Logica decădere

Încerc cu disperarea refugiatului să găsesc un petec de uscat, undeva între mine şi cel care eram. Nu reuşesc să ies din noaptea alba care îmi orbeşte căpruiul reflectat de pleoapă în opacul irişilor. Asist impasibil la logica decădere dintre îngeri.
Nu îmi este străină convieţuirea cu îngerii. Sunt blânzi. Îţi acceptă privirea, adulmecarea, atingerea. Îngerii ştiu să îţi răspundă, să fie blânzi, să te iubească, să îţi accepte ignoranţa, să îţi înţeleagă slăbiciunile, să te atingă când dormi, să te dezmierde când te trezeşti, să îţi zâmbească atunci când cedezi.
Am greşit atunci când am cerut prea mult. Ştiam cât cer şi ce îmi doresc. Am prevăzut consecinţele dar euforia mi-a fost duşman. Am cerşit iubire îngerilor. I-am implorat să fie numai ai mei, să uite semenii. Am respectat dictonul divin "cere şi ţi se va da". Am cerut oare prea mult!? Mi-am dorit totul!? Am visat să fiu ca ei. Am sperat că mi-au crescut aripi şi într-un mult prea târziu m-am identificat cu Icar.
Acum ma aflu decăzut din drepturi. M-a ajuns disperarea liniştii. Nu mai aud adierile aripilor, nu identific mirosul mierii, îmi este străină compasiunea şi înţelegerea.
Liniştea s-a instalat pe drumul care-l parcurg. Păşesc pe cioburi în care se oglindesc imaginile trecutului. Nu am nici puterea şi nici menirea de a lipi cioburile. Destinul meu este un puzzle. Invoc răbdarea artistului-copil care m-a uitat între îngeri.
Priveam umil spre cer şi cerşeam frivol iertare. Pentru ce oare!? Voiam înapoi dar renegat, denigrat şi iertat ştiam că măcar unul dintre îngeri, cel al cărui misiune eram, mă veghea. Simţeam asta! Simt şi acum. Persist în greşeala de a cere iertare! Cer să fiu primit inapoi!
Într-un final derizoriu învăţ să renunţ. Ar trebui să mă simt uşurat. Renunţ! Renunţ inclusiv la a scrie despre atunci, despre acum!