vineri, 29 martie 2013

Despre păcatul iubirii (I)



Știu că anii au trecut peste mine; m-am schimbat și cutele și-au făcut rostul tot mai adânc în chip. Știu despre mine fără să mă privesc în oglindă, îmi sunt de ajuns poticnelile lamei de ras. Totuși când mă privesc în oglindă, în spatele privirii încă limpezi văd și simt nebunia afectului, un suflet nomad care se caută de orice bucată uitată intenționat în spațiile întunecate și intime ale acelor corespondente sincere, tăinuite. Nu mă caut de reîntregire; ar însemna să mă întorc ciclic în starea de imponderabilitate aferentă acelor zvârcoliri ale erosului, în care adrenalina are mirosul voluptății. Mă caut de bucuria clipei în care îmbrățișările sunt precum strânsoarea morții, acel moment în care te sufocă renunțarea la sine și îți este atât de bine încât orice tendință înspre sexualitate a sfinților nu-ți mai pare îndoielnică, devenind tu însuți definiția toleranței și deopotrivă a imunității dinaintea oricărei slăbiciuni lumești. Mă doresc în permanență în acel timp tocmai pentru că atunci îmi este complet străină noțiunea compromisului, că singura apăsare din piept este a tâmplei tale și singura concesie acordată neliniștii este a ta respirație. Renunțarea la sine este similară decăderii din drepturi, dar o prefer vidului și tot vidului îi prefer grotescul dezamăgirilor ulterioare, inevitabile; chiar și gândul sinucigașului îl prefer vidului. A iubi nu înseamnă doar bucuria dăruirii și povara reciprocității; a iubi înseamnă și revărsarea acelei vulgarități a trupului, acea contopirea carnală care ne induce utopia ascezei spirituale. Când iubești te traversează viața, raiul și iadul sunt totuna și carnea se arde dinăuntru spre dinafară până devenim cenușă. Când știi și simți că poți muri astfel, cum să renunți? Nu-mi este de trebuință să aparțin memoriei colective, căci de iubit nu poți iubi decât o singură femeie, chiar dacă fiecare are timpul ei. Prezentul se construiește pe ruinele trecutului și fiece nou altar are trăinicia singurătății noastre, trecute și viitoare ...

marți, 19 martie 2013

Nu cred că există ceva mai rău decât o apă liniștită


(Photo by Mehmet Akin)

Uneori am sentimentul că mă irosesc scriind. Lăsând câte un semn scriptic umanității mă doare orice agonie spirituală trezită în semeni pentru simplu motiv că îi lipsesc de soluții. Dar nu este menirea mea a oferi soluții. Mi-e de saturație orice conversație despre calitățile pe care le deținem, pentru că știu că orice cuvânt în plus la adresa unei virtuți este în fapt un fals. Înainte de orice definiție pe care ne-am putea-o asuma suntem un cumul al orgoliilor. Suntem dependenți de orgolii, chiar și cuvintele rostise sau nerostite au orgoliul lor. Nu suntem mai mult decât fanfaronii nedeclarați ai virtuțiilor. Artificiul sincerității ne înfioară și ne repugnă. De ce anume ne este mai mult teamă, de faptul că am putea fi descoperiți în minciună și falsitate ori de descoperirea și acceptarea sinelui? Evlavia noastră nu are nimic sfânt, este doar preambulul păcatului. Preferăm cenzura acțiunilor decât îndreptarea noastră prin ele. Să nu ne amăgim; mai devreme sau mai târziu caracterul nostru, bine și aspru tăinuit, va fi trădat de acțiunile noastre mărunte. Știu că unui meschin nu-i pasă câtuși de puțin de exil, dar îl întreb, atunci care este miza? Nu am ales să trăim printre semeni ci asta am primit și cu asta trebuie să ne descurcăm. În timp ce unii pentru a se simți genii și a poza ca atare se înconjură de idioți, ceilalți emanând modestie în toate nu-și propun mai mult decât o reabilitare umilă dinaintea geniilor. Desigur, mai există și acea categorie, în aparență frivolă și extrem de redusă, categoria celor capabili să-și regizeze destinul, a celor care și-au decorat viața cu tot ce le-a fost la îndemână. Trăind-o.
Mi-am decorat doar nopțile, cu chipuri ridate sau limpezi lipsite de măști, asortându-le cu liniște, când scriu.

Și mi-e atât de liniște scriind ăste rânduri ...

luni, 4 martie 2013

Acum, ... da!


Ziua aceasta are mirosul unei zi de luni, searbădă și fără nici o valoare. O zi de luni mai seacă decât orice debut de săptămână; ziua în care toate ambițiile mele s-au fărâmat dinaintea nimicului. Am sentimentul amăgitor al păcatului trăit în cotidian prin aproape fiecare semen pe care l-am întâlnit; te întâmpină cu acea atitudine de semizei decăzuți pentru o zi din Olimp dintr-un moft divin, pregătiți să-și devoreze partea lor de infern cu toată degradarea și umilința de care sunt capabili. Nici o virtute nu le poate rezista ...
 


