Îmi e dor de toate făcutele și nefăcutele ăstei lumi, de
dureri sângerii, de hemoragiile singurătăților mele, de bucuriile mărunte ale
un cotidian anost (doar astfel fiind capabil de cădere în măruntaiele ființei),
de bezelele furate îngerilor, de lacrimile de fericire ale Divinității, de
orice nu mă fericește dar mă întregește, de tot ce mă îmbucură și nu-mi
folosește la nimic, de facerea lumii și nepotrivirile ei, de păcatele Evei și
fiicelor ei, de lăcomia carnală adamică, de tot ceea ce am fost și ceea ce nu
voi fi, de neprihănire și păcat, de împăcare și urile mele mărunte, de reușitele
mele cedate tainei, de ceea ce nu pot înțelege și nu pot accepta, de tot ce
este viu și în amorțire, de ceea ce nu am cunoscut încă și poate nici nu voi
cunoaște, de viața care nu mă merită și care-mi repugnă, de viața care mă
merită și mă ține în genunchi, de tot și
toate și nimic ...
Îmi este atât de dor și dorul atât de vechi încât am
murit în picioare și înaintez desculț prin viață!
Încă o perioadă introvertită în care gândurile refuză să
se așeze, să accepte supremația logicii. Am renunțat la fostul loc de muncă și
am revenit într-o echipă de jurnaliști cu care am colaborat acum cinci ani. Un nou
proiect și din nou mă încearcă cel mai des sentiment pe care jurnaliștii îl
evită pe cât posibil; cel al deja-vu-ului. Din nou anchete jurnalistice,
talk-show-uri radio și tv, aceeași muncă care erodează ființa, care te aduce în
situații extreme și neplăcute, care îți oferă într-o societate cum este a
noastră doar satisfacții mărunte.
Mi-aș dori să-i pot lua pe cei dragi de mână și să-i
plimb prin labirintul gândurilor mele. Este o datorie de onoare, nu pentru a
îmi justifica firava înstrăinare ci pentru a le oferi dreptul de a înțelege,
mai ales atunci când voi ajunge la punctul în care îmi voi cere iertare.
Acum știu doar că o bună bucată din viață fiecăruia este
sortită îndreptării erorilor. Ce pierdere de vreme ...
Știu
că viața nu are timp pentru noi; în consecință ca o răzbunare fadă și lipsită
de argument nici noi nu acordăm atenție vieții. Ne lăsăm acaparați de nevoi
acceptând traiul într-o societate care se confruntă cu bătăliile clandestine
aferente supraviețuirii. Ori viața este mai mult decât încrâncenare, compromis,
obediență și în majoritarea cazurilor renunțare de sine. Toate ăste au ca efect
scoaterea în evidență a micilor răutăți din noi, care în fapt nu sunt decât
defulări inutile și fără rezultat scontat, ele trezind antipatii care necesită
rezolvare. Există suficiente organizații care se ocupă cu războaiele mari, care
sacrifică umanitatea pentru atingerea ”nobilelor” lor scopuri, dar noi suntem
prea mici ca să avem ceva de spus, noi trebuie doar să executăm, să fim carne
de tun și să devenim Ana lui Manole pentru edificiile lor. Tocmai de aceea
trebuie să avem timp pentru noi.
De ceva vreme bună mă bântuie nemernic întrebările ”De
unde vin!?”, ”Încotro mă îndrept!?” și ”Ce va fi după ...!?”. Încă nu sunt
edificat nici asupra rostului meu în astă lume, dar știu că de un răspuns în astă
problemă voi avea parte. Sunt chinuit de inutilitatea reverențelor mele
dinaintea neputințelor semenilor; sunt tributar conștiinței și educației
primite și deși mi-am promis demult renunțarea la sacrificiu, cu precădere
pentru cauzele pierdute, continui să-I satisfac Divinității orgoliul. Mă implic,
în aparență orbește, în tot soiul de probleme care nu-mi aparțin, care țin de nebunia
frumoasă a umanității și care poartă pe chip masca unei depresii animalice, în care semenii nu-și mai
află salvarea de moment decât în derizoriul instinctelor. Căci din instinct
omul lovit cade în genunchi, ridică privirea și mâinile a rugă spre cer cerșind
îndurare, ajutor sau finalmente izbăvire. Unde mai putem afla alinare sau
putere, dacă nu tocmai acolo unde aglomerarea de suflete instigă cohortele de
îngeri la decădere și toleranță!?
