vineri, 13 octombrie 2017

Abisul din absint


dacă Dumnezeu m-ar goli de orice taină,
probabil că viața s-ar răzbuna pe El,
refuzându-mă.
m-agăț de valuri și creste,
de alge și iarbă, caut un loc
unde să-mi ascund tainele.
Nu cred că Dumnezeu a început lumea cu mine,
dar mă simt ca la începuturile ei
și știu,
simt,
că tainele mi le pot păstra doar ucigându-l.
mă gândesc că Dumnezeu știe totul despre moarte,
îi cunoaște îndrăzneala,
șovăielile,
ca atare,
din nou mă împac cu El,
gândindu-mă și că tainele mele
nu-i sunt de trebuință.
Charon îmbarcă doar suflete,
iar tainele-i rămân Lui;
atunci de unde mirarea
și-mpotrivirea,
dinaintea golirii dumnezeiești?
Mă recitesc și-mi promit,
că acesta este ultimul pahar de absint...

duminică, 24 septembrie 2017

Iubește-mă


Iubește-mă așa cum știi
iertându-mi ne-nțelesul,
să-ți fiu rațiunea de a fi,
blestemul și eresul.

Iubește-mă așa cum poți,
cu drama în candoare,
atinge-mă ca între soți,
în sânge dă-mi vigoare.

Iubește-mă ca cel dintâi
și nu-ți iubi iubirea,
pe cel ce-a fost al nimănui
învață-l fericirea.

Iubește-mă înnebunind
renunță la pudoare,
în carne mă primești gonind,
uniți într-o sudoare.

Iubește-mă și din priviri,
îmbrățișează-mi dragul,
cu ale lumii împotriviri
câștigă-ți rămășagul.

Iubește-mă cum te iubesc,
cu inima-n tortură,
iubește-mă copilăresc,
cu dragoste și ură...

Sunt om


La mine însumi convertit,
mi-aud tăcând singurătatea,
mă-ntreb ”Ce Domnul mi-a sortit?”,
de ce pierdut-am puritatea?!

De unde frica de-a fi om
m-a transformat în urlet,
cerșind pe treapta unui dom,
o împăcare-n suflet?!...

Rănindu-te, eu mă salvez
de multele nimicuri,
Un Prometeu mă tot visez,
ciupit de mii de ciocuri;

ce așteptări să mai ucid,
ce disperări să-nlătur,
din nicăieri înspre lucid
să pot să mă aventur?

Sunt om cu dreptul la erori,
la egoism și răzvrătiri,
cu-o viața suntem toți datori,
mi-s irosire între iubiri...

miercuri, 20 septembrie 2017

Fericirea ta


... nu e a vieții dezlegare,
e drumul spre conștientizare,
un simplu vals la întâmplare,
e o durere ce nu doare.

... e-o lume care are sens,
o bucurie în imens,
o voluptate în intens,
un preambul pentru nonsens.

... e jubilare-n sentiment,
o inimă în tratament,
iubirii-i este argument
și o mențiune-n testament.

... e spinul unui trandafir,
e scuza mea pentru delir,
o motivație să respir,
un epitaf în cimitir.

... prima și ultima invadare,
cu spaima aruncării-n soare,
nevoia ta în evadare,
nevoia mea în renunțare...

duminică, 17 septembrie 2017

Am iubit


Am iubit și m-am iubit,
moartea îmi iubește viața,
prin Adam m-am osândit
inima să-mi fie soața.

Am iubit și te-am iubit,
o mirare îndrăzneață,
erotism împodobit,
două inimi pe o ață.

Am iubit și ne-am iubit
hoț de inimi și o hoață,
un martiriu îndeplinit,
semn că viața ne răsfață.

Am iubit și te-oi iubi,
până inima te-nvață,
Ana mea, te voi zidi,
inima-ți să-mi fie soață

Am iubit și am iubit,
inima ce și-a dorit,
mintea ce-o închipuit,
un martiriu îndeplinit...

Între lumi


Tristețea nu-mi cunoaște zâmbetul
și mă coboară-n orice viciu,
pribeag în toate ca profetul,
apocalipsă de ospiciu;

hrănit-am lumea mea cu tine,
povară dusă prin păcate,
ce-am fost atunci nu-mi aparține,
ce ți-am greșit, nu-mi sunt iertate.

