duminică, 29 noiembrie 2015

Încă un anotimp în vechiul noi... (III)

 

         O îmbrățișare lungă. Puternică. Pornire cu nerv, susținută de un dor dureros. Îndepărtările trupurilor sunt mai dureroase decât îmbrățișarea. Acea senzație de sufocare, urmată de tăcere. Doar ochii vorbesc. Caută trecutul în prezentul aparent neverosimil. Se întâmplă o revedere după un timp al fiecăruia. Un timp care nu s-a scurs în normalitatea destinelor. Privirile caută gesturi neuitate, lipsite de neîntâmplari. Caută prezența ascunsă a dorului, a perpetuului îndrăgostelii răbdate în timpul scurs printre anii petrecuți între străinii absenți în simțire, de trăirea din plin a singurătății purtate între semeni.   
         - Nu te-ai schimbat deloc. Zâmbește. Mă refer la faptul că nu observ riduri în plus, nici o îmbătrânire prematură a chipului tău. Pare ca și cum nu ți-ar fi fost dor...
         - Mă încânți. Ceea ce-mi spui reflectă că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam despre tine. Mă bucură faptul că ești aici, că suntem, chiar dacă pentru scurt timp, chiar dacă pentru o cafea și o țigară povestită, așa cum ne plăcea nouă.
         - Ce gândeai despre mine? Nu mă grăbesc deloc, dar nici nu pot sta foarte mult. Mi-ar fi plăcut să ne vedem la tine, dar un asemenea gest reciproc ar însemna o recidivă. Nu știu dacă sunt pregătită pentru asta. Îmi doresc și nu-mi doresc ...  
         - Sunt aproape 700 de zile de când nu mai știam nimic despre tine. Faptul că ai făcut o remarcă despre ridurile mele, mai precis lipsa lor, îmi spune că ți-a fost dor. Cel puțin cât mie. Însă, te rog, dă-ne timp pentru reîncarcerarea în simțuri. Știu! Sunt pretențios. Am rămas același. Poate că în toate...
         - Ai dreptate. Ai rămas același. Nici punctualitatea ta nu a prins rădăcini în timpul scurs printre noi. Ai întârziat, ca de obicei. Un obicei vechi, pe care nu l-ai schimbat. Din nou acel zâmbet răvășitor.
         - Îmi vorbești despre punctualitatea mea, ca în vremurile bune. Ce înseamnă punctualitate? Trebuie să țin cont de timp? Care timp? Niciodată timpul nu m-a grăbit în gândire, decizii, fapte, acțiuni. Timpul meu nu coincide cu cel al lumii. Timpul meu se scurge altfel. Stabilisem aceiași parametrii ilizibili cotidianului și pentru timpul nostru. Trebuie totuși să recunosc! Ultimii doi ani înseamnă timp irosit, însă după era lumii, timpul în care lucrurile se întâmplă în inerția lor. Noi nu eram inerți, noi eram vii. Și cred eu, încă suntem! E ceva numai al nostru, care nu schimbă emoția, triumful rațiunii, decăderea în totalitarismul iubirii!...
         - Pfff! Totalitarismul iubirii! Mi-au lipsit enorm fabulațiile tale. Mi-au hrănit sufletul și mintea. Îmi erau dragi.
         - Îți erau sau îți sunt?
         - Nu forța prezentul dragul meu. Îmi ești...
         - Nu spune nimic. Te acopăr! Ești la fel de frumoasă...
         Am ridicat privirea. Era într-adevăr, foarte frumoasă. În mine se revoltă o lume uitată. Parcă eram noi, draga mea. În cafeneaua noastră, un cuplu se pregătea pentru incertul apropiat, un incert pe care și-l doreau cumva cert doar pentru ei. O revenire pentru minutul de iubire pentru care oamenii ar muri. Și eu aș muri pentru acest minut. Pentru un ”te iubesc” lipsit de orice ambiguitate, plin de forța firescului îmbrățișării, ”te iubescul” care salută o reunire a sufletelor peste bolta invizibilă a timpul irosit. Mă ridic pentru regăsire. Nu regăsirea noastră. Ea mai poate aștepta. Regăsirea acestui decembrie, care stă să vină. Să ne vină!...    

joi, 26 noiembrie 2015

Încă un anotimp în vechiul noi... (II)


