vineri, 30 decembrie 2016

Alfa și Omega


O așezare-n nefirescul firii
mi te-a fixat în amintire,
am pus în starea nerostirii
un gest plecat spre amurgire;
o noapte-a celor neîncepute
încăpătoare în dorinți,
pasiuni strivite-n servitute,
săruturi umede-fierbinți.

de-ar fi să ni se-ntâmple nouă,
proscrierii m-aș da fictiv
și-n nurii tăi scăldați de rouă
m-aș resemna definitiv;
ca să te am frânt-am răbdare,
abandonând-o în pustiu,
te iau întreagă-n asumare,
te-aștept și până-i prea târziu!

să-nceapă dară dansul tandru,
desfrâul ludic și lasciv,
bărbatul fă-ți-l băiețandru
un primitiv în afectiv;
să-mi fii amanta cea dintâi,
o agonie-n devorare,
să-ți fiu săgeata din călcâi,
prima și ultima trădare...

miercuri, 28 decembrie 2016

Primordiala Evă


fecioară cu trupul de ceară
te-am modelat din lutul-nentinat,
te-am strâns ușor să nu te doară
păstrez sărut predestinat;

te-am răzgândit în mii de feluri
și te-am ucis de mii de ori,
întruchiparea din bordeluri,
amanta miilor de sori.

sub sânii tăi frământă-ți viața,
căzută în dizgrația lor,
te-am rostuit să fii prefața
poemelor cu jind de-amor;

gândit-am să te-ntâmpli în fiecare,
să-i duci în culpa fericirii,
sfârșiți apoi în oarecare,
sortiți pe calea devenirii.

fecioară cu trupul de ceară
în lutul tău ascuns-am sevă,
ființialul tău să nu dispară,
dă-mi harul primordialei Evă...

marți, 27 decembrie 2016

Elegie (cincisprezece/a XVa)


Prăbușire.
Un cuvânt care poate concepe imaginativ
orice se întâmplă dincolo de durere.
Este doar un cuvânt,
care mă doare infinit mai mult
decât orice trăire mi se întâmplă acum.
Există și o bucurie în această cădere.
Prăbușirea se întâmplă în mine.
Adunat-am în mine atât de multe
încât nu am putut a-ți oferi decât nimicul,
fiindcă iubindu-te
am realizat că nu vei supraviețui fericirii.
Am ales să-ți ofer lâncezeala iubirii
împărtășită prin neputința cuvintelor.
Ireparabila mea povară
s-a dizolvat odată cu mine.
Pe calea descâlcită a așternutului cuvintelor
ai aflat că mi-am luat adio de la tine
cu fiecare plecare.
Am scris iubirii noastre mii de epitafuri.
Oricare dintre ele ar fi putrezit pietrele tombale.
Ignoră-mă, însă rogu-te, fă-o discret.
Încă mai trăiesc cu fericirea întâmplării noastre,
însă fericirea ta îi este datoare (ne)fericirii mele.

cu tine 'ntâmplat-am iubire


în urma celor care-s trecătoare
se-ncheie contracte prin moarte,
destine-s date spre adjudecare,
cărările spre rai sunt sparte;

încăierate-s toate-n mine
cătări înspre fire-mi ciudate,
blesteme nu se pot abține
năvală dau spre mine, toate.

e nuntă-ntre stele căzute,
e iarnă în iadul fierbinte,
pe buze cuvinte bătute,
și-n suflet stau goale morminte;

în toate aflat-am sfârșitul,
pretins-am cenușa-i menire,
mi-ești răsărit și asfințitul,
cu tine 'ntâmplat-am iubire...


Războiul lumilor mele


Sunt unul dintre cei cărora timpul le face concesii. Se oprește pentru mine. Unul dintre paradoxurile universului mi se-ntâmplă arareori. Timpul se oprește și-mi dă răgazul completării, desăvârșirii. Rănile se redeschid, cheagurile gândurilor se dizolvă-n ființial și adevărul se fărâmițează până dincolo de capilare. Mă simplific complicându-mă, mă ofer ofrandă descompunându-mă. Mă mai întruchipez doar în gerunziul existențial. M-am dispersat întinzându-mă între alfa și omega, mă cuprind antipozii ascunși în perfidul speranțelor semenilor. Pretextele acestui a fi se conjugă în singurul substantiv definitoriu: predestinare. Circumstanțial mă parcurg prin autodevorare. Sunt rezultatul războiului lumilor mele. Sunt prizonierul războiului lumilor mele și-mi sprijin tâmpla de o inimă care nu-și cunoaște mecanismele supraviețuirii. Nu e propria-mi inimă, e simplitatea unei bătăi din aleatoriul universului... 

luni, 26 decembrie 2016

Inimi


Până la întâlnirea cu tine am văzut lumea, pot spune că am cunoscut-o cutreierând-o, suprapunându-mi pașii peste umbrele ei.
Până la prima ta îmbrățișare puteam spune că nu s-a tipărit încă moneda cu care puteam fi cumpărat.
Până la înfăptuirea primului nostru sărut nu am cunoscut cu adevărat gustul iubirii.  
Până la contopirea sevelor noastre nu am aflat cu adevărat durerea cărnii.
Până la inima ta, nici până azi nu am aflat drumul!
Inima mea o voi ceda primului cardiac care prețuiește viața...

