De ce nu-mi pierd timpul cu semenii

Remarc cum contemporanii nu înţeleg nimic din ceea ce ni se întâmplă. Este trist să observ că românului i-a dispărut complet pofta de viaţă iar zâmbetul a devenit apanajul falsităţii. Mai mult ca niciodată în istoria noastră suntem aplecaţi complet spre fatalitate. Instinctul supravieţuirii îl observ în spatele fiecărei acţiuni care defineşte calitatea omului.
Am ajuns să împart oamenii în două categorii: frumoşi şi impostori. Frumoşii sunt cei definiţi prin resemnare, cei care aşteaptă o implicare a Divinităţii în ceea ce a mai rămas din ei şi viaţa lor. Impostorii sunt cei bântuiţi de iluzia puterii, cei pe care frumoşii îi venerează şi îi identifică ca şi lideri ai actualei anarhii, incomplet controlată. Patetismul frumosului împletit cu nimicnicia impostorului se dau numai la ofertă, pachetul complet incluzând un joc cu final apocaliptic. În fapt real noi aprofundăm lecţia predată de marile puteri economice, lecţia falimentului uman. Din nefericire nici această lecţie nu ne-o însuşim corect. Asimilăm astfel toate erorile pe care celelalte naţii le evită. Există şi o faţă nostimă, dar pozitivă a empiricului autohton şi anume eşuarea experimentului aplicat pe noi, fapt ce ne poate salva mai mult decât pe cei consideraţi a răspândi civilizaţia. Barbarismul nu s-a şters total din sângele românesc oricâte experimente genetice ne-au impus liderii ascunşi ai acestei lumi de-a lungul timpului. Mă înfior grotesc dar fericit la fiecare revelaţie barbară a românilor mei. Posedăm la comun o trufie oarbă, instinctuală dar generatoare de respect din partea celor care încearcă în zadar să îşi impună dominaţia, să ne dezbine. Chiar dacă respectul se numeşte frica de românism, tot respect se cheamă. Deşi sunt identic cu ai mei prefer să nu-mi pierd timpul cu semenii. Diferenţele dintre noi sunt atât de infime încât nu avem nimic nou a ne spune, nimic pentru a diferenţia elevul de profesorul din clasa unde se predă lecţia falimentului uman.