Ai drept să-mi ceri despăgubire
deși acum îți sunt un fost,
tu ai pledat pentru iubire
în lumea celui fără rost;

o punte-ai ridicat în soare
să facem pactul între lumi,
în infinit nimic nu doare,
nici versul meu dintre antumi.

Melancoliei-i dau un nume,
s-o poți găsi, s-o poți păstra,
iertarea dă-mi în lumi postume,
primește lumea mea-ntr-a ta;

Încetineala mea sangvină
să o dizolv în focul viu,
întors în firea-mi de jivină,
să nu-mi mai fii, să nu-ți mai fiu...

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Frânturi...


*
Fugind de adevăr
ne rămâne doar ființialul,
din ceea ce-am iubit
rămâne doar finalul.

**
După fiecare noapte cu tine
un altul se oferă zilei,
un îndreptar al sinelui
mi-ar da vulgarul milei.

***
Te-am iubit mereu cu teama
că după tine,
nu mai există nimic.
Acum știu!
Singura teamă reală
este că pot iubi anemic...

****
Te-am vrut a mea și ca atare,
datoare-mi ești cu-o renunțare,
dator îți sunt cu o-nălțare!...

*****
Redându-ne singurătății,
petrec un timp numai al meu
și-ți spun pe limba nedreptății
eu și tu nu-i tu și eu!...

Iubește ceea ce te ucide


În brațele tale, instinctism
și gândul mă ascunde-n sânul lumii,
amant dezmoștenit de erotism
un Lucifer al ne-nălțimii;
prezent în spațiul voluptății,
corupt al sângelui senzual,
ofranda-adusă zeității,
tribut al zeului barbar.

Și te-am iubit la întâmplare,
vremelnic adorată-n gânduri,
trupescu-ți echivoc sub soare
ispita rece din rotunduri,
te-am blestemat să mă înduri,
să-mi poți ierta orice trădare,
profanator al multor iaduri
negându-ți dreapta lepădare.

Femeie! M-ai iubit mai mult
și m-ai urât cu disperare,
descumpănire-n absolut
și-o veche spaimă în iertare;
senzația ta de fericire
s-a șters în mintea mea lucidă,
și calea ta spre izbăvire,
iubirea mea, să te ucidă!...

Paradoxul din vis


M-am visat exact cum sunt. M-am visat mințindu-mă, lipsit de subtilitatea oricărei agresiuni pe care mintea-mi o poate închipui. M-am visat văzându-mă-n oglindă precum un maldăr de împotrivire, un munte al zădărniciei, stabilit pe creasta celor contrariați de ridicolul ăstei lumi. M-am visat străbătut de haosul neîmplinirilor, dorindu-mă al nimănui. M-am visat naufragiat într-o lume inutilizabilă, o lume în care preaplinul faptelor a înduplecat neputința. M-am visat fecundul lighioanelor străbătut de fioruri asemeni condamnaților la moarte. M-am visat un Dumnezeu al reconceperii ăstei lumi, prins în întunericul începuturilor. M-am visat lipsit de orice sentiment de vinovăție pentru că exist.
M-am trezit contrariat. Eram alungat de pe creastă. Sufletul meu trebuie hrănit cu roua seninului dimineților tale. Te privesc dormind și-mi pare că tocmai ce tu-mi trăiești visul!...


vineri, 15 septembrie 2017

Despre iubire


Nici o tristețe nu seamănă cu alta
și nici un eșec nu mă poate-ndepărta suficient
de ceea ce-mi ești.
N-am curaj să-i las iubirii
prilejul unei dureri fără căpătâi
și fiece tristețe rămâne datoare unei șoapte nerostite.
Mă-ncep în foc, gândindu-mă la tine,
mă ard în neliniștea departelui tău
și mă dizolv în speranța,
că din acel departe,
se vede focul rugului iertării!
Mi-e sete! Moartea mi-ar da sărutul ei,
dar setea mea tânjește după tine!
Între noi vidul,
în mine ecoul unui ultim gând:
răcorește-mă măcar cu amintirea ta!...

