joi, 17 august 2017

Te întreb...


Mai avem, mai avem? Oare cât mai avem?
Te întreb despre drum,
te întreb despre noi,
de ce-s toate în scrum
ș-apoi șterse de ploi?!

Mai suntem, mai suntem? Oare cât mai suntem?
Te întreb de trecut,
te întreb de prezent,
cum ți-am fost absolut
iar acum sunt absent?

Te întorci, mai revii? Oare când ai plecat?
Te întreb: am fost orb,
sau pierdută mi-ai fost?
Ortul-l poartă un corb,
veșnicie-i dă rost!

E sfârșitul acum sau un alt început?
Te întreb să nu tac,
te întreb că mi-e dor,
poate toate-s un fleac
și mi-e frică să zbor!...

miercuri, 16 august 2017

Echivoc


Fericire sau nefericire?! ”Nu acesta-i întrebarea!”, ar putea îngăima ilizibil un Shakespeare autohton. Dar printre noi nu avem un Shakespeare, avem doar îndoiala. Nu există nefericire fără fericire, iar dacă fericirea nu există cum putem numi reversul ei?! Căutăm soluții pentru ceea ce uneori refuzăm să credem că ne poate alege sau atinge, aceeași fericire. Nu există rețete pentru ea, fericirea, și atunci ne-am mulțumi și cu o definiție a ei. Interesant e că se întâmplă să identificăm voluptatea contopirii trupești cu fericirea. Că ea durează, sau nu, este mai puțin important, sunt amănunte de care doar Eva ține cont, însă în același timp Adamul își stinge sceptic ultima zvârcolire a fericirii tocmai întrupate. Fericirea atemporală a Adamului este totuna nefericirii Evei, dar ea ne găsește mereu o scuză. Ne înțelege fragilitatea emoțională punând totul pe seama unui intens din care ea poate că nici nu face parte, prezența ei fiind doar meteorul care tranzitează fecundic secunda intensului. Eva ne-ar prefera bețivi sau poeți, dar condiția fericirii ei ar putea fi ambele, deopotrivă. Iubind-o în șoapte monosilabice, însă pline de emfaza iubirii veșnice, nefericirea ar uita de ea, de noi, făcându-i loc momentului fericirii adamice, dacă-i cu putință atunci cu repetiție. Trăirea indescifrabilă capătă un sens care durează până la momentul refluxului sangvin, momentul care se identifică cu revenirea în plictisitoarea stare a nefericirii. Cum să nu te plictisești de ridicolul unei dezamăgiri pe care oricum o știm ca fiind inevitabilă?! Viața are o singură regulă viabilă: nimic nu e veșnic! În vremea fericirii totul are gust, în vremea nefericirii trăim dezgustul descompunerii proprii. Adicția de gust, tot mai intensă, ne va amputa bucată cu bucată până la stadiul viermelui deznădăjuit. Cum rămâne?! Fericire sau nefericire?! Nu ne-ar fi mai bine în sălbăticia simțurilor, trăindu-ne organic?!...     

duminică, 6 august 2017

Fiordurile umbre


În arșița nopții paloarea acestei luni incerte își conturează propria ei lume pe aleea încă încinsă a parcului. Umbrele copacilor coboară în adâncul aleii promițând abisuri răcoroase în care umbra mea se poate odihni. Umbra mea refuză oferta lunii, ea mă refuză chiar și pe mine. Mă privesc într-un desen întunecat și diform iar mișcarea necontrolată a brațelor cască în geometria amorfă a umbrei două fiorduri adânci. Umbra mea este ca un argint viu căruia îi cresc umbre mai mici, iar pe fiecare dintre ele le privesc ca pe niște umbre ale trecutului. Mă simt obligat să dau un nume celor două fiorduri. Le numesc ”Fiordul celui care-am fost cândva” și ”Fiordul celui care nu voi fi niciodată”.

În Fiordul celui care-am fost cândva clocotește lava unei melancolii nestăvilite. Fiordul acesta aparține dorurilor care m-au locuit, purtându-mi zâmbetul dorurilor vagi și răzvrătirea dorurilor intense, însă pierdute. Știu cum e să te sufoci între simplitatea unei mari iubiri și neîmplinirea ei, precum știu cum este să privești în liniștea unei resemnări moartea unei iubiri dăruite fără a-ți sta în trebuințele sufletului. În orice ratare poți afla într-un târziu o melancolie pentru că în orice melancolie se găsește ceva neterminat, nedus până la capătul nebuniei care atunci ne măcina.

În Fiordul celui care nu voi fi niciodată port cămașa de forță a tradiționalistului. Port mentalitatea omului care învățând din propriile greșeli și-a educat instinctele suprimând surprizele riscurilor vieții. Singurul risc asumat este eul propriu care se încăpățânează să-i dea crezare liberului arbitru. Celui care nu voi fi niciodată îi plac paradoxurile vieții, le-ar sfida logica îndoielnică, șovăitoare, doar pentru a păstra în cerul gurii și-n străfundul inimii ceea ce filozofii numesc aroma vieții. Nu voi naviga niciodată pe acest fiord. Rămâne ca paloarea lunii incerte, creatoarea geometriei amorfe, să-și găsească un alt Ulise. Eu rămân cu Odiseea mea nescrisă în care putrezesc melancoliile...

sâmbătă, 29 iulie 2017

Confesiune


Senzația unei căderi ireversibile.
La capătul ei mă așteaptă nimicul!
La căpătâiul meu dușmanii gândesc mai mult
la iertarea păcatelor lor
decât la iertarea păcatelor mele!
Pentru că niciodată nu am fost un bun creștin
mi-am amânat toate mărturisirile.
Pașii mei mărunți mă târâie spre viața de apoi...
Mai este timp pentru o singură confesiune.
Sfidez răbdarea Dumnezeului nostru;
îmi asum o singură vină,
o singură traumă,
o singură bucurie:
viul sangvin, perpetuu, organic
al aceluiași te iubesc!
Pentru mine te iubesc nu are trecut și viitor,
se conjugă doar la prezent!... și pașii mei mărunți
întăresc senzația căderii libere... 

joi, 6 iulie 2017

Paradoxul ”noi”



Apuse, răpuse și duse
mi-s toate gândurile despre tine.
MintO clepsidră încă-mi măsoară timpul neuitării!...
Distanțe, speranțe sunt gloanțe
și ele sfărâmă scutul uitării promise.
Din nou, mint! O simplă rătăcire în amintirea ta mă poate ucide!...
Pasiunea răspune acțiunea
și-n mine odihnește legiunea osândiților la iubire.
Iarăși mint! Niciun trup nu așteaptă odihna sângelui!...
Candoare, o floare, din mare,
pentru cei ce mai sunt se ridică din valuri un soare.
O ultimă mințire! Captivă-i pe Marte o moarte!...

Un adevăr!
Orice clepsidră poate rătăci timpul osândiților la iubire
amânând exilul pe Marte!...  


miercuri, 24 mai 2017

Cu tine, cu mine, tăcându-ne...

 

Departe mi-s de cel ce-am fost cândva,
de suflet și trăirile deodată,
m-a încolțit iubirea-mi demodată
și-o rătăcire care-mi promitea,
căci cel dintâi amurg îmi e preludiul
și cea dintâia noapte un amurg,
în timp ce-n suflet iadurile curg,
în carne-mi Domnul își încheie studiul.

Departe ești de ce mi-ai fost în vremuri,
când mă trezeam din a ta veghe,
tu mă purtai ca pe o zeghe,
și-n rătăcirea prin blestemuri
m-ai osândit să-mi fi lumină,
o călăuză-n cea dintâia noapte,
și-n toamna păcatelor coapte
să-ți vie iertarea din umbra Divină.

Și mi-s aproape-n cele îndepărtându-ne,
cu tine, cu mine, tăcându-ne...

joi, 13 aprilie 2017

Viața e ceea ce rupem din noi ca să ne fie bine


Trăim într-o lume care impune conceptul ”a avea răbdare cu noi”, indiferent care ne sunt nevoile și durerile individuale, deși trăirile individual-personale sunt comune. Din nefericire, dincolo de conștiința noastră, aparținem unui sistem de valori impus căruia nu-i pasă cine suntem, ceea ce ne dorim sau ce ne-am dori a trăi. Totul se reduce nivel la individual ca trăire, dar sistemului nici că-i pasă! Socialul impus de sistemul universal de valori manipulează, implementează și mai ales dictează. Știu cum să o facă, pupându-ne fundurile tăbăcite de la atâta stat pe gânduri, precum gânditorul de la Hamangia. Suntem percepuți și tratați precum o turmă capabilă să identifice și să prefere un individ alpha, individ care să conducă turma spre orbire, la nevoie spre dispariție.
Sunt convins că v-am plictisit, dar dincolo de plictisul vostru trebuie să conștientizăm că totul se reduce la ”a iubi”. Este falsă ipoteza care ne spune că a iubi înseamnă dependență și ca atare, renunțare la propria persoană. A iubi este una, a supraviețui este alta! Singularitatea noastră a fost gândită a fi indestructibilă însă nevoia neidentificată apare ca fiind o slăbiciune care poate fi exploatată. Niciodată nu vom iubi ceea ce nu ne identifică și personalizează, pentru că iubirea presupune o forță interioară imensă, forță capabilă să dăruiască, nicidecum să acapareze, să acumuleze. Mai mereu trăim o viață care nu reprezintă, o viață care în fapt nu se identifică și nu ne raportează la ceea ce trăim și suntem. Suntem dependență de suferință. Supraviețuim datorită detaliilor care țin de mistic și aparențe, dar iubirea nu poate înșela. Pentru că ea se întâmplă și ne întâmplă în afară absurdului cotidian. Pentru că dincolo de paroxism și decădere iubirea înseamnă trăire, înseamnă completare (în cazuri rarisime, împlinire).
Pentru mine există doar două certitudini: iubirea și moartea. Paradoxal, avem prea multe de trăit pentru a ne permite nonșalanța morții!...      