         Mi-a rămas din ultimul nostru decembrie doar numele și chipul tău. Trecut-au peste noi câteva anotimpuri, însă sunt convins că timpul nu ți-a însemnat chipul. Erai mult prea tânără inclusiv pentru măria sa timpul și atunci el a ales să se răzbune pe mine. Iubirea noastră nu ar mai trebui să fie, nici măcar în istoria nescrisă a neîmplinirilor. Îndepărtarea dintre noi s-a mărit și ceea ce am fost și am avut a ieșit din grația anului idilic. Pentru această înstrăinare există pedeapsa uitării, a dizolvării în amestecul străzilor orașului. Am putea trece neobservați unul pe lângă celălalt, putem bea o cafea în aceeași cafenea așezați în antiteza nesfârșitelor îmbrățișări, care acum aparțin trecutelor anotimpuri.
         La început mi-a fost greu. Am luat cu asalt străzile noastre, m-am întors în mijlocul bibliotecii noastre virtuale, am zăbovit în infinitul neverosimil din cotidian în cafeneaua cu miros de cicoare. Am recitit titlurile pe care ți le-am recomandat cu dragul inimii mele, am ascultat lipit de geamul ferestrei din bucătărie toată muzica tinereții noastre. Căci da, draga mea! Iubirea noastră a fost tânără și acest fapt s-a datorat intensității ei și greșelilor copilărești cu care ne-am descurcat întotdeauna. Apoi a venit și timpul închegării sângelui. Agonia mea devenea tot mai lividă, dragul de tine tot mai îndepărtat și eu în perspectiva vieții fără tine, din ce în ce mai distinct. M-am împăcat cu mine, apoi cu tine. M-am împăcat cu firescul destinelor care ne-au ocupat spațiul vacant lăsat în lume prin plecarea noastră. Străzile orașului s-au acomodat cu noile ritmuri impuse de perechile noi de îndrăgostiți. Cafenelele au primit noi mușterii neinițiați în ale iubirii.
         Aș vrea să-ți pot spune că nu m-am schimbat. Că sunt același care te aștepta citind și zăbovind între merele coapte aburinde, cognacul încălzit și aroma cuișoarelor din țigara mereu aprinsă. Nu-ți pot promite nimic mai mult decât că voi continua cu lectura din amurg până în miez de noapte. Îți pot oferi certitudinea că în juru-mi s-a păstrat același iz, că aroma aspră și amăruie a cognacului nu s-a schimbat deloc, că merele coapte sunt la fel, că temperatura cafelei care te aștepta este aceeași.  Îți mai spun că datorită amestecului cuișoarelor cu tutunul, țigara emană același miros tămâios. Despre mine?! Sigur mai grizonat în tâmple și cel puțin un rid al frunții mai adâncit. Rugăminte: dacă mă vezi cumva, întâmplător pe stradă sau în cafenea, prefă-te că nu mă vezi. Astfel pot rămâne cu tine, aici în scriitură. Am un motiv în plus să scriu, să-ți scriu, să fac focul în șemineu, să încing cuptorul merelor ce te vor coaptă (pregătită pentru mine, pentru noi) precum vor fi ele, să încălzesc cognacul, să le amestec pe toate cu gustul săruturilor tale. Iubire mi-ai fost, adorată-mi rămâi; decembrie se întoarce la mine...    

marți, 24 noiembrie 2015

Elegie (opt/a VIIIa)


Sunt funingine.
Cândva, parcă-ntr-un ieri,
fost-am tăciunele dorului mocnit
și înainte de tăciune
am fost zeul ofrandelor tale.
M-ai iubit strigându-mă pe nume
și te-am iubit îmbrățișându-te.
Ne-am iubit cu sinceritatea unei copilării întârziate.
Ne-am iubit cu evlavia păcatului neîmplinit.
Și înainte de iubirea noastră,
de ceea ce am fost parcă-ntr-un ieri
și de funingine,
am fost cel în care Divinul a ascuns focul.
Numai tu, draga mea,
strigându-mă pe nume,
te-ai jucat cu focul,
te-ai dat ofrandă zeului
și te-ai osândit oedipian,
ducând molima iubirii prin lume.
Căci din povara dorului mocnit
și-a ta osândă oedipiană
am aflat secretul nefericirii.
Mai spune-i lumii despre noi,
iar pe cei orbiți de firescul iubirii
vindecă-i.
Spune-le secretul!
Arată-le cum îți ungi pleoapele cu funingine!...

luni, 23 noiembrie 2015

Încă un anotimp în vechiul noi...


         Lumina zilei sosește numai dinspre răsărit. Pentru mine și încă câțiva aidoma mie, pe care însă nu-i cunosc, ziua începe înspre apus. Orașul începe să palpite la vremea în care noi suntem mult prea obosiți de la preaplinul iubirii. Cafenelele orașului se pregătesc de noi idile sau le adăpostesc pe cele vechi. Nici una dintre vechile iubiri nu sunt mai în etate de o zi, o luna sau un an. Iubirile vechi se păstrează în șemineul unei sufragerii venerabile sau în albumele foto alb-negru. Uneori mă mai surprind din tranzistorul vechi de pe pervazul ferestrei din bucătăria apartamentului nostru. Când vreo odă închinată iubirii sparge liniștea bucătăriei mă apropii de geam, îmi sprijin fruntea de sticlă și simt cum vibrația muzicii mă pătrunde prin riduri, coboară în rama privirii și-n umeri pentru ca apoi s-o pierd prin palmele răsfirate pe sticlă. În timpul pe care sunetul și-l asumă pentru a se-ntoarce la sursă, îmi cobor gândurile în forfota străzii. De aici de sus, din habitatul iubirii noastre, și numai în momentele de singurătate, orașul îmi pare disecat, analizat de miile de pași apăsați pe caldarâmul străzii, sfârtecat de graba celor ce-și doresc tot mai mult. Parcă aș asista la o necropsie, pentru că în măruntaiele străzii, fiecare își caută un loc cât mai în față pentru a vedea sau a primi un rol în spectacolul vieții.  La fel se întâmplă și în cafenelele aliniate în straja străzii, diferența fiind doar de aroma, de gust, de savoarea cu care viața este absorbită. Tutunul, cafeaua, cognacul schimbă viziunea asupra vieții, asupra celor cu care suntem atunci. Tocmai de aceea iubirile din cafenele nu sunt mai vechi de o zi, o lună sau un an; cele care depășesc anul au aroma unei nostalgii târzii, conservate în încrengătura viciilor momentului. Acum, citindu-mă, ai aflat de ce te-am păstrat în bucătăria veche, în tranzistorul fixat de lenea atemporală a timpului pe pervaz, în șemineul nefuncțional de atunci - de la ultima ta venire aici -, în praful barului mobil, în mirosul tău impregnat în așternuturi. Când cobor în cafeneaua de vizavi nu te iau niciodată cu mine. Prefer o carte, tutunul, cafeaua și eventual un cognac. Pe scurt: prefer o carte și pe mine cu viciile mele. Cognacul, numai dacă amurgul mă prinde în cafenea. Îmi place când revin în casă. Ești acolo, omniprezentă, grijulie, darnică, iubitoare. Mereu ai grijă de nostalgia mea cât lipsesc de acasă. Ultimul tău telefon m-a făcut să mă reîndrăgostesc de tine. Nu mai știu când a fost, azi, ieri, ultima zi a toamnei anului trecut sau penultima zi a toamnei de acum doi ani, dar sunt pregătit pentru ce m-ai rugat: ”Desfundă și tu hornul șemineului că vin. Nu apela la un coșar că omul îți va aduce un noroc incompatibil cu cel pe care eu, iubindu-te, ți l-am adus mereu. Și nu vin singură, dragul meu. Vin în același timp cu mirosul și gustul merelor coapte. Păstrează-mi și mie din cognacul tău vechi de treizecișicinci de ani, cel pe a cărui vârstă sper să o depășesc încă locuindu-te...”.     
   

miercuri, 18 noiembrie 2015

Viața...

