marți, 12 decembrie 2017

poem despre tine


am împărțit foarte multe,
ne-am spus foarte multe,
dar mie mi-au rămas câteva spovedanii,
câteva lucruri nespuse.
da! ți-e frică de schimbare.
preferi a-ți imagina că poți scăpa în loc să încerci schimbarea.
renunți la ceea ce poți avea agățându-te de speranță,
însă regret că nu ți-am spus că speranța este pentru lași.
ai supraviețuit doar pentru că ai rămas fidelă clișeului
”dacă eșuez pot pierde totul!”.
știi!, viața nu ar trebui sa fie întâmplătoare.
nici o întâmplare.
dacă vrei un argument ți-l pot oferi,
tardiv, dar el se perpetuează în tine atemporal:
”ceea ce primim nu are nici o legătură cu ceea ce merităm!”.
te țin minte căutând un motiv pentru atâta tristețe în lume;
ți-l ofer și pe acesta: ”prea mulți primim o a doua șansă!”.
te-ai temut să mă iubești,
deși te-am învățat despre tine,
spunându-ți insistent
că la fiecare nivel al sufletului există o ușă de ieșire.
mă întorc la speranță
și la argumentul lașilor:
”nu putem avea orice, dar putem spera că putem avea orice!”.
mai este ceva ce nu ți-am spus,
dar ți-am dat de înțeles adeseori,
cum altfel decât iubindu-te,
pentru că iubindu-te
am ales să-mi trăiesc viața la înălțimi nedefinibile
decât să aștept să-mi crească aripi.
însă tu, nerespingându-mi iubirea,
m-ai respins pe mine,
de teama morții. a sufletului. al tău sau al meu,
acum nu mai contează.
ce nu ți-am spus, poate pentru că nu ai fost pregătită, este că
apropierea morții nu schimbă cursul vieții,
ci doar ne amăgește cu schimbarea.
și, da! mea culpa! uneori te-am ignorat,
pentru că mă întristai!
și când la final vântul mi te-a luat,
tristețea mi-a lăsat-o tot mie...


miercuri, 6 decembrie 2017

Atingerile atemporalului noi


rutina cotidiană mă-nvață despre semeni
mult mai mult decât despre mine;
din ea extrag învățături,
împlinesc certitudini,
apoi le amestec cu amintirile despre tine,
despre noi,
iar rezultatul îl împart cu singurătatea.
nu sunt mai presus decât omul oarecare
și nu am prețuit suficient împreunarea clipelor noastre.
atunci totul îmi părea în plin și în viu,
acum toate acelea,
pe care nu le mai pot spune,
nu le mai pot repeta,
îmi par neajunsuri și ruperi din carnea vie a nostalgiei.
draga mea, din acest departe îți mai spun
că nici o devenire nu-i posibilă
fără retușuri trupești,
cu dureri ajunse cicatrici.
nu există devenire fără gustul sărat al sângelui,
nu există nici o devenire fără umbra arțăgoasă a unei foste iubiri,
însă draga mea,
adorata mea,
degeaba îmbătrânesc eu înțelept
câtă vreme sufletul meu îmbătrânește înțepenit
în memoria acestei vechi iubiri.
posibil să fim primiți doar cu numele
în panteonul marilor iubiri,
însă nu s-a construit încă catedrala
căreia să-i pot dona altarul sufletului ruină...  


luni, 4 decembrie 2017

Amnezia mea te ține minte


Concretul nostru s-a mutat în alții
sau într-un timp intangibil,
atât de îndepărtat încât nici gândului
nu-i stă în putința înțelegerii depline,
însă mă întreb cui folosește a înțelege
de ce timpul se scurge
numai în defavoarea truditorilor într-ale iubirii?!
Trădarea cărnii o simt în fiecare îmbrățișare străină mie,
trădarea sufletului în fiecare sărut refuzat.
În târziul meu se naște o amnezie
care-mi aduce a un preludiu al dezrădăcinării din mine.
Poate că Dumnezeu mă provoacă
propunându-mi o împăcare cu mine,
cu trecutul plin de tine,
cu prezentul în care nu mă sunt,
cu mâinele nimănui.
Afară se agită acum o zăpadă incertă,
în mine se zvârcolește un spasm al neuitării.
Tâmplei mele îi lipsește sărutul tău,
sânul tău,
pântecul tău,
palmelor mele le lipsesc dorințele tale.
Curatul delir care mă dezrădăcinează
îmi spune:
nici amnezia nu mai e ce-a fost,
nici iubirea ceea ce știam!
Tot el, delirul, îmi răspunde:
Iubirea este ceea ce ți se întâmplă acum!...

