi siluete puţin aplecate sub povara gândurilor. Ca de obicei, singurii care îşi asumau aroganţa unei atitudini semeţe erau parveniţii şi tinerele mai mult sau mai puţin apetisante care visau la o aventură de o noapte susţinută de un mic suport financiar ulterior, ori care vânau presupusa naivitate masculină ascunsă dinapoia hormonilor. Pe cei care aveau ceva prin buzunare şi ceva mai mult decât atât la mansardă, îi recunoşteai imediat. Nu afişau nici un dram de aroganţă iar siguranţa de sine răzbătea din calmul privirii lor sau din călcătura sigură a pasului aflat într-o mişcare lentă, uşor legănată. 
Cum luasem colţul lanţurilor de magazine situate pe aripile coridorului central l-am văzut pe amicul meu stând singur la masă. Claudiu era agitat ca de obicei în ultimele două, trei luni, şi agitaţia se datora printre multele probleme ale micului afacerist local şi faptului că renunţase la fumat. Era mândru de asta, deşi recunoştea că salivează după o ţigară. Îl cunoşteam suficient de bine încât să am convingerea că îşi va recăpăta viciul. Nu se declara un afemeiat, deşi îi plăceau enorm femeile. Era un animal veşnic în călduri. Avea o scuză amuzantă, cum că îşi caută jumătatea, dar nici eu nici Virgil, celălat amic care încă nu sosise, nu-l credeam. Trecuse un an de la ultima lui relaţie, o relaţie lungă şi costisitoare, din care se alese doar cu misoginismul. 
-Bine măăăăă! Te-ai gândit şi tu să ajungi! Ţi-ai rezolvat problemele? Stai jos şi consumă-ţi cafeaua ta chioară şi diluată fără lapte. Eşti bine? Azi noapte ai avut o zi grea, cum ţi se întâmplă cam des în ultima vreme? Pari cam obosit..., înşiruirea de cuvinte fiind susţinută de nelipsitul rânjet şmecheresc, o combinată între inteligenţă şi prostie care ne iese tuturor de minune, un reflex condiţionat al slăbiciunilor cu care am fost înzestraţi genetic.
-Nici nu am ajuns bine şi deja m-ai obosit prietene. Fi mai delicat cu mine, am continuat dispreţuitor, şi şterge-ţi rânjetul ăla idiot de pe faţă. Dacă nu-ţi iasă din prima du-te la baie şi consumă-le apa la idioţii aştia cu mall-ul lor cu tot! O cărămidă din mall-ul ăsta am plătit deja fiecare la câte cafele am băut aici. Tresări-ar Dumnezeu să-i tresară ....
-Băăăă! Iarăşi eşti nebun! Ce ai mai păţit de data asta?
-Nimic!...
-Nu te cred! Numai ţie îţi reuşeşte să fi atât de imbecil când eşti nervos. Las’ că spui tu tot! Stai mă jos odată, sau îţi place să mă priveşti de sus!? O vezi pe bunăciunea aia de la masa a treia, rândul din dreapta? Ce priviri ne-am tras … Şi ce i-aş mai face!
Deja nu mai existam. Se uită direct la ea, fără nici un fel de scrupul, devorând-o din priviri, încărcându-şi imaginaţia cu fel şi fel de fetişuri. Îi cunoşteam escapadele sexuale din poveştile lui defulate în amănunt, iar după rânjetul lui perfid intuiam dansul hormonilor. Dar mie nu-mi păsa atunci decât de mine. Mâ întrebam ce dracu caut eu acolo şi mai ales de ce am acceptat să mă întâlnesc cu el, mai ales că ziua se dovedise pentru mine un eşec total, încă de dimineaţă. În ultima jumătate de an devenisem suficient de egoist încât să mă dispreţuiesc. Datoram aceste frustrări neputinţei mele de a mai schimba ceva la mine, cu precădere acea parte în care mi-e silă să lupt pentru drepturile mele cu cei care îmi sunt datori din varii motive, de la implicare emoţională până la cea de business. Din păcate pentru mine şi ştiam asta, mă integram perfect şi nefericit în categoria afaceriştilor emoţionali şi educaţi. Cred că eram cel mai păcălici dintre cei care şi-au făcut vreodată o firmă. Dintotdeauna pentru mine a contat omul. Restul erau anexe. Mă pregăteam să-i fac terci neuronii amicului Claudiu, când de pe aceeaşi rută pe care sosisem eu, se apropia Virgil...
Virgil. Un tip interesant. Înalt şi subţirel; veşnic îmbrăcat la patru ace. Frumuşel şi efeminat brava adeseori ignorându-şi intenţionat caracterul de fată mare. Un tip 100% simpatic pe care femeie fiind nu aveai cum să-l ratezi ca prezenţă. Era mai tânăr cu 12 ani decât noi,deci amândoi puneam accesele de bravură pe seama imaturităţii, deşi trebuie să recunosc, pentru vârsta lui se descurca mult peste medie. Categoric un tip inteligent, o companie plăcută, până începea să-şi dea cu părerea despre mediul de afaceri, pe nişa pe care se băgase el. Indiferent de modul de abordare a problemei, totul se finaliza cu fraza: „o să vedeţi voi, în câţiva ani o să fiu cel mai bun din lume!”. Pe Claudiu această afirmaţie îl oripila, îl scotea din minţi; ca atare războiul orgoliilor izbucnea. Ceva inutil deoarece era un război fals, fără victime. 
-Abia ai sosit şi tu, aşa-i Iuliane? Supărat cumva? Diferenţa dintre el şi Claudiu era şcoala vieţii. Mie şi Claudiului ni se urâse de nefericre, el se pregătea inconştient să se lovească de ea.
