joi, 30 iulie 2015

Untold-ul p...mii

(oare să-mi fac un tatuaj cu Chuck?)

         Mă ia dracu! Nu cred că voi trece acest weekend fără să fac vreo tâmpenie. Maximă.! Nu știu cum ați dormit voi, clujenii, azi-noapte, dar eu am păzit porțile iadului la cât am suduit. Bursucii schilozi de la Untold-ul p...i au făcut probe de sunet de pe la ora unu până pe la două dimineața. Stau în vârful dealului, pe Calea Observatorului și se aude de la Cluj Arena ca dracu. Îmi bubuie bașii până-n testicule de mi le-nnoadă. M-au scos din minți! Asta-i numai una dintre ele...
         Ș-acum de alea faine, de dor și jale. Cei care mă ascultați la matinalul Realitatea FM știți deja destule despre celebrul bloc în care locuiesc. Un bloc construit de doi 'jmenari, din care unul fostul ”florar” preferat al urmașului lui Ștefan cel mare, nea ”Fifty-Fifty” Apostu, care primea autorizații unde vroia ”stâna” lui (la cât de p...os este feciorul, sigur o adunat ceva pe mielul ăla cu o nară dintre tulpinile... florale), celălalt fiind o taică cu centură neagră care după ce și-a făcut un dojo s-a apucat și de investiții imobiliare. Ăsta, cel din urmă, a fost păcălit ca un târgoveț neinițiat de nea florarul și s-a trezit unic acționar într-o investiție pe care criza economică și neștiința l-au transformat în falimentar. Cert este doar că un altul, al treilea dar nu ca în poema lui Coșbuc ”Trei Doamne, și toți trei!”, fost directoraș de bancă, i-a dat un credit centurionului negru și după ce BRD-iștii s-au prins că au luat țeapă de la propriul lor director, l-au dat afară. Prea târziu, nene! BRD-istul dosarist, că și ăsta are destule păcate pe care justiția ”încearcă” să i le spele, și-a luat 11 apartamente în blocul în care locuiesc și le închiriază în regim hotelier. Vrei să dai cu futulușu în popor? Nooo bine, i-ați cămăruța BRD-istă, că-i mai ieftin. Acum să nu fiu lichea, poți veni și pentru un concurs de gătit că apartamentele au și bucătărie, nu doar budoare, sufragerii și bude. Dacă businessul mere, s-o gândit omu' să-și mai facă ceva în plus. Să vă mai zic câți deputați, senatori și oameni politici au apartamente în blocul ăsta? Noooo! Deocamdată tac mâlc! La parterul blocului sunt spații comerciale nefolosite. Și-a deschis o tanti un cabinet stomatologic și niște neni un cabinet medical. Directorașul și-a făcut hotel. Auzi, mă, la el: hotel! Cum să-ți faci, mă, imbecilule, hotel la parterul unui bloc, într-un spațiu comercial? Cine dracu i l-o autorizat nu știu, dar primăria nu prea cred. Cel puțin mie nu mi-au confirmat-o niciodată. Mă refer la autorizație. Directorașul imobiliar și-a luat un asociat, ca să fie mai protejat în cazul în care dă de prostani așa ca mine, care pun întrebări și care deranjează. Un alt nene, tinerel, vânjos și nervos. Pentru că m-am revoltat că clienții hotelului folosesc spațiile inadecvate de parcare din fața blocului, lăsându-mă inclusiv pe mine fără loc de parcare, într-o seară oarecare, tinerelul vânjos și nevricos, ginere de profesor cardiolog cu reputație (nu ne-ncurcăm cu oricine) sare la gâtul meu ”urlându-mă”, înjurându-mă, amenințând. Acu', voi mă știți! Sunt fecior salon, dar numai cu cine și-o merită. M-a scos din pepeni și i-am explicat că degeaba își urlă și flutură nervii prin fața mea dacă are ambele mâini ocupate și că este suficient să mă-mpiedic și să cad pe el ca să-i pecetluiesc buzele și să i le leg pe vecie de calviție. Totul accidental, se subînțelege. A doua zi, prin varii interpuși, socrul cardiolog apela la totala mea compasiune și înțelegere. Măi, oameni nebuni,... ăia varii interpuși îmi sunt oameni dragi așa ca am trecut-o cu vederea. Însă amu, cu Untoldu-ul p..ii, nu mai pot. Parcarea geme de mașini, blocul plin de tineret c(l)ubist (era mai fain cubist, măcar auzeau de Picasso) și în fața hotelului, pe terasa-alee a blocului stă lumea la taifas. Fain de tot! Cu toată hărmălaia asta nu mai merge, fraților! M-am tot rostogolit între perne azi-noapte și m-am decis. O să-mi iau cea mai ciufută pereche de ciocate (din ălea cocalaristice, de piele de șarpe), una pereche de blugi rupți și-n cur și geaca mea de piele cu ținte. Normal că-i tai mânecile. Pe un umăr îl desenez pe Adi minune în duet cu Costi Ioniță, iar pe celălat îl pun pe Brenciu în triplet cu Bănică Jr. și Alex Velea. Pe ceafă il voi avea pe Maikăl! Pe o bucă îl am pe Dan Diaconescu, pe cealaltă nu sunt decis dacă să fie Liiceanu sau Iliescu! O să-l aleg totuși pe Iliescu, că e tătucul mineriadei. Pe burdihanul gol de sub geaca de piele obosită o să-mi tatuez cu creionul dermatograf al nevestă-mi o ”gravură” cu o ancoră înfiptă-ntr-un pescăruș (care va arăta ca o rață siluită) și cu ajutorul picăturilor de sânge care curg din rață, pardon - din pescăruș voiam să scriu, o să scriu cu majuscule UCIGĂTORUL. Îmi iau în fiece mână o sticlă de rachiu R6, sau cum i-o spune (dracu să le ia și pe ăstea) și mă voi plimba non-stop prin parcare și pe terasa din fața blocului. Și noaptea mă ascund după mașini și îi sperii pe untoldiștii întârziați! Dacă tot mi-au f..ut viața să nu rămân dator! Imaginați-vă acest scenariu apocaliptic, distrați-vă și apoi treceți peste ”criza mea de persoNUlitate”. Abia aștept să reiau matinalul, să mai curățăm puțin orașul, zona și Ardealul, de nulități. Chiar dacă ne reușește doar verbal. Și categoric, numai împreună! Untold de vis/coșmar, fraților!                
        