vineri, 23 decembrie 2016

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IX)

 

Îmi ești și nu-mi ești! Îmi vii și mă pleci! Stau neclintit într-o așteptare care nu suportă răspunsuri. Întrebările au ars în complicitatea rugului pe care ți-am stins umbra memoriei tale. Cândva mi-ai fost vers și uneori cântec, acum te mai cântă doar ecoului pustiului crescut în mine. Nu doare, nu sare în lacrimi, nu ștersul în zâmbet, doar gândul că-mi ești, că-mi vii ori că-mi pleci. Între noi, așezarea unui amurg incert aparținând susului din josul lumii. Aleatoriu, în momentele vecine nostalgiei, mă simt traversat de reminiscențele voluptății imaginate în lipsă-ți. Însă în trebuințe îmi stă împlinirea unei mărturisiri: trăiesc cu absența nefericirii. Acum nu te cuprinde niciuna dintre formele pe care iubirea le-a știut crea sfărâmând suflete, însă ne-au rămas îmbrățișările șoptite și temerea că zorii ne pot găsi refugiați într-un împreună ireversibil, posibil ucigaș. Dar te întreb: ”ce poate fi moartea când însăși distanțele dintre oameni o hrănesc?”. Oare doar asemănarea vidului din noi ne-a adus împreună și ne-a sedus cu nebunia desfrâului descătușat? Cu tine zilele coborât-au în nopți pentru simplitatea acestui ”a fi”. Te-am înțeles doar acceptându-te, m-am înțeles prin același acceptându-te. Te-am posedat doar cu tine savurându-mă, m-ai posedat cu mine într-un exil neconjugat al sinelui. Te-aș mai putea iubi - oare pentru a câta oară?! - numai murindu-mă, însă nu mă pot lăsa în moftul mâniei Divinului. Lui îi este la îndemână iertarea, mie numai ce i-a mai rămas Lui din iubire, iubind totul.  

Universul meu se frânge sub veșnicia iernii sufocate de muguri...      

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Pribegie


Tot ce mai pot căra cu mine este un dor nebun. Indescifrabil, fără o țintă anume, acest dor m-a lepădat de nevoi, de dureri, însă m-a îndepărtat de rădăcini. Nu caut ceva anume, nu mă caut pe mine, nu-mi doresc atingerea infinitului. Mă complac între semeni în care nu regăsesc nimic din ceea ce știu că sunt și care frizând orice paradox ar trebui să mă completeze. Există vini în astă lume pe care nu le putem repara, însă indiferent de consecințe ne trebuiesc în atingere, în trăiri, în autodefinire. Fără aceste vini nu suntem capabili de întregire fiind vitregiți de emoții care ulterior devin pasiuni. Brutalitatea gesturilor personale prin care ne tratăm de indiferență contribuie definitoriu la împlinirea vinilor. Nimeni nu poate iubi fără a-și lăsa carnea frământată de amăgirea înfăptuirii păcatului. Stăm sub corvoada excesului de dorințe, jinduim sângerând pentru satisfacerea lor, pentru ca în final să fim de acord cu sinele care ne pregătise anterior pentru fiecare dezamăgire atinsă. Cunoașterea ne-a devenit frenetica spaimă care precede renunțarea. Le știm, le spunem și ne avertizăm, dar totuși le desăvârșim. Neînțelegându-se, omul, cu toată știința lui despre viață, alege pribegia. Să pleci din tine pentru că nu mai poți a fi, este preludiul sfârșitului. Există totuși o salvare. O văd în tot ceea ce ating și cunosc. Ne salvează puterea de regenerare a sufletului, capabil mereu să se avânte într-o nouă iubire, chiar și lipsită ea de logică. Pribegia va fi mereu drumul dintre ultima și viitoarea frământare. Între multele pribegii și frământări, doar trupescul ne trădează, fiind singura resursă care ne abandonează ireversibil. Putem iubi și ne frământa cu puteri dincolo de limitele noastre, însă o facem alimentați de o sangvinitate tot mai aproape de închegarea. Acum, singurul lucru cu care mă descurc este dorul acesta fără țintă, fără trebuințe, fără rădăcini... 

joi, 1 decembrie 2016

Iarna neagră


Am traversat un timp
al netimpului,
în care locuiau provizoriu
stigmatizații ultimei iubiri.
Aici se negociază doar clipa
și locuiesc doar exilați ai sinelui.
Împresurați de frigul iernii eterne
ne-adăpostim
în undele și neundele străinilor.
Din când în când
un înger se sinucide;
un sacrificiu inutil pentru iubire.
Dumnezeu ne-a permis să-i fim egali
și îngerii redevin oameni,
ca noi,
stranii exilați ai sinelui.
Aici nu ninge
decât în clipa redevenirii.
Mai ții minte, draga mea,
când îți spuneam,
că iubirea-i preschimbă
pe oameni în îngeri?!...