miercuri, 15 martie 2017

Sunt cel din care nu ai plecat niciodată


Și ce dacă plouă?
Știi?!, cunosc multe cupluri devenite iubiri
în urma unei nopți ploioase,
așa cum este noaptea aceasta.
Îți scriu despre acele povești de dragoste
care trebuiau povestite pentru a se întâmpla.
Acum deși ești departe, mi-ai rămas în vise.
A trecut mult timp de la prima noastră ploaie,
la fel de mult ca de la prima noastră noapte.
Plouă iarăși, ca pe-atunci
când ni se-ntâmplau începuturile.
Mi-am pus haina pe mine și am ieșit în ploaie,
nu să te caut,
nu să te regăsesc.
E prea mult din tine în fiece ploaie,
e prea mult din mine în fiece inimă zdrobită.
Povestea noastră ar fi fost una obișnuită
dacă ar fi fost povestită,
dar ea s-a scris înainte de a fi povestită lumii.
Sunt ud până la piele,
dar nu-mi pasă, pentru că te port.
Te simt în ceașca fierbinte de cafea
pe care o împarte la barul din colț un cuplu 
care de aici, din ploaia de afară, pare fericit,
te simt în bourbonul bărbatului stingher
care privește în gol paharul.
Probabil împărțim aceeași dramă,
aceeași poveste nepovestită.
Suntem dintre cei care trăiesc doar pe jumătate
și o facem doar în visele noastre
sau în cazul meu,
întotdeauna în nopțile ploioase.
Mă întorc în rutina supraviețuirii,
acolo unde orice carte merită citită
și orice pahar băut până la capăt.
Mă întorc acasă ud până la piele.
Mă voi întinde în pat fără să-mi șterg urmele ploii,
ca să te am în mine de două ori,
pe piele și în visele mele... 

joi, 9 martie 2017

Iubirea care nu rănește


Chipul tău la adăpostul pieptului meu
îmi pare mai odihnit decât reflexia lunii
în zăpada răscolită de aripile îngerilor
desemnați să ne vegheze.
Dumnezeu i-a surprins pângărind zăpada,
împletiți în actul amorului firesc,
cum altfel,
decât substituindu-ne?!...
L-ai văzut vreodată resemnat pe Dumnezeu?
Nici eu nu l-am văzut, însă mi-L închipui,
după ce pedepsindu-i pe îngeri
și nouă crescându-ne aripi,
am lăsat zăpada nepângărită,
înamorați de odihna chipului tău...  

marți, 14 februarie 2017

Elegie (șasesprezece/a XVIa)


Cărui gest, fapt,
cărei vini ori nemulțumiri
îi datorez prezentului,
iubirea?
De ce m-ascund, iubindu-te?
Egali suntem numai în iubire!
Organic, din milă putem iubi
tot ce cuprinde nefirescul,
orgasmic, în carne putem iubi
tot ce-am regăsit
în viciile definitorii.
Vulgul tău,
castul tău,
iubindu-le deopotrivă,
se-ntâmplă în simplitatea iubirii întregului.
Gestul,
faptul,
vina ori nemulțumirea
vin din întregul tău,
întregul meu.
Simplitatea nu conține paradoxuri
și totuși,
te întreb,
mă întreb,
cărui gest, fapt,
cărei vini ori nemulțumiri,
îi datorez prezentului,
iubirea?  

luni, 13 februarie 2017

Veșmânt ireparabil

 

Oricâte tăceri păstrat-am în carne
nu-s mute, nici taine de-ascuns,
cât umbra-și lasă urma-n marne
ce-i încă viu mai poate fi pătruns;

uitări purtate-n prea departe,
pe cei plecați vor ști să îi întoarne,
când moartea se teme de moarte,
ne știe tăcerea ascunsă în carne...