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Închipuie-ți că încă te iubesc


am rămas aici nemaiașteptând nimic.
când ai plecat nu mi-ai luat doar sufletul,
mi-ai luat și cuvintele,
și, vezi tu,
luându-mi-le,
mi-ai luat tot ceea ce am fost până la tine.
mi-ai luat toate mărturisirile despre tine,
toate șoaptele nopților noastre,
toate te iubescurile.  
mi-ai lăsat un dor nemărginit
și un singur gând,
gândul la tine.
aparțin locului care de-atunci nu poate justifica nici un răsărit
și doar datorită îngustimii inimii mele
îmi păstrez echilibrul
pășind pe versatila linie a vieții.
mă caut de urmele tale
străbătându-mi sufletul în toate direcțiile
în care ai putut pleca.
nemaiavând nimic de pierdut
ți-aș spune că încă te iubesc,
dar cum cuvintele mele sunt la tine,
te rog,
închipuie-ți că încă te iubesc...

vineri, 1 decembrie 2017

Cronicizare


Ceea ce noi numim iubire alții numesc păcat.
Omul are dreptul la eroare,
la judecată și prejudecăți,
dar dincolo de veghea lumii
nouă ne rămâne tot timpul păcatului.
Păcatul acesta ne definește,
ne potrivește,
iar lor, celor din culmea veghii,
le trăiește viața!
Noi cu surghiunul iubirii,
ei cu iluzia descompunerii ei în fărâme,
să le-ajungă și lor.
Nu-i putem învăță să iubească,
nu-i putem dezvăța să ne judece,
nici măcar nu merită să le corupem rațiunile.
Tu doar iubește-mă, adorata mea,
așa cum m-ai învățat să te iubesc,
sau mai bine
îmbolnăvește-mă de tine...


duminică, 26 noiembrie 2017

Eros


Dragostea nu are vârstă,
însă dacă dragostea ar avea vârsta mea,
ea ar avea vârsta copilăriei,
a șovăielilor,
a temerilor,
a fragilității premature.
Se întâmplă doar o singură dată,
primordial,
ducându-ne în timpul schimbării definitive.
Dacă dragostea ar avea vârsta mea,
ea ar fi atât de tânără
încât nu merită împărțită.
Dragostea este unitatea de măsură a unicității.
Ne rămân de împărțit doar ecourile ei târzii!...

Născut în zodia salciei


Femeie!.. m-ai născut într-o dimineață,
când lumina soarelui încă nu întâlnise pământul.
M-ai așezat într-un leagăn făcut din nuielele salciei
care ți-a păzit amintirile
și-n ultima umbră a nopții
mi-ai urat să iubesc așa cum tu niciodată nu ai fost iubită.
De-atunci îți iubesc consoartele
de la marginea cărnii până-n cămările inimii lor.
Iubesc din talpă până-n tâmplă,
din coapsa stângă-n până-n cea dreaptă,
din vârful sânilor până-n-năuntrul inimilor nepotolite.
Iubesc cu-aceeași râvnă
trupescul lumesc al femeii,
doar numele lor diferă.
Și culoarea ochilor,
forma buzelor
sau aroma nurilor.
Pentru inimile lor caut o salcie care să-mi păstreze amintirile.
Sălciile cresc doar la marginea destinelor
și până la-mplinirea lor,
iubirile mele rămân fantomele prezentului...

luni, 20 noiembrie 2017

Nu există tratament pentru moarte


Viața este o înșiruire de întâmplări. Întâmplările le datorăm semenilor. Aliniați la rândul din care se poate arunca o privire nestingherită asupra nefericirii noastre, tributari primitivismul nemilos, ei ne condamnă la singurătate. Nici ea, singurătatea, nu ne va locui suficient, pentru că orice stare, orice agoniseală cotidiană, în fapt, înseamnă îndepărtarea de sine, conviețuirea cu întâmplarea, dar mai ales, conviețuirea cu cei din spatele întâmplării. Viața este o stradă înșiruită de-a lungul popasurilor pe care le facem. Fiecare popas înseamnă o casă, o întâmplare, un om, un detaliu. Dacă am putea fi doar simplii musafiri, fiecare casă ar fi doar o galerie de trăiri și sentimente, o galerie pe care am privi-o indiferent, dar nu, nu reușim și astfel casele devin un memorial al întâmplării de atunci, un muzeu al eșecului personal. Pășim în stradă doar pentru a intra în următorul muzeu.
Viața are întotdeauna gustul pe care-l alegem.     
Viața este o înșiruire de întâmplări desfășurate pe o stradă locuită de chiriașii temporari ai destinului nostru.
Parcurgem tot drumul aflat dinaintea noastră doar pentru a afla, la final, că nu există tratament pentru moarte!...    

joi, 16 noiembrie 2017

trecutul meu nu te mai știe


începutul nostru a fost perfect. știi motivul?
pentru că trecutul meu nu te știa.
încet și incert ți-ai făcut loc în el;
mai întâi în memoria perfecțiunii primei zile,
apoi în prima noastră rutină împlinită.
îmi devenisei prezentul trecutului recent
și călcând peste sincronul sangvin al inimilor noastre,
mi-ai fost stăpâna anotimpurilor.
apoi, dintr-un motiv de neînțeles pe-atunci
mi-ai ars anotimpurile,
rând pe rând,
din primăvară până-n iarnă.
Apoi, din nou acel apoi de care ne leagă totul,
într-o geometrie absurdă,
ne-ai devorat ciclic,
legându-mă cu lanțul concentric al fiecărei aniversări.
Îmi datorezi toate viețile care mi s-au întâmplat supraviețuindu-ți,
îți datorez doar prăbușirea în tăcerea dinaintea naufragiului.
Azi încep o nouă iarnă!
Tentat de adâncirea în ”dintr-un decembrie
am realizat că în recentul singurătății mele,
inima-mi s-a eliberat de povara deosebirii dintre ierni. știi motivul?
pentru că trecutul meu nu te mai știe!...