-Lasă asta Virgile. Să vorbim de altele sau să tăcem dacă nu avem ceva de inteligent de spus. Şi cum prevăd că veţi avea grijă să-mi hrăniţi nenorocirea, prefer să-l aud pe Claudiu aberându-se, decât să te suport pe tine iscodindu-mă. Aşa că domnilor ....treceţi, vă rog, la fapte!, am încheiat plin de silă. 
-Să înţeleg că vom avea parte de o nouă lecţie filozofică de-a vieţii, Iuliane?, pară imediat Claudiu mutându-şi privirea de la fata responsabilă cu flirtul, dar păstrând acelaşi zâmbet idiot. Uitându-mă la zâmbetul lui credeam că încep să înţeleg ce găsise domniţa la el. Mă pregăteam să-i arunc în faţă acest adevăr, când Virgil aruncase bomba .
-Domnilor azi mi s-a arătat de un contract mare, dar mare de tot. Barosan aş putea spune. Dacă îmi iese pasienţa ciugulesc un milion de euro de la clientul ăsta, continuă el misterios. 
Claudiu îşi dădea deja ochii peste cap şi înjura teribil:
-Iarăşi începe ăsta să mă toace cu valoarea lui. Nu te-ai săturat de banda asta? Ştii bine că aştia sunt bani serioşi la care nici măcar eu sau Iulian nu putem ajunge, dar ţie îţi iasă! ... Măi să fie, eşti cel mai bun! Băga-mi-aş ofilita în contractele şi poveştile tale de doi lei! Ăsta nu se potoleşte, este nebun curat, încheie el uitându-se la mine.
-Calmează-te Claudiule! Poate omului chiar i se întâmplă ceva. Eu prefer să nu arbitrez conflictul ăsta, că sunt mult prea sătul de ale mele! Virgile! Doamne’ dă să-ţi iese, deşi nici eu nu cred, mai ales în vremurile astea. Claudiule, mai bine aberează-te tu şi fă-ne invidioşi pe imaginaţia ta. Rupe-ne neuronii cu ce i-ai face la tani aia!, încercasem eu să schimb subiectul şi să conduc această întâlnire spre rutina ei obişnuită, acea rutină care nu mă obosea şi nici nu-mi excita neuronii. 
-Ia mai lasă-mă tu cu femeile, că toate sunt la fel. Toate vor acelaşi lucru, dă-le-n ofilita mea. Deja m-a enervat Virgil ăsta cu imbecilitatea lui cu tot! De ce dracu’trebuie eu să mă întâlnesc cu voi şi să am parte de acelaşi sinistru scenariu, în care eu sunt luat de prost!?...
-Ai altceva mai bun de făcut amice?, l-am întrerupt. Toată ziua te plângi că nu ai nimic de muncă pe firmă, că nu ai bani nici să abuzezi de toaleta publică din centru, că eşti mereu în criză de idei şi de bani. Dar pentru asta toate rahaturile astea le compensezi stând serile pe site-urile de socializare agâţând toate disperatele şi nevricoasele care au angoase comune cu tine. Viaţa ta se împarte în trei etape, dimineaţa nervi şi neputinţă, la amiază întâlnirea cu noi, seara destrăbălare cu oricine acceptă să-ţi viziteze cuibul. 
-Iuliane, mie îmi place la Claudiu că el trăieşte viaţa şi în locul nostru, interveni Virgil. Tu eşti prea principial să regulezi ce iartă alţii, iar eu prea timid şi pretenţios. El în schimb are parte de tot, savurează şi prăjitura chiar expirată! După care izbucni în râs, pesemne îşi crease imaginea virtuală din cofetăria expirată a Claudiului. 
-Am o replică pentru amândoi! Claudiu, din câte reţin poziţia ta preferată este dragostea în patru labe. La cum te cunosc, asta se traduce astfel, două dimineaţa, una la amiaz’ şi una seara. Cât despre tine măi frigidule, întorcându-mi privirea către Virgil, ţie îţi pot răspunde cu o întrebare: ştii de câte ori se bagă o femeie în pat?
-Ia nu zău! Spune!
-De două ori. Prima oară din curiozitate, a doua oară de fiecare dată când stă. Şi ca să închei cu circul ăsta ştiţi bine care este părerea mea. Mai devreme sau mai târziu toţi ne dovedim a fi patetici ca Platon care atunci când iubea o femeie o pregătea pentru următorii. Platon le plimba şi le făcea creierii varză, lăsând contemporanilor lui plăcerile cărnii.
-Iarăşi începe ăsta cu filozofiile lui!...
-Claudiu termină! Sunt sătul de lamentările şi sincopele voastre de rahat. Viaţa asta, indiferent cum o vedem noi individual, trebuie trăită ca în epoca romantică. Trebuie să luăm ce este bun din ea, să ironizăm festele ei, să ne bucurăm atât cât suntem de capabili de ce are viaţa de oferit, de ce putem să cerem noi de la ea. Şi … propun să schimbăm subiectul. Nu am chef de nimic … dracu’ să mă ia, cu viaţa mea cu tot!
-Clar! Ratatul ăsta vrea să-mi strice ziua mai mult decât au făcut-o alţii. Dute-n ofilita mea, tu cu concepţiile şi filozofiile tale! Şi tu Virgile, să-ţi bagi contractele şi milioanele tale în firmele lui Vântu! Am plecat!, concise Claudiu foarte nervos, aruncând 10 lei pe masă şi ridicându-se să plece. Sunteţi nebuni! 
Făcuse un pas, apoi se oprise. Şi ne întrebă:
-Mai megrem deseară în club?
-Claudiu, ştii ce scrie pe frontispiciul spitalului de nebuni din Braşov? „Suntem mai mulţi afară decât înăuntru’!”
Claudiu şi Virgil râdeau cu poftă. Eu priveam serios în jur şi toţi îmi păreau îmbrăcaţi în cămaşă de forţă …