marți, 28 iulie 2015

Ascultă-te pe tine...

 

         Zilele noastre devin tot mai insuportabile. Pe de o parte mass-media tot mai aservită, mizeră și tabloidizată, pe cealaltă parte clasa politică care, hai să recunoaștem, seamănă tot mai mult cu o groapă comună plină cu hoituri rezultate în urma execuțiilor reciproce. La mijlocul distanței dintre ăste lumi stăm așezați între sărăcie și limita supraviețuirii. Schopenhauer împărțea lumea în două lumi: pe de-o parte cea a sufletelor chinuite și de cealaltă parte, cea a călăilor acelor suflete. În târâiala noastră cotidiană întâlnim tot mai omniprezente: absurdul, vanitatea, neputința; și ca rezultat al ăstora, disperarea celor (tot mai puțini) care rezistă. Nu există zi în care nu se face remarcat(ă) vreun personaj care țipă folosind minciuna și invectivele, tocmai pentru a fi remarcat. Sub ce motiv stupid aș mai sta să ascult aceste personaje? Valoarea individuală devine tot mai obscură și damnată! Prea multe nulități își dau cu părerea despre lume, personalități, vremuri, și mai ales, despre neam. De multă vreme nu-i mai ascult și citesc pe marii deontologi și scriitorași de drezină, că duzina este deja expirată. Sunt prudent când este vorba de sufletul meu. Sunt foarte atent la rațiunea mea și îngăduitor cu simțurile mele, căci doar ceea ce sunt nu mă mai trădează. Categoric că mai găsesc câțiva în jur care să-mi semene, dar îi protejez cu măsura egală grijii pe care mi-o acord. Oamenii sunt o raritate. Nulitățile sunt gratis, atât pe garduri, în șanțuri sau prin agore. Ce vă costă oameni buni să ascultați de voi? Viața voastră și a celor dragi! Și credeți-mă! Ceea ce am spus prin scris nu este nimic care să susțină demagogia...                

luni, 27 iulie 2015

(Ne)...