Sunt în toamna vieții
și soarele îmi spune:
”mi-ești cea mai dragă dintre frunze...”.

marți, 12 septembrie 2017

Destine-n deșert și de tot...


Întoarce-mă-n tine femeie,
primește-mă-n sângele tău,
o viață în mine se-ncheie
și noaptea-mi devine călău;

pe pleoapă așează-ți sărutul,
pe tâmplă dă-mi sânul tău plin
ne strângem în brațe trecutul
și clipa ne iartă de chin

Nu plec înainte de vreme,
nu stau o secundă în plus,
trăit-am destul în extreme,
mă bucur de-un ultim apus!

În tot ce ne mișcă e toamnă,
sunt frunză, tu blândul meu vânt,
mi-ești ca dintâi-a oară, doamnă,
mi-ești prim și ultim cuvânt;

întoarce-mă-n tine femeie
sărutul pe suflet să-ți pot,
eternul în mine-l descheie,
destine-n deșert și de tot...

joi, 7 septembrie 2017

Destine-n deșert și desprins...


De ce te-oi mai iubi femeie?
Mi-ai fost dintâia-n lumea șatră,
suflet ursit în gând să-mi steie,
o nostalgie-n miez de piatră;

sunt multe anotimpuri împreună,
dar și mai multe de când nu-mi mai ești,
nici linia vieții nu-ți mai ia diurnă,
iar lutul reîncarnării nu-l muncești.

Obișnuiți ai firului de iarbă,
aniversând albastrul lunii pline,
grăbind pe Eros să ne-absoarbă
uitasem ce ni se cuvine!

Părtași la ce n-a fost să fie,
pierduți în rostul iluzoriu,
prezența ta în mine-i vie,
sunt o adicție-n provizoriu.

Mi-ai fost dintâia-n lumea șatră
și-un anotimp în atriu' stins,
obișnuiți ai miezului de piatră,
destine-n deșert și desprins...

joi, 31 august 2017

Ieri


Acum stau aici. Acum!
Până ieri reușisem să mă ridic deasupra războiului
în care am fost actori fără voie.
Falși actori!
Până ieri am fost bărbatul pe care nu l-ai fi iubit niciodată,
azi sunt bărbatul pe care l-ai iubit
deși nu l-ai cunoscut îndeajuns.
Am rămas singurul martor al ploii.
Tăcerea în care te-am ascuns până ieri,
acum te răzbună.
Locuiesc pe strada spre o nouă viață
și sonata unui pian din vecini îmi blestemă tăcerea.
Deasupra ta simt albastrul cerului,
în mine inima coboară-n bernă
și ploaia nu-mi curăță rănile
pentru că încă te iubesc.
Până ieri reușisem să mă ridic deasupra războiului,
azi tăcerea e plină de vocile lui.
Stau ascuns după ușa casei fără număr
pe fragila strada spre o ”nouă viață”.
Până ieri reușisem să mă ridic deasupra războiului,
azi mă poți găsi după blestemul pianului din vecini.
Acum stau aici!... 

joi, 17 august 2017

Te întreb...


Mai avem, mai avem? Oare cât mai avem?
Te întreb despre drum,
te întreb despre noi,
de ce-s toate în scrum
ș-apoi șterse de ploi?!

Mai suntem, mai suntem? Oare cât mai suntem?
Te întreb de trecut,
te întreb de prezent,
cum ți-am fost absolut
iar acum sunt absent?

Te întorci, mai revii? Oare când ai plecat?
Te întreb: am fost orb,
sau pierdută mi-ai fost?
Ortul-l poartă un corb,
veșnicie-i dă rost!