vineri, 27 decembrie 2013

Love story rural


"Tu poţi crede orice despre mine. Pot accepta să iei cu tine toate amintirile care nu-mi sunt de trebuinţă, sau uită-ţi în mine amintirile tale de aruncat. Te rog profită din plin de toată libertatea care îţi va rămâne după plecarea mea. Deretică atent unde mai găseşti urme din mine. Foloseşte cu încredere, împotriva amintirii mele, toate motivele care te-au determinat să mă laşi să plec. Răzbună-te pe manuscrisele mele, arde-le-n flăcările urii tale. Blesteamă-mă şi uită total de îngerii şi sfinţii care ne-au adus împreună. Orice ai gândi, acum când lecturezi răvăşită bilețelul ăsta, îţi reamintesc că sunt suficient de laş încât să îţi recunosc tardiv că sunt dependent de tine. Am plecat să mă lepăd de sevrajele mele, între oameni. Te voi purta pervers în mine şi totul numai pentru a-mi pedepsi destinul. Hotărât lucru, nu ţi-am oferit nici un motiv să mă regreţi. Şi dacă te încearcă îndoiala reciteşte la nesfârşit acest răvaş. Până la epuizare!


P.S. Mai ştiu că metodele personale de a elimina răul "necesar" ţi-au părut mereu barbare. Un motiv în plus sã-ţi demonstrez veridicitatea lor aplicându-le pe noi. Gãseşte, te rog, soluţii să nu mă ierţi şi să mă uiţi. Îţi aminteşti cum râdeam de sintagma "de la ură la dragoste este numai un pas" şi cum simulam ura pentru a ne "împăca" în dormitor? Niciodată nu mi-a reuşit a fi vulgar cu tine. Nici în gesturi, nici în sentimente. Acum când îţi scriu realizez câte ne leagă. Încerc cu disperare să termin epistola asta. Îmi doresc să plec înainte de întoarcerea ta. 

Alt P.S.: Greu! Foarte greu îmi va fi fãrã tine. Nu ştiam că pot fi atât de lamentabil, de patetic. Nu îmi găsesc cuvintele. Nu ţi-am spus niciodatã ceea ce ştiam că arzi să auzi. Aici şi acum o pot face. Te Iubesc! ... 


Un alt P.S.: Aud cheia ta, în uşă. Mă găseşti pe balcon la o ţigară. Sper, după ce citeşti, să mă ierţi. Explicaţiile sunt chestiuni de mâna a doua, de bucătărie. Tu ştii asta de la E. Maria Remarque. Am să le ofer, dacă este necesar! ..."


Se ridică şi puse biletul pe masa din bucătărie, după care aleargă spre balcon. Se sprijinise de balustradă şi căuta prin fumul ţigãrii ţintuite între buzele uscate, soluţii pentru ieşirea din criza pe care o crease. Dinspre interiorul apartamentului nu se auzea nimic. Se gândea febril la cantitatea de laşitate pe care o deţinea. Era la a treia ţigarã când îi auzi chemarea. Brusc i se relevă soluţia. Amândoi erau adepţii calitãţii, deci se impunea imperios să dea calitate laşităţii lui. Ea stătea în spatele lui, fără să spună nimic, privindu-l cum strivea mucul de balustradă. "Tipic lui", gândi ea. Îl urmărea cu privirea cum se căţăra pe balustradă. Pentru că nu credea în el nu schiţă nici un gest pentru a-l opri să se arunce. Era ultimul lui zbor, completat cu gândurile lui. Ea va tăcea pentru totdeauna, iar el se gândea la victoria finală, a acelui unic "Te Iubesc!". Pentru nici unul dintre ei nu mai conta noţiunea de "mâine".

Şi totuşi, a doua zi, fiţuica locală pomenea de "calitatea" nebuniei lor. Cui îi păsa de asta? Oamenii erau prea ocupaţi cu supravieţuirea. Poveştile de dragoste nu sunt punctul lor forte. 

În același rural, a doua zi, o femeie frumoasă bâiguia: "Şi când te gândeşti că tocmai ieri dimineaţă au fost cei de la Primărie cu recensământul. Domnule doctor, ce scuză am eu mîine că i-am minţit la numărătoare?. Pot să păstrez cămaşa asta!? Îmi place că se încheie la spate fără nasturi ..." 

joi, 26 decembrie 2013

Ninge ... eşti departe ... şi mi-e dor! ...



