Îmi pierd identitatea când tot ce am de oferit se lovește de zidul
ridicat de neputința semenilor de a se accepta. Când privirile noastre
se întâlnesc cad măștile. Rămânem goi, trupurile se chircesc de spaimă,
iar Dumnezeu își ferește ochii de capetele ridicate spre El. Nu există
speranță, sufletele sunt sfâșâiate de fiorul rațiunii care în final ne
va domina reacțiile. Instinctual caut să mă îndepărtez de acest război
al orgoliilor, un război în care nu se poate decât muri. Îmi sprijin
rațiunea în palme, iar sufletul îmi dispare strivit sub apăsarea pașilor
fugarilor. Rămân țintuit într-un purgatoriu la care mă condamnă
propria-mi rațiune.
Sunt prins între a fi sau a nu fi, cautând o cheie
care să-mi deschidă ușa spre lumină. Știu că o ușă care se închide
defintiv îți deschide alte uși de unde destinul se joacă, prin oferta de
opțiuni, cu ceea ce a rămas din mine. Resemnarea și autoflagelarea mă
obligă să aleg cea mai grea variantă. Nu mă tem, dar sunt în continuare
țintuit în acea noapte a rațiunii, în acel întuneric de unde viața îmi
transpare ca o revoltă periculoasă la adresa morții. Locuiesc într-o
casă cu pereții din cărți de joc, alături de cei asemeni mie. Nu ne
vorbim pentru că nu avem ce ne spune. Fiecare este complet implicat în
propria dramă. Toți cei aflați aici conștientizează că socializarea duce
la comuniunea dramelor, la relații care hrănesc mai devreme sau mai
tărziu depresia. O dată pe zi, unul dintre noi, inconștient, se duce și
trage o carte din pereți în speranța că acea carte va deschide ușa spre
lumină. Cine-și joacă astfel opțiunile destinului este condamnat la
buletin de purgatoriu. Se va întoarce mereu acolo. Eu sunt doar în
vizită. Mereu am trăit la limită și mi-am forțat norocul. La fel voi
face și acum. Când nu îți mai aparții, nu mai ai nimic de pierdut,
pentru că ai pierdut tot. Voi locui în acest inutil mine, până la final
sau pănă norocul și destinul fac front comun pentru a-mi repune afectul
în drepturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu