sâmbătă, 28 mai 2016

Prima definiție a nimicului


         Mi-ar plăcea să mă vizitezi în fiecare seară sub chipul tuturor femeilor care m-au iubit. În fiece amurg să mă sărute alte buze, să mă privească alți ochi, să mă adulmece alte asimetrii ale feței, însă tu să rămâi aceeași. De pieptul meu să se strivească sânii mici, potriviți sau mari, adunând în ei forma fructelor livezilor lumii și parfumul aleilor de unde se pot lua amante ocazionale, contra cost. Nervurile sangvinității mele trădează și acum plăcerea palmelor plecate din tiparele corsetelor ce-ți țineau respirația, coborând apoi spre coapse eliberând cea mai sublimă dintre agoniile tale. Îmi vine să te strig și să te tac, să plec cât mai departe de gândul îndepărtării rămânându-te, să te iubesc cu măsura urii ce-mi port pentru ceea ce ți-am făcut iubindu-te, să te iubesc sub chipul, asimetria și prin nervurile celor care te-au iubit. Îmi vin multe, enorm de multe și cu toate acestea nu voi face nimic!...

marți, 24 mai 2016

Așteptându-te

 

         Așteptându-te, nu-mi trăiesc viața și-mi pare că ei îi place acest respiro. Viața se comportă mereu ca o femeie abuzată pe deplin; dacă mi-ar putea vorbi, așa cum îți place ție să o faci, mi-ar reproșa multe. La rându-mi, nu aș ierta-o și toate durerile mele, filtrate prin convalescența noastră, ar fi acel perpetuum mobile al continuării. Conștientizăm amândoi că este nevoie de atât de puțin pentru a rezista împreună, chiar sub asediul atâtor incertitudini. Stăpânesc una dintre regulile de bază ale supraviețuirii în raport cu viața și toate elementele care o compun: anume, niciodată nu voi cere de la ea, ceea ce eu nu voi putea să-i ofer vreodată. Și trăind într-un exil impus, tot putem afirma că avem parte de o viață. Doresc doar să înțelegi că în aceste gânduri tu nu-ți afli locul, este vorba doar despre mine și viață. Tu faci partea din viață, din viața mea, dar pentru viață nu există substitut, există doar completare. Oare mă poți completa, lăsându-mă să-mi trăiesc viața?... 

vineri, 20 mai 2016

Pe mine mă știe doar timpul


În liniștea nopții îmi trece doar timpul
pe care mi l-am promis.
Afară, în bătaia vântului,
umbrele nu-și dau rând
și se-ncaieră sub lumina lunii,
sub boltirea gândurilor care le urmăresc,
de la fereastra camerei mele.
Vântul îmi pare mult mai neliniștit
decât mi-a fost tresărirea
dinapoia ultimului zâmbet,
pe care l-am oferit cândva pământului.
S-a întâmplat într-un demult
care-mi pare într-o etate mai avansată
decât etatea inimii mele.  
Și timpul îmi trece
ca o neiertare,
ca o pedeapsă a devenirii.
În unele nopți, unul dintre 'cele gânduri urmăritoare
coboară între umbre, folosind
aceeași scară
pe care
timpul, mă urcă
din ce în ce mai aproape
de ceea ce cu siguranță
și cu un alt cândva,
va fi ultima mea înserare... 

miercuri, 18 mai 2016

În loc de bun rămas

 

Se-ntâmplă orișicărui chip
să prindă false fețe în iubire,
o promisiune scrisă pe nisip
justificare valului menire;

într-un târziu când voi pleca de acasă,
voi lua cu mine tot ce-i amintire,
îmi sorb cognacul de pe masă,
descânt pe gând de pângărire.

De mâine doruri noi m-așteaptă
și aripi negre îmi vor crește-n carne,
îndepărtat de judecata dreaptă,
înstrăinat de-ale iubirii toane;

îmi voi permite-o ultimă țigară
și un pahar vorbit cu Dumnezeu,
ce-a fost în mine viu, să piară,
cum te-am iubit să știu doar eu.

Se-ntâmplă orișicărui chip
să își aleagă falsul lui cioplit,
cât tac și plâng sau râd și țip,
îmi pot ierta că te-am iubit...

marți, 17 mai 2016

Războiul rugilor

 

         Da, ni se întâmplă tuturor. Întrebarea care ne macină cu răbdarea infernului este ”de ce mi se întâmplă mie?!”. Suntem datori vieții, diformității destinului, cu cel puțin o dragoste neîmplinită. Suportăm imposibilul alimentat de flagelul iminentei singurătăți și ne urâm în sens invers parcursul vieții, apologia fiind momentul intrării în lume. Blestemul mamei ne stăruie pe buze și poate că frica de Dumnezeu ne oprește până la suprimare blestemul. Și dacă tot am ajuns la PreaÎnaltul și NeÎntinatul, întreb și eu ca omul lovit de modestia propriului destin care-i jertfa care mă poate salva de propria-mi nenorocire. Care-i ruga potrivită pentru salvarea de la nefericire? Sau cea mai potrivită pentru salvarea de la singurătate? Există vreo rugă care să parvină spulberarea îndoielilor, care să ardă pe rugul ființial izgonirea din raiul îndrăgostiților? Spune-mi Doamne, rogu-te, care-i secretul fericirii și nu mă lua cu cea veșnică, că despre asta știu insuficient sau suficient încât să-mi pese prea târziu! Sau poate dacă aș ruga-o să mă ierte (cu sau fără motiv) și să se întoarcă la mine, poate chiar se întâmplă! Dacă m-aș ruga ei să ne acorde încă o șansă și o primim, rămân doar în afara edictului care privește ordinea divină a rugilor; la nivel teoretic îmi păstrez nealterate limitele înțelepciunii, practic amân agonia...     