E sfârșitul acum sau un alt început?
Te întreb să nu tac,
te întreb că mi-e dor,
poate toate-s un fleac
și mi-e frică să zbor!...

miercuri, 16 august 2017

Echivoc


Fericire sau nefericire?! ”Nu acesta-i întrebarea!”, ar putea îngăima ilizibil un Shakespeare autohton. Dar printre noi nu avem un Shakespeare, avem doar îndoiala. Nu există nefericire fără fericire, iar dacă fericirea nu există cum putem numi reversul ei?! Căutăm soluții pentru ceea ce uneori refuzăm să credem că ne poate alege sau atinge, aceeași fericire. Nu există rețete pentru ea, fericirea, și atunci ne-am mulțumi și cu o definiție a ei. Interesant e că se întâmplă să identificăm voluptatea contopirii trupești cu fericirea. Că ea durează, sau nu, este mai puțin important, sunt amănunte de care doar Eva ține cont, însă în același timp Adamul își stinge sceptic ultima zvârcolire a fericirii tocmai întrupate. Fericirea atemporală a Adamului este totuna nefericirii Evei, dar ea ne găsește mereu o scuză. Ne înțelege fragilitatea emoțională punând totul pe seama unui intens din care ea poate că nici nu face parte, prezența ei fiind doar meteorul care tranzitează fecundic secunda intensului. Eva ne-ar prefera bețivi sau poeți, dar condiția fericirii ei ar putea fi ambele, deopotrivă. Iubind-o în șoapte monosilabice, însă pline de emfaza iubirii veșnice, nefericirea ar uita de ea, de noi, făcându-i loc momentului fericirii adamice, dacă-i cu putință atunci cu repetiție. Trăirea indescifrabilă capătă un sens care durează până la momentul refluxului sangvin, momentul care se identifică cu revenirea în plictisitoarea stare a nefericirii. Cum să nu te plictisești de ridicolul unei dezamăgiri pe care oricum o știm ca fiind inevitabilă?! Viața are o singură regulă viabilă: nimic nu e veșnic! În vremea fericirii totul are gust, în vremea nefericirii trăim dezgustul descompunerii proprii. Adicția de gust, tot mai intensă, ne va amputa bucată cu bucată până la stadiul viermelui deznădăjuit. Cum rămâne?! Fericire sau nefericire?! Nu ne-ar fi mai bine în sălbăticia simțurilor, trăindu-ne organic?!...     

duminică, 6 august 2017

Fiordurile umbre


În arșița nopții paloarea acestei luni incerte își conturează propria ei lume pe aleea încă încinsă a parcului. Umbrele copacilor coboară în adâncul aleii promițând abisuri răcoroase în care umbra mea se poate odihni. Umbra mea refuză oferta lunii, ea mă refuză chiar și pe mine. Mă privesc într-un desen întunecat și diform iar mișcarea necontrolată a brațelor cască în geometria amorfă a umbrei două fiorduri adânci. Umbra mea este ca un argint viu căruia îi cresc umbre mai mici, iar pe fiecare dintre ele le privesc ca pe niște umbre ale trecutului. Mă simt obligat să dau un nume celor două fiorduri. Le numesc ”Fiordul celui care-am fost cândva” și ”Fiordul celui care nu voi fi niciodată”.

În Fiordul celui care-am fost cândva clocotește lava unei melancolii nestăvilite. Fiordul acesta aparține dorurilor care m-au locuit, purtându-mi zâmbetul dorurilor vagi și răzvrătirea dorurilor intense, însă pierdute. Știu cum e să te sufoci între simplitatea unei mari iubiri și neîmplinirea ei, precum știu cum este să privești în liniștea unei resemnări moartea unei iubiri dăruite fără a-ți sta în trebuințele sufletului. În orice ratare poți afla într-un târziu o melancolie pentru că în orice melancolie se găsește ceva neterminat, nedus până la capătul nebuniei care atunci ne măcina.

În Fiordul celui care nu voi fi niciodată port cămașa de forță a tradiționalistului. Port mentalitatea omului care învățând din propriile greșeli și-a educat instinctele suprimând surprizele riscurilor vieții. Singurul risc asumat este eul propriu care se încăpățânează să-i dea crezare liberului arbitru. Celui care nu voi fi niciodată îi plac paradoxurile vieții, le-ar sfida logica îndoielnică, șovăitoare, doar pentru a păstra în cerul gurii și-n străfundul inimii ceea ce filozofii numesc aroma vieții. Nu voi naviga niciodată pe acest fiord. Rămâne ca paloarea lunii incerte, creatoarea geometriei amorfe, să-și găsească un alt Ulise. Eu rămân cu Odiseea mea nescrisă în care putrezesc melancoliile...