Depresia Eu-lui

Îmi este teribil de greu să mai ignor neputinţele şi lamentările semenilor. Şi de parcă nu ar fi de ajuns saturaţia, voi insistaţi să îngropaţi în mine toată amărăciunea voastră. Ah! Cât de amară îmi este vorba. Oricât m-aş chinui să-mi îndulcesc discursurile simt în fiecare grimasă a chipului revolta dispreţului sedimentat în depresiile EU-lui. Am acceptat fără tăgadă să fiu cimitirul neputinţelor voastre, gropa de gunoi a defulărilor voastre, vestigiul-ruină bântuit de fantomele ratărilor voastre. Parcă vă aud ţipând: „Sinucide-te!”. 
Şi dacă ar fi o soluţie nu v-aş da satisfacţie! Dacă eu nu mai sunt, oriunde m-aş duce dincolo de această lume, m-aţi urmări pervers că un ultim omagiu adus eliberării voastre. Izbăvit de durere, imun la chinurile raiului şi iadului, vă urlu dement în faţă: „Sunt o rană vie! M-aţi jupuit de gustul dulceag al vieţii! M-aţi transformat într-o lighioană pregătită să sfăşâie la fiecare sângerare a EU-lui vostru! Redaţi-mi libertatea de a alege cui să fiu credincios, cărei mâini să-i accept mângâierea!”. Ştiu că cer prea mult. Credeţi-mă! Nu cer mai mult decât aţi primit fără să cereţi. Am încărunţit de la atâta ură adunată în mine. Şi ura aceasta nu-mi aparţine, este ura voastră adresată celor pe care nu i-aţi putut ierta deşi v-ar fi fost la îndemână. Uhhh! Sunt un arc încordat pregătit să descarce o tolbă plină cu săgeţi încărcate de veninul zeilor pe care-i invocaţi şi înmuiate în braga izvorâtă din dispreţul EU-lui vostru. Vă purtaţi în public ca zeii, iar în singurătate vă trataţi ca sclavii. Luaţi-vă EU-l şi trataţi-vă depresia prin terapie de şoc. Anulaţi-vă soarta de împrumut şi salvaţi-vă de mine. O să vedeţi că de mâine ne va fi mai bine împreună ...