 

         Nu mai e loc de împărțire. Până deunăzi împărțeam lumea în oameni și (ne)oameni. Sunt marele naiv! Marele naiv care a dat mereu o șansă umanității. Adio șanse! Așa-i că se impune o explicație? Aiurea! Nu se impune nimic! Vreți explicații? Atunci mergeți la duhovnic! Dacă aveți parte de unul cu har, atunci mergeți. Dacă nu... Mai bine stați în cas(t)a neprivilegiaților. Nu părăsiți cas(t)a celor care se merită! Am voie oare să mă exprim? Aiurea! Categoric că am! Majoritatea vă permiteți (pre)judecăți de valoare! Majoritatea credeți că sunteți cea mai autorizată părere cu privire la... (acest la înseamnă orice). Majoritatea vă trageți din cel care a inventat hârtia, roata, stiloul și zborul pe orbită, însă chiar nu are relevanță pentru voi atâta vreme cât interlocutorii vă seamănă, adică sunt la fel de zero, nuli.
         Majoritatea, din păcate cei care contează obștesc și se exprimă (ne)întrebați, sunteți (ne)terminați. (Ne)uniformi. (Ne)definibili. În consecință, (ne)credibili...              

vineri, 17 iulie 2015

Revelații (XIV)

 

Trăiesc sub impulsurile rațiunii. Niciodată deasupra ei. Aproape sigur nu ating acea înțelegere despre mine, care să depășească ceea ce știu deja despre lume...
*
Fericirea este țelul ascuns al umanității. Intangibilă pentru mine, existentă doar prin varii definiții filozofice, mă determină atunci când o regăsesc în semeni să mă eliberez de compasiune...
*
Moralitatea mă limitează. Mai departe de gânduri, niciodată nu voi fi cu adevărat liber...
*
Sunt prea multe care nu merită rostite și prea puține care merită reținute. Orice existență care permite amestecul inimii în propria-i rațiune este o povară...
*
Alb și negru, bine și rău, iubire și ură. Doar între ele există principialitate, ca atare, trăire...
*
Iubirea și moartea au în comun orbirea. De aceea nu vom păcătui niciodată murind din iubire...
*   
Nevoile ne deconspiră slăbiciunile, ne obișnuiesc cu ideea compromisului. Iubirea nu e la rându-i, o nevoie personală?!...
*
Iubirea nu ne face mai buni, ci mai degrabă mai indolenți...
*
La începuturile noastre numim adevăr tot ceea ce ne reprezintă. Cu timpul, adevărul devine doar ceea ce ne convine...

miercuri, 15 iulie 2015

Nu știu


Nu știu ce spune lumea ta de mine
dar știu ce cred eu despre lumea lor,
virtuțile sunt culpele divine
zvârlite în reproșuri care dor;

nu știu de unde atâta ură și invidie,
de ce încrâncenare și obscur,
din neputințe am făcut ahtie
și din uitare ne-am făcut contur.

Nu știu ce ne mai e la îndemână,
când toate-s prea departe și demult,
doar suferința solitară mi-e stăpână
și nu mai am puteri să te ascult;

nu știu de-i capăt la întunecare,
de pot găsi drumeag în labirint,
Satanei nu-i dau binecuvântare,
mai bine amnistie și absint.

Nu știu de-s mort sau mai există vlagă,
dacă-mi pulsează viața în declin,
mai cred în ceea ce dezleagă
și în desăvârșire prin destin...

luni, 13 iulie 2015

Inseparabili

 

         Iubirea este un teritoriu imens. Încăpem cu toții în el, în același timp. Cei care se iubesc nu observa imensitatea acestui teritoriu și nici nu caută să cucerească cât mai multe domenii din el. Iubind, suntem preocupați de ceea ce avem, de ceea ce ar fi de împărtășit și împărțit. Iubirea are o dinamică unică și atipică regulilor după care trăim. Contopirile reciproce vor sedimenta întotdeauna, într-un târziu mult prea amânat și obligatoriu, în afara timpului iubirii și la granița teritoriului ei.  Totul se întâmplă într-un firesc care ignoră tot ceea ce am știut până atunci, pentru că suntem prinși în vâltoarea dăruirii. În acest teritoriu se întâmplă ceva peste ceea ce putem înțelege, însă suntem aici și dăruim din preaplinul nostru. Și primim. Din preaplinul celor pe care îi iubim. Trăim acest anotimp al temperaturilor înalte aferente contopirii și cel al necondiționării. Le-am trăit toate acestea și de atunci  suntem inseparabili: tu, eu și imensitatea iubirii...   

duminică, 12 iulie 2015

De câte ori iubire?!...

