Frica

Viitorul mi se ridică pe ruinele trecutului. Trecutul îmi este un buchet de povestiri trăite intens, fiecare poveste cu o doza ei de finalitate brutală. Am acceptat suferinţa ca fiind etapa care leagă trecutul apropiat de viitorul plin de incertitudini imediate. 

Ceream de la Dumnezeu răspunsuri şi mai mult decât atât un semn care să-mi certifice că va fi mai bine, sau dacă nu, măcar mai uşor. La început mi-a fost greu să accept finalitatea pentru că îmi erau străine limitele suferinţelor mele. Apoi am învăţat să trăiesc cu aceste limite, să le ating, să le accept. După fiecare poveste trăită învăţam că nimic nu îmi este întâmplător, că alegerile îmi aparţin irevocabil şi că fiecare decizie înseamnă o schimbare majoră. Atingeam oamenii ca să le înţeleg raţiunile până am obosit. Acea nesiguranţă a viitorului de mâine şi a prezentului precedat de cuvinte mă bântuie şi acum. Nu mai am iluzii deci nu mai suport dezamăgiri, dar teama din faţa gândurilor mele persistă. Orice drum aş alege sentimentul de deja-vu îmi parvine ca un reflex al raţiunii. Am învăţat să renunţ la trecut pentru a nu-mi agresa prezentul, dar am ales a-l păstra în mine pentru a elimina recidivele. Trecutul nu-mi bântuie prezentul şi nici nu-mi amorsează amplitudinea gândurilor mele, dar ştiu că atunci când el mă va ajunge din urmă pentru mine nu va mai exista mâine. Acestea sunt motivele pentru care iubesc viaţa şi o trăiesc cu intensitatea unui condamnat la moarte. Şi totuşi uneori mi-e frică de trecutul care mă poate ajunge din urmă ...