Nihil Sine Deo

Un bun prieten, foarte îndepărtat de mine ca timp şi spaţiu, de care mă leagă o corespondenţa rară, dar de adâncă profunzime şi preţuire îmi spunea că „ atunci când omul îşi recunoaşte limitele, Dumnezeu este acolo”. O replică la ultimele mele scrieri. Mă simt astfel, obligat să răspund.
*
Nihil sine Deo (nimic fără Dumnezeu)! 
Atingerea limitelor este suferinţa în forma ei pură. Este o stare empirică care-ţi readuce iminenţa morţii. Nu te simţi capabil să-i supravieţuieşti. Îţi pare că orice urmează acestor trăiri este lipsit de valoare. Întrebările care te macină invocă Divinitatea. Te simţi un pesudoateu care calcă pragul capelei pentru a-i cere Lui lumină, în cel mai deprimant caz, izbăvirea. În nebunia durerii, suntem capabili de orice blasfemie, de anularea completă a Lui, de arderea Bibliilor în piaţa publică. Cum poţi să-i ceri ceva, când apogeul suferinţelor tale îl determină pe El să se caute de viaţă? Când nimicul te invadează nu ai soluţii, dar nici nu poţi sta la mâna destinului, a timpului sau a milei divine. În decalogul sentimentelor mele, pentru că doar la atât mi s-a redus simţirea, mila este un sentiment parşiv şi pervers. Când nu simţi mila, nu ai astfel de expectaţii, mai ales de natură divină. Sunt de acord cu prezenţa Lui în mine, dar numai în starea amorfă a afectului, atunci când nici suferinţa şi nici iluzia fericirii nu mă atinge. Când sunt liber de orice povară a melancoliei, sau a tragicului (perfidul rezultat al iluziei unei împliniri depline), Dumnezeu poate locui în mine. Atunci va fi lispit de ocare sau reverenţele stărilor de beatitudine. În acel echilibru se regăseşte Dumnezeu. În altă stare, El nu poate fi asimiliat decât ca providenţă sau călau. Lângă el nu stau condamnaţii la moarte, nici bolnavii incurabili atinşi de umbrele fatalităţii, nici sfinţii contemporani acestei lumi. Lângă El stau numai sufletele lor. Regretele, pasiunile şi viaţa din trup rămân ţărânei.