 

         ”Vorbește-mi!... sau ascultă-mă, cum doar ție îți stă în fire! Mai mergi puțin prin viață alături de mine!”. Așa încep toate scrisorile mele nescrise. Sunt rânduri albe din gânduri nespuse. În juru-mi am parte de semeni din toate națiile și limbile pământului; ne vorbim din priviri și suntem la fel de singuri. Cu toții, fără excepție, suntem singuri. Împărțim din ceea ce avem, temeri, dureri sau bucurii mici, însă niciodată ceea ce contează, ceea ce ar merita ca un ultim și suprem sacrificiu. Sub ce motiv aș fi dator morții și veșniciei, dacă am rămas dator vieții?! 
         Adevărul este că, într-o unanimitate îndestulătoare și covârșitoare, umanitatea a stabilit că iubirea este ceea face și desface omul și neomul din noi. Mi se-ntâmplă și mie, precum majorității, să mă petreacă câte-o nostalgie, vară primară cu moartea, că soră-sa (ne)bună îi suferința. Sunt complet de acord cu iubirea, cu trăirea ei, însă doar dacă ne oprim la unicitate. Iubim o singură dată și basta! Ne ardem definitiv și apoi o ardem numai liric, în cel mai fericit caz, apostolic. Toate iubirile ulterioare primei iubiri sunt radicale extrase consecvent din prima până la cea anterioară prezentului. De la prima până la penultima iubire extragem învățături strict gastronomice, asta ca nu cumva să ardem și tocana asta reîncălzită. Singura chestie mișto din toate iubirile e sexul. Și dacă ne ia dracu' din cauza nepotrivirii sau a nervilor pe care ni facem reciproc, când este vorba de sex, se uită totul! Pentru niscavai minute de transpirație comună și endorfine arse ne compromitem total. La ce ne folosește că ne-mperechem cosmic, dacă bonusul primit este o altă activitate sexuală nedorită dar regulată, respectiv regulatul sistemului nervos de la centru până la periferie?
         După eșecul primei iubiri devenim canalii simpatice. E normal. Singura bunătate rămasă în noi este speranța că ne împăcăm sau ni se va repeta iubirea în istoria nescrisă a unui viitor cuplu. Mare noroc avem cu nostalgia. Ea există, este vie și apare ca o crampă intestinală, taman când suntem pregătiți să (pro)creăm o aventură de o noapte. Nostalgia ne diferențiază de regnul animal. Nostalgia ne aruncă în conștiința ființială, ne aduce aminte de ce înseamnă frumosul iubirii, aducându-ne în pragul imediat intensului iubirii. Doar în prag, că suntem prea încălțați ca să mai putem intra în casa primitoare și curată a iubirii.
         Prima iubire și basta! În restul vieții noastre oscilăm între intenția recidivei și singurătatea furibundă a neîmpliniților. Știu! Nu vă întrerupeți din citit doar ca să-mi spuneți, că mi-s singurul ratat! Ocupați-vă mai bine de frustrările singurătăților voastre. Mai este un adevăr care trebuie menționat. Nu este obligatoriu să trecem cu toții, la fel, prin viață. Unii nici nu s-au întâlnit încă cu prima iubire, deci ei mai au o speranță. Ăl de sus, că-i mult mai cumsecade decât mine și voi toți laolaltă, să-i inspire în sabatul orbului și să se aleagă cu marea potriveală. Nu-i cu putință să iubim fără să ne perpelim ulterior? Atunci nu-i cu putință întâlnirea cu prima și unica iubire. Chiar că iubire nu există, asta nu o mai cred, însă că nu putem iubi de mai multe ori îmi este una dintre certitudinile vieții.
         De câte ori iubire?!... De câte ori vreți voi și potență! Poate ajunși la impotență o să învățăm să-i apreciem adevărata valoare și trăire! Pentru mine: una și bună! Chiar nu contează la a câta relație experimentală ni se întâmplă, contează doar că se întâmplă. Restul ține de sofisticatul și mofturile destinului fiecăruia...   

miercuri, 8 iulie 2015

Nescăpare...