24 decembrie, ajunul Crăciunului

    S-a făcut destul de târziu. este trecut de 18.30 şi eu încă nu am părăsit Clujul. Urc Calea Turzii. Ceaţă! Îmi spun " ... asta este. condusul te relaxează!". Nu am nimic în faţă decât drumul. Xenoanele forţează ceaţa cam degeaba. Folosesc toate luminile din dotare. Halogenele ceaţă faţă parcă mai sparg din densitatea ei. Am în spate trei sau patru întârziaţi ca şi mine. Îi protejez cu stopurile ceaţă spate. Vizibilitate, maxim 15 metri. Din faţă nu mă sfidează decât întunericul. Nu mă coafează nimic din ce am pe cd-uri. Nu am chef de Dream Theater, Gotthard, nici de heavy-metal, blues, romantisme sau ce-o mai fi prin maşină. Fixez frecvenţa pe Radio România Actualităţi. Un program muzical relaxant inundă căldura maşinii. Cântece de iarnă şi colinde. Se vorbeşte puţin, nu peste muzică şi asta îmi convine de minune. Mă descurc destul de greu cu ceaţa. Pe şosea, uşor polei, nimic necontrolabil sau de speriat. Doar că în spatele meu coloana se măreşte. Eu o deschid şi mă gândesc exact la ce se gândesc şi cei din spatele meu: "ce bine că am după cine merge să nu mă chinui. ei au deschizător, nu eu!". Râd de gândurile mele, parcă ar fi poveşti pescăreşti sau vânătoreşti. Nimeni nu mă depăşeşte deşi încerc să le fac loc. Ajunge un prost, în ajun de Crăciun nu se permite mai mulţi de unul ... am noroc că ştiu drumul pe de rost. Conduc fără să forţez, dar fără să trec de 80km/h şi asta doar unde ştiu că este linie dreaptă. Curbele de la Unirea sunt ca naiba, pentru că mai vine câte un şofer de duminică pe senul opus şi taie câte-o curbă violent şi prosteşte încât sunt obligat uneori la manevre de evitare ...
    În localităţi nu se schimbă nimic, decât distribuţia atenţiei. Aceeaşi ceaţă densă, dar în plus pe carosabil luminile oraşului mai mult strică decât ajută; nu fac altceva decât să disperseze foarte prost lumina pe retină, iar cetele de colindători consideră că este de datoria mea să-i feresc. Pentru ei trotuarul este moftul paharului de vin, consumat cu mai multă sau mai puţină luciditate. Am un singur lucru a-mi reproşa, faptul că nu m-am făcut comod la volan. Sunt la costum, este drept că haina şi paltonul sunt pe umeraşul din spate, dar cravata îmi atârnă de gât şi toţi nasturii sunt închişi, Sunt cam cuminte şi cam scorţos. Faptul că mă irită mă ţine mai atent şi mai puţin relaxat. Am trecut de Aiud şi de Teiuş şi tot nu m-a depăşit nimeni. Singurul asumat sunt eu, am depăşit patru sau cinci maşini care s-au aşezat fericite în coloană. Din faţă doar câte un temerar şi în rest întunericul albicios, dens, tăios ...
    Sunt aşteptat la Sibiu. Bradul geme de cadouri şi moşul vrea să-şi facă treaba. Nerăbdarea este mare. Nu a mea. Eu am la ce mă gândi. Excelez în controlul emoţiilor, mereu îmi găsesc ceva de făcut în plus sau mă gândesc la ceva care să-mi placă, să mă ajute să mă simt bine. Mă cuprinde o oboseală plăcută. Nu-mi permit generozitatea ei. Mă gândesc că am plecat din Cluj fără tragere de inimă. Ştiam că voi avea un drum solicitant. Apoi Clujul deşi nu-mi este foarte drag, nu-mi este nici acasă. Sunt extrem de puţine care mă leagă de acest oraş. La fel de puţine mă leagă şi de Sibiu. Râd la aceste gânduri şi mă întreb "oare de mine mă leagă multe, sau la fel de puţine!?". Am şi gânduri doar pentru mine, nu pentru oprobriul public. Nu există om fără minciună sau ceva de ascuns. Doar nu voi fi eu diferit, nu mint, dar nici nu mă deschid precum cartea de colorat sau cea de bucate. Oricum nici acele cărţi nu sunt pentru oricine. Mi-e dor şi mie de foarte, foarte puţine, dar când mi-e de dor, mi-e dor. Imens. Nu mă joc, am trecut de pubertate înainte de a ajunge la ea. Clar că acea perioadă m-a sărit, sau eu pe ea, dar nu mai contează ...
    Sunt deja pe centura Albei Iulia şi lucrurile se complică mai mult. Sunt tot deschizător de coloană. "mai bine aş fi un deschizător de conserve că văd o foame infernală. Ce bine ar cădea un cognac. Şi mi-ar mai cădea ceva bine, dar tac ... am la ce mă gândi frumos!". Îmi este de trebuinţă o oprire. De aia cu dat jos din maşină şi plimbat, numai în cămaşă ca să stârnesc sângele în mine. Ar merge şi un expresso mic, dar deocamdată se mai poate. Opresc la Sebeş şi văd eu! Lancrăm! "Să ne trăieşti şi să ne petreci memoria, bătrâne Blaga! Lasă faza cu strivitul corolei de minuni a lumii, striveşte prostia neamului meu!". Ce monolog stupid, mai adaug zâmbind. Oare să mă urc pe noua bucată de autostradă la Sebeş!? Văd eu atunci. Deja intru în Sebeş. Coborârea de pe podul dintre Lancrăm şi Sebeş Alba, foarte prost gândită. Mă irit şi renunţ intrând în oraş. Ceaţă şi acolo. Dar se îngroaşă gluma cu poleiul. Am început să folosesc tot mai des frâna de motor. Uite benzinăria Moll. Mda ... e momentul unei pauze. Conduc de aproximativ doua ore şi douăzeci de minute, timp în care am făcut doar 115 km. Cam aiurea. În plus privirea mea este mai în ceaţă decât ceaţa! Parcă am nisip în ochi! Înfiorător. Gata, pauză de ţigară. Apoi încă 60 de km până sub brad, pentru că direct acolo voi parca ...
    Mă aflu în marginea benzinăriei, un scuar direct din DN7. Deschid maxim geamul din stânga mea. Las scaunul puţin mai în spate şi-mi aprind o parfumată de a mea. De mai bine de un an fumez doar Djarum Black, un soi de ţigări aromate cu cuişoare. Merg, merg şi sunt destul de tari. Măi oameni buni şi începe nebunia. La radio se aude o piesa de iarnă de-a noastră, de asta românească. O să pun şi piesa aici, dar să nu rîdeţi de mine, că eu nu ascult aşa ceva. V-o mai amintiţi pe fătuca cu "părul de foc", Mădălina Manole? Deşi din cei 21 de ani de presă, am lucrat în radio 13 ani, niciodată nu am difuzat-o. Nu sunt un fan al muzicii româneşti, prea multă prefăcătorie, prea mult amatorism şi play-back ... Şi cântă fata şi eu o ascult cu ochii închişi, fumând şi căutând să mă liniştesc. "Ninge ... eşti departe ... şi mi-e dor"! Toate simţurile amorţite se trezesc în mine. Dumnezeule mare! Ascult piesa, şi mă gândesc cine o cântă. Animatorul radio sare peste prezentare, dar după voce intuiesc că este ea. Înnebunesc. Mă ia un dor nebun de toate cele dinlăuntrul meu, de zvârcolirile mele. Ce mama dracului caut eu pe drumuri în ajunul Crăciunului? Unde sunt? Încotro merg? Ce este totuşi viaţa mea? Nisipul din ochi se spală prin lacrimile nestăpânite! Sunt un vulcan! Sunt mai viu decât moartea care tocmai a devorat un câmp de luptă aferent cruciadelor sau unuia din cele două războaie mondiale! Nu-mi mai trebuie nici cafea, nici pauză, nici eu nu-mi mai sunt de trebuinţă. Gândurile mele, până atunci jucăuşe sunt ţintite pe trăire. Oare ce-mi refuz eu de la viaţă şi până când? Sacrificii!? Oprobriul public!? Mama ei de viaţă, să-i f ...! Mă ridic. Pornesc motorul şi ies în drum ...
    Nu fac decât 100 de metri şi ceaţa dispare. DN7 lucios. Probez frânele. Ups! SRS, ABS, EPS, şamd, toate se aprind. Clar, sunt pe patinoar. În stânga se iese către o altă bucată de autostradă din coridorul paneuropean IV, care merge în paralel cu DN7. În spatele meu trei maşini, toate semnalizează direcţia autostradă. Aham! Am o şosea numai pentru mine. În spate liber, în faţă liber ca pasărea cerului, sus cerul plin de limpezime şi stele, iar luna coborâse în sticla şoselei. Sunt nebun de dor! Îmi pun toţi cei 140 de cai la bătaie. "Dă-i să sune!" îmi spun şi SUV-ul meu, poreclit Miţu (de la marca maşinii, Mitshubishi) se cabrează şi urlă din toate tenebrele lui. Motorul urlă urlă şi el în frânele de motor. Alerg cu 120 -130 km/h depăşindu-i inclusiv pe cei de pe autostradă care rulau în paralel cu mine. Folosesc doar vitezele 4 şi 5, iar în viraje solicit pistoanele la maxim cu frâna de motor coborâtă brusc în viteza a-2a sau a-3a, funcţie de dificultatea virajului. Cine cunoaşte drumul Sebeş Alba-Sibiu ştie despre ce vorbesc. Nici un utilaj care să arunce cu soluţie salină sau să facă ceva. Clar, drumarii sunt colindători în rând cu lumea. Înjur birjăreşte, dar sunt încordat la maxim. Miţu e forţat la maxim, doar pentru că mă doare şi dor!
    La Miercurea Sibiului se iese de pe tronsonul de autostradă şi vreo trei demenţi se lipesc de mine. Pe principiul "ce faci tu, fac şi eu", demenţii din spatele meu îmi copiază aidoma manevrele. Tracţiunea integrală îmi permite şi câteva derapaje controlate. Din faţă îmi apare unul care mă confundă cu vreo vită scăpată din ciurdă şi se aruncă în banda mea, să facă ce!?  Îl evit, pe banda lui, şi-l înjur cu aceeaşi pasiune cu care mi-e dor! Aciliu, Sălişte, trec prin ele demn de "Zbor deasupra unui cuib de cuci"! La Sălişte nu ies pe autostradă; ţin DN7 iar demenţii din spatele meu se ţin după mine. Vorbesc cu Miţu precum cu un frate şi îi explic că dorul mă mână ori la bal, brad ori spital! Nu-mi doresc decât să părăsesc drumul şi să mă aşez, să beau un cognac şi să văd bucuria fiică-mi când îşi descoperă cadourile. Trec şi Cristianul, cam agresiv şi printre colindători, apoi intru pe penultima porţiune dreaptă din cei 9 km de până la Sibiu. Urc panta cu 140 (ar trebui să-mi predau permisul, acolo este restricţie 70 km/h, dar poate cu altă ocazie voi face concesii de  genul acesta) şi văd luminile Sibiului. Nu contează, tot dor îmi e aşa că Miţu fuge cum îi spun eu. Johanis, primarul sas al Sibiului, e nebun fraţilor. La oraşul ăsta îi spune acum "giratorenburg", pentru că în cei 5 km până acasă am nu mai puţin de 10 sensuri giratorii din care vreo 6 sunt consecutive în pereche, în maxim 50 de metri, unul de altul. Trec Cibinul şi STOP! Accident! Nu eu, ci patru flăcăi cu patru bolizi diferiţi. Cei zece ani de presă munciţi în Sibiu îşi spun cuvântul; poliţistul mă recunoaşte şi îmi dă ruta ocolitoare perfectă. Sunt la 500 de metri de casă şi sun pentru a mi se deschide poarta! În faţa casei mă aşteaptă socrul meu. Urc maşina în curte, nu chiar sub brad. Opresc motorul şi luminile la bord. Ventilatorul îmi trădează stilul de condus şi rămâne în viaţă până când vrea el, dar eu zic că până la răcirea motorului. Sunt bucăţi, sunt praf şi da ... nu de oboseală, nu de la stres; de la dor mi se trage. Cobor, las totul în maşină, genţi, sacoul de la costum, paltonul, cadouri şi îi strâng mâna socrului meu. Îmi spune zîmbind "Bine ai venit! Bine că ai ajuns cu bine! Un cognac, sau altceva?". Răspund  furibund "Cognac şi să curgă! Să fie paharul plin!". Intrăm în casă, iar eu în drumul spre paharul de cognac îmi umplu braţele cu bucuria fiicei mele care mă cotropeşte: "Tinule! Ai venit! ... Ai ajuns înaintea moşului!" ...
     