Cititi materialul de mai jos si, poate, interpretati altfel povestile
triste expuse pe micul ecran de cativa locuitori ai zonei! Pt cativa
arginti, se lasa manipulati (cumparati), de catre cei care doresc
"binele nevoiasilor"!
Cu cata naivitate se "pune botul" la ceea ce poate fi "pepita" celor
care si-au dat acordul pentru acest proiect. Vreau sa spun ca sunt si
alte puncte de vedere, pe care poate le-ati
citit in diverse luari de pozitie, si nu ne ramane decat sa judecam cu
mintea noastra care este adevarul si ce se ascunde in spatele
campaniilor "pro" sau "contra" concesionarii acestei exploatari
strainilor. Ca rezultat, pozitia pe care o vom adopta fata de acest joc,
sau decizia de neimplicare totala!
Nu doresc decat sa avem "minte limpede"!
Romania
a
pierdut in perioada 1952-1960 printr-o firma sovieto-romana cea mai
mare rezerva energetica a tarii, 17.288 tone de uraniu. Gheorghe
Gheorghiu-Dej s-a suparat foc pentru ca sovieticii nu ne-au dat noua
utilaje pentru extragerea uraniului.
Politicienii de astazi vor sa dea unei firme canadiano-romane cu
actionariat american, zacamintele de metale rare si pretioase de la
Rosia Montana in schimbul locurilor de munca.(praf aruncat in
ochi)Participatia Romaniei in aceasta firma este de doar 20% si risca sa
ajunga al 0,6% in urma ultimei majorari de capital, la care actionarul
roman nu a putut participa. Statul urmeaza sa suporte cheltuielile de
intretinere a barajului si a sistemelor de captare, monitorizarea
emisiilor de acid cianhidric, pompare si tratare a apei pe o perioada
nedeterminata, estimate la 12 milioane de euro anual.
(...)
Statul roman ar primi 4% redevente pentru aur si
argint.Presa vorbeste despre majorarea
acestui procent la 6% prezentata ca o negociere reusita, fara se spuna
ca in tari ca Africa de Sud redeventele pentru metale pretioase sunt de
minim 20%.
În fiece dintre noi există lucruri, evenimente, traume și
trăiri despre care nu vorbim niciodată; este vorba despre ceea ce ne place să numim
secrete, acele umbre ale personalității noastre după care tânjesc cei pentru
care contăm și cei care își doresc să știe despre noi cât mai multe, dacă se
poate totul, pentru a se proteja de noi și de ceea ce simt pentru noi, pentru a
putea controla momentul despărțirii, acel moment inevitabil al plecării. În
fapt nu există acele secrete, pur și simplu suntem incapabili de deschidere și
sinceritate nevinovată față de ceilalți din varii motive. Nu spunem despre noi
deoarece trăim cu temerea că suntem neînțeleși și că riscăm să fim judecați
după principii morale care nu ne reprezintă. Nu vorbim despre acele sincope
pentru că nici nu am deslușit misterul situației, ori pentru că nu avem acele
soluții care să le rezolve, sau poate nu deținem argumente pentru faptele care
ne determină să ne rușinăm de ceea ce suntem. În ascunsul ființei avem și noi o
cutie neagră unde sunt depozitate toate neajunsurile, întrebările ce par făr’ de răspuns, faptele cu care nu ne mândrim și tot aici își
duce existența încarcerată latura noastră barbară și instinctuală. Cutia neagră
este laboratorul unde se fabrică argumentele zilei de mâine, sala de judecată a
proceselor conștiinței, câmpul de luptă al furiei și neputinței, bordelul unde
ne prostituăm imaginația și sanatoriul unde ne vindecăm de noi înșine, toate
acestea pentru a permite zilei de mâine să existe. Arareori această cutie
neagră se deschide pentru a scoate la lumină tot ce a devenit desuet și lipsit
de valoare, ceea ce ne ocupă inutil timpul și memoria și pentru a face loc
noilor tendințe în matrie de neîmpliniri. Această defulare se întâmplă atât de
tărziu încât este lipsită de orice valoare, exact cum se întâmplă și acum, când
tocmai gândesc și scriu despre toate astea ... În orice oglindă m-aș uita tot pe mine mă văd!
Astăzi se împlinesc doi ani de când viața mea a intrat în ultima etapă a ei, acea etapă a anulării în care nu mai contezi, în care totul se reduce la înlocuirea verbului ”a fi” cu ”a dărui” ...
În acea noapte de 6 decembrie am scris ”Bine ai venit! Cât ai de gând să rămâi!?”; au trecut doi ani și nimic nu s-a schimbat, vor trece și restul și va fi aidoma atunci, acum, mâine, ...