         Scriu din nevoia temperaturii sangvine. Corvoada din toate îmi provoacă sublimul supliciului. Port zeghea destinului cu aroganța acelei promisiuni numită veșnicie. Din singurătatea mea s-au născut povești și povețe potrivite doar mie. Nu mai caut sensuri ori explicații, nu-mi mai împlinesc dorințe. Sunt instinct și reflexe, istovit de sfârșit și noi începuturi. Rațiunea mea, cândva aristocratică, și-a pierdut complet manierele. În același cândva am fost și amantul absolutului, însă inutil. Extazul are întotdeauna aroma sfârșitului. Poate din acest motiv mi-e străin, poate din același motiv mi-am refuzat robia noilor începuturi. Pentru mine, viața nu a fost niciodată contagioasă. Îndepărtat sunt de toate și totuși n-am scăpare. Am rămas înlănțuit în promisiunea veșniciei...   

Între lumi


         Sunt prins între două lumi. Una aparține neputinței, cealaltă indolenților. Aceste lumi au multe în comun, pornind de la partea de sertar care ne ascunde secretele de indiscreția și nerușinarea celorlalți până la ceea ce nu putem ascunde și ne definește eronat în concepția acelorași indiscreți. Nu mă regăsesc în nici una din ăste lumi, însă aparțin unui neam dependent de ambele lumi. Clipa îmi este potrivnică. Nu-mi oferă nimic, nu se oprește pentru ceea ce sunt. În timpul acesta, aflat într-un dincolo de miezul nopții, stau golit de esențele vieții. Scriu fără să mă simt în mine, să mă știu undeva, într-un loc al meu. Tăcere dinspre mine, tăcere dinspre lumi. Sunt prins într-o luptă fără adversar, fără miză și fără rezultat. Doar inima mea deschisă, pulsând aritmiile acestor lumi, așteaptă un alt anotimp...   

marți, 7 iulie 2015

În mine


În mine mai e loc de înc-o noapte
pierdută-n vălmășagul nostalgii,
ofrandă vie dincolo de moarte,
în galeria celor ce-s pustii;
să mă substitui celui care tace,
să mă întorc înspre durerea dor,
războiul nostru nu va cere pace,
însă-i pe placul zeului amor.

În mine mai păstrez încă sărutul
și gustul miez al gurii tale coapte,
sfârșitul nostru este începutul
doi mimi trădați de spaima stinsă-n șoapte;
tu despre mine spune-le de toate,
neadevăruri și ce nu a fost,
în mine, stinsul, inima îmi bate
să-mi facă cale în lumea fără rost...

luni, 6 iulie 2015

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (VI)


De când m-am încarcerat în reflecțiile singurătății mă obsedează o întrebare. Dar despre întrebare, puțin mai târziu. Mă gândesc adeseori la ceea ce mă leagă de semeni, ceea ce avem în comun. Primesc același răspuns: mult prea puține. Niciodată dorul, dragul sau dragostea nu a fost motivul de pornire al unei apropieri. Nici singurătatea sau vreo agonie într-o formă primitivă. Plec spre semeni pentru că simt ceva în ei care merită descoperit, studiat, sau chiar investit. Îmi înfrunt rațiunea exersată, îmi asum riscuri doar în ideea că merită. Firescul firii mele mă stârnește cu întrebările: ”sunt oare pregătit pentru recidivă? sunt oare pregătit pentru o nouă aventură pe tărâmul nelimitat și instabil al erosului?  sunt oare pregătit pentru o nouă dezamăgire?...”. Oricăruia dintre noi îi stă în fire nevoia de provocare. Ne uzăm și ratăm din motivul rutinei zilnice și atunci vrem altceva, un altceva care poate însemna de la un alt început până la totul. Ni se întâmplă tuturor, fără excepție. Mă recunosc și identific în fiece slăbiciune; astfel m-am recunoscut și în slăbiciunea numită tu.

Și revin la întrebarea ne(s)pusă, la obsesie: dacă nu dorul, dragul, nici dragostea și nici tristețea nu m-au împins înspre tine și nici ele nu m-au îndepărtat definitiv de tine, de ce ne-am întâmplat?

Pentru o iarnă plină de muguri, mi-e de însuficiență...