noaptea Evei


noaptea-n adâncu-mi se ntâmplă de toate
şi zeii coboară infernul în rai
spre Eros trimit rugăminţi nedeşarte
păstrează-mi în inimi ce tu ai să îmi dai

se aud în altare poveşti despre mine
şi lumea se-nchină la tot ce-am fost ieri
în marginea lumii mă uit de suspine
în noapte-s tandreţea a tot ce tu vrei

în zi redevin apa rece din munte
în iarnă colind precum vântu-n păduri
din tainele tale fac cuvintele punte
să mă iert de păcate, de vini şi de uri

în zi fără tine duc războiul cu zeii
în noapte sunt rană şi viu şi-ţi greşesc
ţi-am adus ca ofrandă toţi regii şi leii
eşti blestemul meu Evă, sunt Adam şi iubesc.

marți, 24 decembrie 2013

Să exiști iubind


           Sunt lucruri pe care le aflăm despre noi doar iubind. Abandonul ființei în sentimentul dăruirii necondiționate este identic zborului icarian, iar drama ratării iubirii mi-e totuna prăbușirii lui. Să iubești cu forța și indolența soarelui este tot ceea ce nu știa Icar și tot ceea ce pot afla despre moarte și neîntemeiata frică dinaintea ei, cei ce s-au născut norocoși iubind astfel. Voluptatea, erosul și tremurul cărnii se adună de-a valma în noi atât de puternic încât însuși Dumnezeu se caută de rațiunea creației. Iubind amestecăm fericirile cu nefericirile, ura cu adorarea și albul cu negrul precum întunericul cu lumina. Când ziua e noapte și noaptea e zi, ne-am înscris pe drumul pierzaniei. Și Doamne, cât e de bine pe acest drum! Se-amestecă cuvintele în destinele gândite de tine și-n altare se aud jurăminte de iubire cu o sinceritate intensă similară disperării deznădăjduiților din sanatorii. Mai degrabă îmi reproșez mie faptul că îmi doresc a iubi și a fi iubit astfel, decât Ție nefericirea și depravarea ăstei lumi. Nu Tu ești vinovat că suntem atât de lacomi și că ne devorăm cu nesățietate iubirile. Ne poate acuza cineva pentru faptul că nu păstrăm puțină iubire și pentru un relativ mâine, când zilnic ard de mii de ori până la cenușă, iar un sărut de al ei mă reîntregește astfel încât să o iau din nou și din nou de la capăt? Eu trăiesc și scriu, scriu și trăiesc ca atare, în timp ce Tu ca să primești aceeași iubire faci din pustnici sfinți. Când nu voi mai fi nu-mi rămâne decât a te iubi pe Tine. Rogu-te, până atunci lasă-mă să iubesc cu pasiunea păcătosului care nu știe diferența dintre întuneric și lumină ...

luni, 23 decembrie 2013

Despre tot mai puținul din mine (I)

           
           Sunt detalii între noi de care s-ar rușina atât cerul cât și pământul. Cum pot trăi momentele în care sunt despărțit de lume prin tine, decât suportând această nefirească dilatare a timpului; primesc minute, ore și uneori nopți pentru ca în restul vieții să plătesc tributul unui prizonierat irevocabil. Se întâmplă să-mi fie dor de tot ceea ce doar imaginația poate crea, doar pentru că ne lipsește curajul de a înfăptui o viață trăirilor. Nimeni nu a fost creat pentru a se fărâmița în mii de frământări; am fost creați pentru a bate la porțile iubirilor imposibile, tocmai pentru a le face posibile. Dar cum să facem asta fără durere, fără a înțelege cu adevărat singurătatea mării?


          Când am răbdare cu mine și mă cuprinde forța muribundului ca o ultimă sforțare, îmi reușesc toate adiourile spuse și plecările mele sunt definitive. Dar unde să mă duc? Să fi aici, să fi acolo, să fi oriunde te simți existând și în niciunul dintre aceste locuri să nu regăsești acea bucurie copilăroasă numită ”acasă”. Oriunde mă opresc nu este Dumnezeu, nici tu, nici dorință. Nici măcar pustiul nu mai este pustiu. Tot ceea ce rămânea nespus și neînfăptuit în noapte regăseam în crepusculul zilelor în care ne vindecam de vină. Te căutam de esențial pentru că îți știam vulnerabilitățile. Tu mă căutai de nerostire în ascunsul pleoapelor. Forță vs forță, boală vs boală, dorință vs dorință, un război inutil doar pentru un final așteptat, acceptat de ambele părți încă de la începuturi. Cum poți să nu te irosești în celălalt când știi că nici eternitatea nu mai este o certitudine? ...

Ziua 22



Primul minut din ziua lui 22, luna lui decembrie, m-a surpins privind prin geamul deschis, noaptea fără ceață. Superb afarã, îmi spun. Stelele îmi curtau buzele, miresma nopții îmi liniștea pasul desculț de pe pardoseala încălzită, adierea gândurilor mele se întretãia cu briza rece a nopții care îmi alinta trupul revoltat de mãtasea cãmãșii. Neclintit, cãutam dialogul ultimei zile în care ne-am întâlnit. Era la fel ca acum. Prea multã liniște; care, ne fecunda iluzia ideii de împreunã. Ratatul concept de "împreunã"; și asta numai de când am sfidat logica cuplurilor. Știam de la primul sãrut dãruit și primit cã noi eram sublima definiție a palegoriei catalectice. Cât eu mai sunt și tu mai esti, filozofic mai pot exprima doar la nivel ideologic si utopic, conceptele iubirii, neîmplinirii, amãgirii. Mințile filozofilor de tavernã vor ceda sub povara cuvintelor ce refuzã refulatele lor definiții. Un zâmbet discret îmi rãnește colțul gurii. "Iarãși ai grimasa superioritãții", mi-ai șoptit cu teamã, gândind cã aș râde din nou. Normal că de tine și asta s-ar întâmpla numai dacã ai fi lângă mine. Dar, nu esti; și curând, nici nu vei mai fi. Pentru cã începând de mâine, din 23, același decembrie, am sã mã încalț și voi purta cãmașa încheiatã pâna la gât. Plecat de mult, rãmas pâna azi, îmi petrec 22 lui decembrie, mutându-mi ultimele rãmãșite din tine, cu chirie temporarã, în mine. Treaba, cu temporarul, o rezolv în prima tavernã. Ratați mai desãvârșiți decât mine, își vor însuși trãirile mele. Vor prefera trocuri naive între ei, trocuri cu experiențe luate cu împrumut de la noi, cei care le știm trãi. Mã grãbesc. Mã ajung din urmã, zorii și norii lui 23. Te sãrut ... din fugã! 

duminică, 22 decembrie 2013

Regretul de a fi (VI)


Nimeni nu mai înțelege nimic din ceea ce am devenit! Mi se relevã prin vorbe, cã sunt inutil, cã mã vând prin taverne, cã boicotez iubirea, cã sfidez capitularea celor ce iubesc neconditionat, cã aș convoca demonii din semeni, cã distrug argumentele din umbra cultului personalitãții, cã ironizez pasiunea pentru viațã!

Agonia mi-e aliatã și rațiunile existențiale îmi sunt dușman. Blasfemie este numele meu, la adresa rutinei din cotidian. Percepte creștine imi urlã pãgân în timpane, cicã holocaustul nu mi-ar fi strãin, cruciadele mã fac mai vinovat decât Iuda, cãderea Troiei mi se reproșeazã, din cauza iubirii ce am purtat-o Elenei.