Primului născut, Anya Nicola
Cuvânt înainte
Copila mea dragă, număr clipele de când viaţa mi-ai schimbat-o. Totul a
fost brusc şi radical. Nimic din ceea ce raţiunea îmi pregătise nu se
potriveşte în acest puzzle. Afectul a părăsit acea amforă în care stătea
chinuit dinaintea evidenţei şi de atunci parcurge neistovit drumul
dintre neştiinţa ta şi covârşitoarea, complicata mea existenţă. Copila
mea, eşti sânge din sângele meu, eşti carne din carnea mea şi simt, ştiu
că astea nu sunt deloc îndeajuns. Eşti o prelungire dureroasă a ceea ce
sunt. Încep să înţeleg propria-mi metamorfoză. Tot ceea ce nu mi-a
reuşit a iubi în astă viaţă se năpusteşte nebun spre tine sufocându-te.
Ştiu asta şi te simt strivită de neputinţa de a înţelege ce ţi se
întâmplă. Primele tale contacte cu astă lume le-ai stabilit prin mine, o
alegere nefericită, dar nu ai avut alternativă. Sunt tatăl tău, un
maestru al simulărilor în arta mincinoasă a comunicării, arta preferată a
umanităţii în care predomină diletantismul. Toţi care te-au cunoscut în
cele câteva săptămâni de viaţă te confundă cu mine, dar nu am simţit
nici o dovadă a deconspirării identităţii noastre.
Copila mea toate aceste rânduri le vei afla cândva şi sunt doar un
preludiu amăgitor a ceea ce vei descoperi singură în timp. Toate
învăţăturile mele sunt fără sens dinaintea perceptelor, simţirilor,
trăirilor tale. Adevărul despre mine este ca nimic în această lume nu
mi-a sedus suficient spiritul, deşi sunt unul dintre puţinii răsfăţaţi
ai sorţii care au văzut şi au înţeles toate culorile, am sedimentat
aromele si parfumul acestei lumi, am tânjit pe ascuns şi am obţinut
mângâierea fiecărui gest uitat pe mine. Toată elegia acestei lumi,
purtată între ludic şi liric nu te vor completa niciodată, pentru că
nici mie nu mi-a reuşit vreodată această amăgitoare simbioză, cu tot
desfrâul de care sunt capabil (şi crede-mă copila mea, sunt tributar
desfrâului). Recunosc acum în faţa ta, că am greşit reducând această
lume la o galerie de portrete lipsite de viaţă, pentru a ignora dinadins
dramele ei. O sa afli la rându-ţi, că nici măcar propriile drame nu-ţi
vor folosi la nimic. Ele doar te vor ascunde lumii şi te vor hărţui în
momentele de cumpănă, când vei fi obligată să alegi. Ca şi mine, vei
trăi între “azi, nimic …” şi “mâine, sper la ceva viu …”. Sunt atâtea
prăbuşiri în astă lume, încât vei ajunge să compari frumosul din
culorile curcubeului cu frumosul extras din liniştile succesoare
prăbuşirilor. Acum eşti atât de frumoasă încât posteritatea îţi reneagă
existenţa. Nimeni nu este mai îndreptăţit decât tine în a-ţi creiona
destinul.
Nu mă simt nici mai bine nici mai rău că aparțin acestor
meleaguri. Nu mă plâng de neajunsuri și nici nu aspir la vremuri mai bune. Prima
țară ortodoxă vizitată de Papa, suveranul Pontif, a fost România. În ultima
vreme îmi amintesc frecvent, deranjant pentru o minte lucidă ca a mea, că
Sfinția Sa a afirmat public că ”România este grădina Maicii Domnului!”, asta
după ce în prealabil sărutase pământul românesc la sosirea în țară. Înclin mai
mult spre a numi România ”no man’s land ”,
iar argumentele sunt acțiunile noastre, acțiuni fără logică și care frizează
bunul simț, sau acțiuni banale care stârnesc în tine pasiuni patriotice
mistuitoare. Nu este suficient faptul că acțiunile noastre aparțin unei
societăți aflată sub auspiciul anarhiei, completăm toate golurile și
neajunsurile societății autohtone prin indolență, neputință și resemnare mai
ales în momentele în care ar trebui să fim vii. Indiferent ce spune despre noi
istoria universală, sau cea națională, cert este faptul că existăm și că am
rezistat cu o încăpățânare dobândită, nu cerută, la toate intemperiile gândite
de vreun sistem diabolic care-și dorea și încă dorește să domine astă lume.