miercuri, 25 octombrie 2017

Să-mi fii (Sonetul I)


A fi plin de tine-n fapte
și de mult preaplinul vieții,
mituind pe toți profeții
pârgul tău l-aș duce-n coapte;
muză fiind la toți poeții,
ziua-i prefăcut-o-n noapte,
și-n odihna zilei șapte
bei din roua dimineții,
de pe buzele tristeții.
Pleacă-o rugă spusă-n șoapte,
spre vestalele necoapte,
alungând pe toți profeții:
să-mi fii stea de miazănoapte,
să-mi fii argumentul vieții!...

vineri, 13 octombrie 2017

Abisul din absint


dacă Dumnezeu m-ar goli de orice taină,
probabil că viața s-ar răzbuna pe El,
refuzându-mă.
m-agăț de valuri și creste,
de alge și iarbă, caut un loc
unde să-mi ascund tainele.
Nu cred că Dumnezeu a început lumea cu mine,
dar mă simt ca la începuturile ei
și știu,
simt,
că tainele mi le pot păstra doar ucigându-l.
mă gândesc că Dumnezeu știe totul despre moarte,
îi cunoaște îndrăzneala,
șovăielile,
ca atare,
din nou mă împac cu El,
gândindu-mă și că tainele mele
nu-i sunt de trebuință.
Charon îmbarcă doar suflete,
iar tainele-i rămân Lui;
atunci de unde mirarea
și-mpotrivirea,
dinaintea golirii dumnezeiești?
Mă recitesc și-mi promit,
că acesta este ultimul pahar de absint...

duminică, 24 septembrie 2017

Iubește-mă


Iubește-mă așa cum știi
iertându-mi ne-nțelesul,
să-ți fiu rațiunea de a fi,
blestemul și eresul.

Iubește-mă așa cum poți,
cu drama în candoare,
atinge-mă ca între soți,
în sânge dă-mi vigoare.

Iubește-mă ca cel dintâi
și nu-ți iubi iubirea,
pe cel ce-a fost al nimănui
învață-l fericirea.

Iubește-mă înnebunind
renunță la pudoare,
în carne mă primești gonind,
uniți într-o sudoare.

Iubește-mă și din priviri,
îmbrățișează-mi dragul,
cu ale lumii împotriviri
câștigă-ți rămășagul.

Iubește-mă cum te iubesc,
cu inima-n tortură,
iubește-mă copilăresc,
cu dragoste și ură...

Sunt om


La mine însumi convertit,
mi-aud tăcând singurătatea,
mă-ntreb ”Ce Domnul mi-a sortit?”,
de ce pierdut-am puritatea?!

De unde frica de-a fi om
m-a transformat în urlet,
cerșind pe treapta unui dom,
o împăcare-n suflet?!...

Rănindu-te, eu mă salvez
de multele nimicuri,
Un Prometeu mă tot visez,
ciupit de mii de ciocuri;

ce așteptări să mai ucid,
ce disperări să-nlătur,
din nicăieri înspre lucid
să pot să mă aventur?

Sunt om cu dreptul la erori,
la egoism și răzvrătiri,
cu-o viața suntem toți datori,
mi-s irosire între iubiri...

miercuri, 20 septembrie 2017

Fericirea ta


... nu e a vieții dezlegare,
e drumul spre conștientizare,
un simplu vals la întâmplare,
e o durere ce nu doare.

... e-o lume care are sens,
o bucurie în imens,
o voluptate în intens,
un preambul pentru nonsens.

... e jubilare-n sentiment,
o inimă în tratament,
iubirii-i este argument
și o mențiune-n testament.

... e spinul unui trandafir,
e scuza mea pentru delir,
o motivație să respir,
un epitaf în cimitir.

... prima și ultima invadare,
cu spaima aruncării-n soare,
nevoia ta în evadare,
nevoia mea în renunțare...

duminică, 17 septembrie 2017

Am iubit


Am iubit și m-am iubit,
moartea îmi iubește viața,
prin Adam m-am osândit
inima să-mi fie soața.

Am iubit și te-am iubit,
o mirare îndrăzneață,
erotism împodobit,
două inimi pe o ață.

Am iubit și ne-am iubit
hoț de inimi și o hoață,
un martiriu îndeplinit,
semn că viața ne răsfață.

Am iubit și te-oi iubi,
până inima te-nvață,
Ana mea, te voi zidi,
inima-ți să-mi fie soață

Am iubit și am iubit,
inima ce și-a dorit,
mintea ce-o închipuit,
un martiriu îndeplinit...