Nimic nu este mai strãin de mine. Sunt trist cã sunt contemporan ăstei lumi, cã mi se refuzã dreptul la dispreț în tot ce emanã mediocritate. Mã voi întoarce cu fața spre lume și dacã cuvântul nu va ucide, îi va râmne doar simularea accepțiunii unui alt renascentism universal.

De ce nu mai iubesc adolescența altora

            


          Azi, o zi banalã ca oricare alta. Un copil teribil al facebookului, crede cã are totul la picioare. Tânãrã, la doar 21 ani, își permite sã abordeze de pe picior de egalitate pe oricine; spune ea. De fapt și dacã nu ar spune, s-ar putea deduce din atitudinea ei. Oricine ar fi celãlalt, la capãtul conversației cu ea, probabil ar lua atitudine. Nu mai avem rãbdare cu generațiile viitoare și ne comportãm uneori, similar cu capacitatea noastrã de a percuta, ca în fața ultimei zi din viațã. Ceea ce acești copii nu percep, este cã realitatea frustrãrilor lor este departe de accepțiunile noastre. Avem multe în comun cu generațiile viitoare și aici aș face referire la rebeliune. Și noi la vârsta lor credeam cã suntem neînțeleși, minți briliante, maturitãți provenite din dureri și suferințe. Suntem departe de lagãrul în care ne declarãm închiși. Categoric nu i-am aprobat atitudinea, direcționând-o elegant cãtre mediul "septic" din care își extrage energiile și-și formeazã personalitatea. Rãspunsul ei la tendințele mele: "nu te pipi pe tine. ești bãrbat. sunt femeie. zi ce vrei. dacã nu ... pa!". Și nici măcar nu am abordat-o eu! Am zâmbit. același gust amar, subliniat de toleranța mea, îmi poartã gândurile spre semiotica respectului și a iubirii. Să mai citez din acest mic geniu: "crede-mã cã sunt mult mai older decât pushtoaicele de 21 ani ... pe care le cunoshti tuh". Am realizat de atunci cã teribilismul care îi întreținea atitudinea, îi va hrãni orgoliul pânã la momentul "t = t* + d/v", când un ageamiu în trãiri la fel ca și ea, va face în așa fel încât sã-și întrerupã brusc și reciproc, copilãria. Oricum a-și lua-o, mi se confirmã încã odatã, faptul cã fiecare dintre noi, trebuie sã tragã mult la jugul neputinței și mediocritãții proprii, pânã la atingerea apogeului individual, mai ales din punct de vedere al definiției noastre și de ce nu , al creației. În final, noi cei care considerãm arta ca fiind o formã de exprimare a valorii individuale și universale, ar trebui sã mulțumim celor care ne-au înzestrat cu rãbdare, iar cei rãmași la pubertate sã ne mulțumescã și aprecieze, mãcar pentru asta.

          Mulțumesc! Tuturor care îmi conferã motivația de ... "a fi"! 

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Cum se trăiește o decepție!


           În primul rând cu bucurie. Susțin afirmația anterioară pornind de la premisa că orice decepție survine în urma unei reușite, categoric în plan personal. Indiferent de natura reușitei sau domeniul în care se activează, în primul rând se va manifesta bucuria vieții. Uneori ne hrănim spiritul și afectul și cu lucruri mărunte; în consecință intensitatea bucuriei va denota și intensitatea decepției.
          De ce decepție, dacă avem reușite? E simplu, pentru că nimic nu este creat să dureze. Nici măcar munții! Stă în natura umană să-și ridice false altare în urma unor reușite personale. Trebuie să acceptăm că și plictiseala și saturația este una dintre apucăturile omenești. Odată ajunși în vârful piramidei nu mai avem unde urca; am reușit dar la orizont deloc pământ; nu este natural să începem coborâșul? Și dacă reușim să ne menținem în vârf, fiind singuri, ne lovește plictiseala. Avem nevoie de noi provocări. Atunci de ce nu privim astfel decepțiile?
   Decretez! Decepția conform dicționarului otrocolian: premisa unui nou început, a unei noi provocări.
           Am un sfat pentru cine își dorește ceva etern: construiți sub auspiciul unicității; creați ceva nemaiîntâlnit și apoi înscenați-vă moartea. Să vedeți atunci decepție, realizând că orice sacrificiu este inutil. Merită oare? O altă variantă: alegeți martiriul sau deveniți poeți. Indiferent cât de ratați veți deveni, se va găsi mereu cineva să vă citească și culmea, să vă aprecieze! 
        

Despre gândurile nerostite


          Evoluăm, dar pe parcurul acestei evoluții devenim fără voie un cimitir ambulant de gânduri. Există gânduri a căror rostire nu se va auzi niciodată. Se întâmplă, poate, pentru că ne rușinăm de ele; sau pentru că ne sunt ultima frontieră a intimității. Ce secrete poate ascunde sau naște un gând, astfel încât pe ele să punem zăvoarele unei eternități absurde? Oricum, dacă El, Dumnezeul, există, atunci secretul nu mai este doar al nostru.
          Sunt gânduri care nici nu trebuiesc exprimate pentru că ele se regăsesc în oglinda lacrimilor. Tot în ele se pot regăsi fericirile mărunte care ne-au părăsit. Prin lacrimă împărtășim o suferință, dar fără a-i dezvălui natura și astfel salvăm acea apartenență în care sufletul stă încarcerat. În aceste suferințe se află toată ființa și carnea nu este decât povara temporară a sufletului.
          Există gânduri care ne osândesc la oprobriul public. Căci cine poate înțelege iluzia unui bine generalizat? Cine să te creadă că nu ai nimic de împărțit cu nimeni și că nu ești dispus la iertare pentru că tu consideri că nimeni nu-ți poate greși și în consecință nu ai ce ierta? Oricărei generozitate gratuită și nemotivată i se va găsi un defect prin care se va da un verdict asupra a tot ceea ce suntem și nu suntem.
          Sunt gânduri unice, care sunt sudate de ființă. Ele au devenit obsesie și sunt singura sursă a supraviețuirii. Ele fac referire strict la nefericire și sunt expresia leziunii inimii. Nu putem împovăra universul cu astfel de dureri, atunci nici cu astfel de suferințe; suntem parte din echilibrul precar al acestei lumi și nu cedăm locul până la atingerea menirii. Când lumea se va face fărâme, pe suferințele unice se va reclădi universul, pentru că sunt singurele surse sigure, stabile și neînduplecate. Spune-i unui suflet ascuns între tenebrele morții afective că vrei să reconstruiești lumea folosind ceva durabil precum încăpățânarea cu care a suferit și îl vei regăsi în zidul primul templu din drumul destinului sau măcar în temelia unei troițe.    
          Pentru mine, responsabilul cu certitudinile, singura motivație pentru a păstra nerostirea unor astfel de gânduri este martiriul. Singura istorie care acceptă martirii este memoria conștiinței, singurul loc fără umbre și fără lumină, singurul loc unde adie doar liniștea ...