... astfel mă simt și eu în ultima vreme. mă bate tot mai des gândul să mă retrag din presă și viața publică, măcar pentru o vreme. chiar nu contează pe căți i-aș bucura cu acest gest ...

vineri, 1 martie 2013

Orbul şi idealistul (III)





Capitolul III


Turnurile umane

... după cele şase luni de singurătate, şase luni de introvertire autoimpusă de mecanismele reflexe ale instinctului acţionat de frica dinaintea unui epitaf nevrotic de ireal, mă revăd în mijlocul unei aglomeraţii de priviri care mă petreceau sporadic, priviri ce-şi însoţeau la pachet trupurile lenevind pe băncile parcului. Acelaşi parc pe care îl scurtam cu disperare ascuns după draperiile ascunzătorii mele, îmi revela pasiuni amorţite, uitate prin canalele ascunse ale memoriei. Trei anotimpuri am stat ascuns de tot ce reprezenta pentru mine cândva viaţa. Natura îşi urmase cursul firesc, timp în care eu mă pregăteam pentru reîntâlnirea cu orbul scriind în minte sute de scenarii, cu aceeaşi finalitate. Toamna târzie cu flăcările frunzişului pregătit să renunţe la rădăcini, iarna alternând între griul murdar şi mustit al omătului şi roşul din obrazul răsfăţaţilor uitaţi de părinţi la joacă sau primăvara timpurie când natura îşi relansa pe promenada aleilor noua colecţie de muguri au fost sortite semenilor, mie unei uitări indolente care-mi prefaţau un destin virtual dedicat complet fatalităţii. Aroma teilor din parc îmi inunda simţurile. Privirile plimbăreţilor îndemnau la compasiune, invidie şi admiraţie. Invidia şi compasiunea îmi erau adresate, iar admiraţia emana un iz de scalvie nesabuită dedicată exclusiv frumuseţii Elenei.
Păşeam stingher şi nehotărât alături de ea, sprijinit de braţul ei petrecut după al meu, al cărui capăt era ascuns în buzunarul stâng al pantalonilor pentru a ascunde teribila frământare a falangelor. Mi-am amintit brusc că la braţul meu stâng aveau voie numai femeile pe care le iubeam, o superstiţie pornită dintr-o educată ipocrizie prin care credeam că le seduc dacă le spun că au accesul asigurat la inima mea. Zâmbesc! Prima oară în ultimele şase luni când zâmbeam, reprimisem de la memorie impulsuri sociale, amicale. Zâmbeam pentru că realizasem instantaneu că toate iubirile mele ştiute şi plimbate la braţul stâng m-au părăsit. Este adevărat, mult prea târziu pentru a nu fi fost devastate, mult prea devreme pentru a nu fi alungate. Oricum ar fi fost, cel care a avut de pierdut am fost numai eu. Un holtei convins că instituţia familiei este o stare claustrofobică asumată şi care într-un târziu îţi va induce moartea clinică instalată definitiv până la abdicarea resemnativă în faţa morţii. Cu toate acestea aveam parte de nopţi de singurătate, în care mă loveam cu palma peste frunte întrebându-mă când voi avea copii, când îmi voi astâmpăra setea de libertate.
- Vă rog să vă opriţi! Aş dori să ne aşezăm puţin, să vă adunaţi şi vă odihniţi! ... îmi spărsese Elena triunghiul memorie-raţiune-suflet, o firavă reînnodare a vieţii uitate în mine, arătându-mi o bancă goală.
M-am conformat tăcut. De la semiînălţime, copacii păreau mult prea înalţi. Semenii care treceau, deasemenea. Mă simţeam precum un rege decăzut pe o tablă de şah, înconjurat de turnuri umane neobosite să-mi asedieze perpetuu temerile, să-şi trâmbiţeze victoriile personale. M-am ridicat brusc, nu pentru a-mi salva neputinţa, nici pentru a întrerupe momentul lor de glorie, nici pentru că mă simţeam ameninţat că nu aş fi luat prizonier. Privind-o întâmplător pe Elena, din profil, privirea ei părea identică cu privirea orbului. Aceeaşi căutătura rece şi vie simultan, aceleaşi flăcări ale iadului văzute pentru prima oară pe carpeta de pe peretele din bucătăria bunicilor, aceleaşi săgeţi care sugerau potenţialului susţinător al privirii un haos controlat al relaţiilor neuronale. Banca! ... aceeaşi bancă pe care stătea orbul. Pentru o minte prea odihnită în faţa vieţii, dar abandonată în faţa morţii aveam parte de prea multe revelaţii. Mult prea multe. Simţeam cum revin la viaţa furia şi agresivitatea ce-mi defineau cândva acţiunile. Sângele îmi pulsa puternic în vene, arterele se curbau vizibil prin piele sub presiunea limfatică, trupul se îndrepta ţintind spre aroganţa apusă, iar privirea îşi recăpăta treptat luciditatea care stârnea cândva invidie, pasiuni sau controverse.