Poveste

 

         Ca orice poveste am început cu un ”a fost odată...”! Clandestinul relației noastre ne-a ferit de ura lumii, de puterea neînțelegerii ei. Cel mai mult din anonimat mi-a plăcut ideea falsă a unicității, însă îmi recunosc că doar astfel a fost cu putință trecerea anilor peste noi. Deconspirarea noastră ne-ar fi adus iminența unei renunțări cumplite, mult prea violente pentru niște suflete păgubite de perechea lor. Acum când scriu despre ce mi-a rămas, despre ce mai sunt, fără apăsarea unui incert viitor apropiat, nu mă caut de cuvinte; sunt mai aproape de căutarea unei trăiri similare oricărui trecut care nu te conține. Mă ajută bluesul. Potrivindu-mă printre gânduri, din ele răsar răspunsuri la întrebări nespuse. Știi care este cea mai nefericită și neinspirată glumă despre viața, după iubire? Finalurile fericite, happy-end-urile! Am fost anonimi, însă nu am făcut excepție: povestea noastră și-a procurat un final fără nici o relevanță...


luni, 16 mai 2016

Îmbrățișare...


Îmbrățișarea mării sau nopții mi-e totuna.
Motivul banal, dispariția mea
ca ascundere dinaintea căutăturii lumii,
mă face egalul nopții și al mării.
Luna mă poate privi prin ochii sufletului tău.
Chemarea mea un semn cunoscut
doar stelelor și păsărilor nopții;
în infinita întindere a mării întunericului,
Lacteea își face cărare precum
un presupus Moise
preocupat de  dezrobirea îndrăgostiților.
Despre iubire ne poate spune
doar Dumnezeul ascuns în oftatul sufletelor noastre.
Îmbrățișarea ne poate fi împărtășită de
amurguri sau răsărituri,
vântul deșertului
și câte și mai câte,
uitate de Dumnezeu în pridvorul lumii.

Despre noi?! Tot mai puține,
tot mai aproape de nimic,
de întuneric.
Spune-mi despre mine sau
ce am uitat despre tine și noi!
Apoi îmbrățișează-mă cu marea!
Și cu noaptea! Sau cu Lacteea!
Mi-e totuna!...

duminică, 15 mai 2016

Și dacă...


... din pasiune pentru mine,
te-ai rezema de un prezent steril,
ne-am fi pădure fără compasiune,
sau frunze arse într-un vânt viril;

... am fi aromele florale,
am ști iubi lipsiți de focul viu,
îmbrățișarea nu mai poate doare
și florile ne-ar crește în pustiu.

... suntem fructele iubirii,
de păsări și de beznă ne-am feri,
îmbrățișați în toamna amăgirii,
vom fi desertul celor ce vor fi!...

Mâna ta ținea de mână ploaia...


... și așa te-am păstrat în a mea poveste;
se făcea că mă iubeai
cu melancolia ploilor de vară.
Eram ultimul sosit la târgul plăcerilor tale,
iar eu, prea timid. prea șters în mulțimea nebună
te-am simțit căutându-mă.
M-ai ales pe mine, cel mai vinovat dintre cei nevinovați
și poate,
ce mai nepângărit dintre pângăriți.

Mâna mea ținea de mână întunericul...

... și la fel a fost când m-ai alungat.
Te iubeam cu sinceritatea și nervozitatea
acelei umbrei nedefinite,
care urmărind-te,
a părăsit anonimatul prefect al mulțimii nebune.
Mâna mea este mult mai puternică decât a ta,
însă cel care a pierdut am fost eu.
Cutându-ți buzele, ținându-mă de noapte,
am primit gustul ploilor de vară.

Mâna ta ținea de mână ploaia,
mâna mea ține de mână
o nestăvilită melancolie...

miercuri, 11 mai 2016

Orbul drăgostelii


Dragostea-i oarbă! Câinii rațiunii îmi mușcă din gleznă,
și-n timpul cel mort îmi reciți despre tine.
Te-aș urma chiar și-n lumea din beznă,
dar o teamă se șchioapă prin mine!

Cum spuneam, dragostea-i oarbă! Și macii crescuți
ne suportă, corvoadă în roșul din sânge!
Pentru ei, curios, noi străinii din beznă-apăruți,
reușim, ce-i lumesc pentru ei, a constrânge!

Și ce-i dacă dragostea-i oarbă?! Și ce-i dacă nimeni nu crede,
că suntem din lut, apă vie și drag?!
Suntem orbii care văd ce ochiul nu vede
și care-n moarte am ars al vieții prag!...