vineri, 20 decembrie 2013

De ce trebuie să iubim noaptea


          Este din nou noapte. Este timpul meu. În noapte dorm toate cele ce sunt împăcate cu viața; inclusiv compromisurile dorm, pentru că nu există conștiință care să le anuleze. Totul se întâmplă în liniște și singurul spasm simțit din cotidian este un gând din zi, coborât în filmul alb-negru al unui vis. În desăvârșirea ei, liniștea nopții mă răsfață cu bătăile inimii tale, inimii mele, dar și cu ... În momentele în care totul în jurul tău tace poți auzi propriile-ți gânduri și cursul lor prin albia secată a ființei.
          În jurul meu totul tace, chiar și viața; în mine mai există viu pentru că viața se trăiește altfel. Iubesc momentele în care-mi reușește monologul cu propria-mi singurătate. Cum aș putea face asta, fără a fi, fără a-mi asuma riscurile existenței? Există totuși și pericole trăindu-ți singurătatea în noapte. În zi ea se trăiește mascat, socializând cu străini și prieteni deopotrivă fără a-i diferenția. În noapte, singurătatea nu te iartă pentru duplicitate. Când vom învăța vreodată că noaptea este interzisă minciuna? În ceasurile târzii se întâmplă cele mai frumoase experiențe din viața noastră, sunt acele experiențe care ne marchează, care ne definitivează miezul, ne însănătoșesc ființa. Într-o îndepărtată noapte am țesut plasa primei iubiri și tot în întunericul unei oarecare zilei am aflat fiorul primului amor consfințit. Nu aș fi avut nici una dintre ele dacă nu-mi omeneam sinele cu ce îi era de trebuință.        
          Sunt experiențe care imperios necesar se regăsesc în ciclul repetitiv al vieții.  Nu reînviem trecutul, reîmprospătăm memoria prin retrăirea unei experiențe cu un intrus. E singura cale de găsi ineditul, de a aprofunda trecutul și a-l prezenta prezentului eu. Avem nevoie de asta și de isteria neprovocată a iubirii în noapte, atunci când nici măcar isteriile nu reușesc a trezii conștiințele adormite. Dacă mai am un motiv să iubesc noaptea, acesta ar fi că noaptea este anotimpul miracolelor; este anotimpul în care muții vorbesc și surzii aud totul pornind de la propria lor singurătate, sfârșind în delta răsfirată a albiei gândurilor ...

          

joi, 19 decembrie 2013

Mi-e dor de viață și pentru ăst dor îmi cer iertare


           Paroxismul vieții este strict apanajul celor care au timp pentru ea; mă refer la cei pentru care viața a devenit singura provocare supremă. Sunt semeni care încearcă din răsputeri să acopere variațiile ei, sunt alții care experimentează ceea ce umanității îi apare dezgustător și trivial. Indiferent cum trăim, stilul individual și abordarea ne va cadorisi cu tot soiul de prejudecăți și judecăți brute, fără argumentele propriilor lor experiențe. Nu de astfel de judecăți m-aș putea teme, ci de faptul căci ce trăiesc este prea puțin, este needificator vis-a-vis de cine sunt și cine îmi doresc a ajunge finalmente.
          Nu sunt drumuri în destine pe care ni le propunem, sunt doar drumuri care țin de ceea ce ne oferim și ceea ce ni se oferă.  Iubesc viața mai mult decât își permite ea să mă iubească. Adeseori mă gândeam la faptul că sunt un răsfățat al sorții, dar în real nu este deloc astfel. Nu sunt altceva decât merituosul oportunist al curajului de care mă fac vinovat când mă întâlnesc cu semenii și variile lor categorii socio-umane. Încercați să aflați fricile celor de lângă voi și veți realiza cât de puternici sunteți; se subînțelege că această înțelegere are directă legătura cu gradul de onestitate pe care îl manifestați față de voi.
          Am scris și voi scrie mereu despre viața ca suferință perpetuă, dar tot acest adevăr personal se reflectă în logica ireală a relativului dreptății; să recunoaștem că nu avem nimic în comun cu dreptatea divină, ea nu își găsește rădăcinile aici decât prin versetele și evangheliile biblice. Miracolele ne tulbură și ne concep existențial temeri care ne blochează în canoanele creștine. Da! ... îmi păstrez părerea! ... viața este o crimă sublimă împotriva fiecărui suflet care și-o asumă, dar această crimă înfăptuită nu ne condamnă decât la acest lagăr existențial. Nu iubesc decât libertatea; lagărele mă constrâng la bun simț și la nebunia fricii de agonie, dar în același timp conștiinței mele îi cresc brațe până la gâtul rațiunii mele sugrumând-o.  
          De asemenea, iubesc prezentul pentru că doar el motivează. Incerta secundă viitoare ne păstrează vie atenția și instinctele, iar trecutul compensează viitorul prin nostalgiile lui. Cei care nu adună nostalgii atunci se caută de viață doar prin cimitire. Fiți vii dragilor, pentru că eu sunt. Dacă îmi cer iertare o fac doar pentru că sunt ceea ce încă voi nu sunteți. Rogu-vă aveți răbdare cu voi! Într-un oarecare viitor îmi veți da dreptate ...