 

         ... e o mare minciună. Perpetuă. A mea, a ta, a noastră. Nu există rațiune fără secrete. Nici suflete. Secretele au născut raționamente. Am cedat unor filozofii de viață care nu ne reprezintă. Ne-au deformat deciziile. Acțiunile. Secretele nu ne păstrează în preajma onoarei. Nu cred în cei care spun că o eroare, păstrată în intimitatea ființială, le-a schimbat viața în bine. Un secret aducător de liniște este totuna împărtășirii, recunoașterii, dezvăluirii lui. Atunci nu îl mai putem numi ori identifica în firescul substantivului secret. Ce am păstrat doar pentru mine mi-a dezvăluit natura egoismului și consecințele lui. Secretele m-au transformat într-un laș anonim. Tot ele m-au învățat despre regret. L-au asortat lașității mele. Fiecare nou secret asimilat m-a înstrăinat ți mai mult de mine, m-a dus departe de grădina liniștii, acel ipotetic eden personal. Sub povara secretului, păstrării lui, am abordat atitudini teatrale, false. De minciunile sădite în noi nu vom scăpa niciodată.

         Viața îmi este un compromis total. Aceste adevăruri nu substituie ideea unei spovedanii publice. Ele sunt doar adevăruri. Am încercat ideea de a-mi depune secretele în cei aidoma mie, păstrători de taine crâncene. Credeți că m-am eliberat? Doar am împărțit povara lor și am adăugat povara secretelor păstrătorilor. Între împărtășirea unui secret și anularea lui prin devoalare e o diferență ireconciliabilă. Să ne recunoaștem măcar nouă înșine, să ne încărcăm cu un ultim secret: viața noastră este un șchiopătat frenetic, puternic.

         Vreun regret?!... Ceva?!... Cândva aveam un mers liniștit, ferm elegant. O călcătură demnă de substantivul om, de înzestrarea ființială, de rațiunea sinelui nealterat...      


joi, 5 noiembrie 2015

Cel mai greu îmi e să spun adio zilelor de atunci


         A te iubi îl simt mai în etate decât sunt. Nu mă simt iertat deși nu mă știu în a-ți fi greșit. Mi-am încrucișat destinul cu multe altele și nu mi-au rămas din aceste călătorii decât câteva nume, chipuri și, arareori, nostalgii. Am păstrat infime punți între mine și ceea ce am primit și am avut. M-am născut pentru a umbla singur prin lume. Am aflat mult prea târziu că umblătura-mi lasă urme, că mi-a rămas captivă în neestetica cicatricilor unor suflete străine mie. Nu am simțit niciodată povara iubirilor ce mi-a fost purtată în pustiu sau ascuns, dar o simt înzecit pe cea care o car în umbra nedefinită a neveșniciei.
         Mi-ar fi fost mult mai simplu sau poate suficient de o trecătoare dacă m-aș fi mulțumit doar să te iubesc. M-am complicat iubindu-te cu toate pedepsele și iertările creștine, încropind un altar din tulpinile măduvei noastre. Am încropit un tot pe care timpul nu-l ucide, pe care apa nu-l surpă, din care nu mă mai pot extrage, suflare cu suflare. Pentru mine, mâine înseamnă egalul dintre soare și ploaie, robia stânjenitor de plăcută a nostalgiei. Mi-am decorat drumul destinului cu chipul tău și multele lui zâmbete, multele lui mirări. Secundele au greutatea gândurilor mele, inima-mi respectă rutina funcției clopotelor dintr-o turlă rurală și toate bătăile ei se liniștesc în altarul măduvial. Fluvial și/sau fatal sunt cele mai potrivite antonime pentru a mă defini. Fluvialul - incompatibilitate sangvină, fatalul - complicele iubirii ce mi-a rămas din ceea ce ne-am fost, unul-altuia.  
         Din toate celor ieri și rutina a toate celor mâine m-am ales cu un adio, m-am ales cu neputința și nedorința rostirii sau cea a împlinirii gestului...    

luni, 2 noiembrie 2015

Ce-mi poate spune?!...


Ce-mi poate spune timpul despre tine,
când viața-i o secundă, un minut, un ceas,
că porți în trudă, existența-n sine
și un destin grăbit și fără de popas?!...

Ce-mi poate spune viața despre tine,
când moartea stă la pândă-n umbra ta,
c-ai obosit între ce-i rău și bine
și printre semeni ai misiune grea?!...

Ce-mi poate spune moartea despre tine,
când veșnicia-i persecuția iubirii stăruite în etern,
de vei plăti păcatele puține,
vei fi iertat de drumul spre infern?!...

Ce-mi poate spune veșnicia despre tine,
când totul se repetă, în obsesiv și prea târziu,
că-n timpul vieții până-n moarte
e prea puțin pentru ce am vrut să-ți fiu!...