Dreptul la viaţă

Cât de mult mi-aş dori să mai am timp să citesc o carte! Sau să stau liniştit în faţa unui coniac şi să cuget la nimicuri; să privesc un film şi să-l percep ca un eveniment normal din viaţă. Numai gândul că aş putea să-mi pierd o zi într-un muzeu, privind şi mirosind a vechi, a mister şi a sfidare la adresa vieţii mă înfioară şi-mi consumă ultimele resurse.
Îmi refuz tot, inclusiv gândurile. Nu las nici o idee să-mi penetreze universul setat pe continuă luptă. Avid să fiu în linia întâi, din rutină uit total de mine. De nevoile mele. Trec semenii pe lângă mine şi eu îi ignor. Mă petrec permanent cu frumosul şi eu nu-l mai observ. M-am obişnuit cu cadavrele din cotidian, care ca şi mine îşi refuză durerile, se ignoră reciproc şi îşi consumă ilogic viaţa. Ştiu din reflexul raţiunilor mele că viaţa există; şi mai ştiu din aceleaşi reflexe că viaţa îşi cere drepturile şi că nu îmi va ierta refuzurile. Este prima oară în ultimele luni când reuşesc să mă adresez mie, să mă aştern aici. Mâine am să aflu dacă a folosit cuiva, sau dacă sunt mai secat decât azi. Mai ştiu că ceea ce-mi trebuie imperios azi, mâine îmi oferă iluzia amărăciunii, pe care nici nu am timp să o degust. Nu cred că îmi permit, deşi afectul este aproape nul, să regret ceva. Cu certitudine o să-mi permit să nu mai fiu eu, atunci când chiar că nu voi mai fi eu. Când nimeni nu mă va regreta şi nimeni nu-şi va aduce aminte de mine. Nici măcar mama, pe care la rându-mi am uitat-o de când m-a scăpat în lume. Şi mai ştiu că merit dreptul la viaţă, atunci cînd voi ştii să mi-l ofer.