joi, 31 iulie 2014

Viața ca sentință



Din cele lumii care-au fost gândite
să le trăim doar pentru noi,
suntem dovada unei vieți robite
un preambul al vieții de apoi.

Când simpla existență se reduce
la un destin aflat sub întrebare,
nimic din tot ce suntem nu seduce
și viața nu-mi mai pare o favoare.

Un orologiu vechi își strigă timpul
și irosirea prin necumpătare,
va trece unul după altul anotimpul
fără-a-i simți tentanta lui savoare.

Intrăm în toamna vieții fără vară,
nici primăvara nu mai e ce-a fost,
din colbul vânturat pe ulicioară
copilăriei mele îi găsesc un rost.

Departe undeva ne sunt părinții
în lumea cea de jos sau cea de sus
la timpul nimerit coboară sfinții
să le vegheze drumul spre apus.

Odraslele ni se-agață-n cârcă,
timide stau sub semnul întrebare,
pe crucea noastră ni s-a scris tăbârcă
și suntem condamnați la resemnare;

și totuși ... dincolo de tot ce suntem,
clemența o primim prin recviem
și cât mai rabdă sufletul blestem,
de iad și rai Divinul-l expropriem ...

marți, 29 iulie 2014

Marasm, strigoi și efemer




Din carul alegoric te coboară
și părăsește-ți lumea ta de basm,
să te proclam regina solitară
sunt regele lumescului marasm.

Pe harta lumii voi purta războiul
sub flamura iubirii ce ți-o port,
în lipsa mea te va păzi strigoiul
trimis sub pavilion cu cap de mort.

Când dorul pentru tine mă ucide
te va răpi să mi te-aducă-n front,
ascunsă în capela cu firide
iubirii tale viu să-i cer acont.

În noaptea ta dintâie ca femeie
te voi iubi cum n-a făcut-o nimeni
tu socoteala ta cu lumea-o-ncheie
ofrandă-mi preferată între semeni;

Olimpul dinaintea ta se-nchină
popoare sub tutela ta se cer,
îmi ești amantă, soață și regină,
îți sunt marasm, strigoi și efemer ...
  

Nici o destinație ...



Din albul așezat pe-o coală
mi-am zămislit parțial destin,
și sufletul s-a rupt ca o petală
mimând lacteea-ntr-un pahar cu vin;

în calea firii mele-mpotrivite
de-atâta singur și dispreț amar,
se-nșiruiesc destinele menite
să mă conducă la altar.

Acolo-i loc de rugăciune
și de-mpăcare mult prea timpurie,
Divinu-și face rolul de stagiune,
un mim de rug lipsit de glosalgie.

Mă uit atunci la coala mea nescrisă
și m-aș porni la întâmplare,
m-aș lepăda de firea mea proscrisă
sătulă de groteasca infamare.

Nu fug de lume înspre căutare,
nici să-i confirm al ei blestem,
când cerul dă un semn de îndurare
în pieptul lumii eu voi fi edem.

Și tu-mi vei fi cea care-mi îmi va scrie
pe coală și pe oase doar cu sânge
fi-va eternitatea o iluzie-n vrie
pe Dumnezeu l-am învățat a plânge ...

luni, 28 iulie 2014

Nu mi-s poet ...



... sunt tot eu, cel dedicat, fidel eseului și prozei; însă în ultima vreme îmi este mai aproape versificarea gândurilor, trăirilor. Nici de duhovnic nu-mi este de trebuință, deși fiece pledoarie versificată deferită uitării îmi deconspiră zbuciumul. Sunt un incomplet care se caută de un spațiu afectiv al primenirii ființiale, un soi de exil binevoitor și răbdător al capriciilor ăstui destin ce-și dorește a se rescrie zilnic. Știu că va veni vremea când probabil voi publica ceva din toate aceste gânduri, precum va sosi și vremea când mă voi opri din creația publică, rămânând a-mi aparține doar mie. Nu am putința de a spune când se va întâmpla timpul renunțării, dar știu că am putința de a vă-mpărtăși decizia. Însă până atunci voi împărți cu voi carcera numită viață și tot ceea ce este adiacent ei. Nu am puterea și nici menirea de a prelua asupra mea păcatele lumii, dar am puterea de a le recunoaște și eradica pe cele personale. Cât timp va mai fi să fie, din amărăciune, tristețe, bucurie și zâmbet voi încropi un buchet cotidian sau nocturn pe care vi-l voi dedica cu obișnuita-mi reverență. Buchetul va aparține doar celor care își fac timp pentru sufletul lor, celor care au înțelepciunea de a impune timpului și trăirile personale, celor care cunosc tainele nopților care leagă zilele una de alta formând veșnicia, aceeași veșnicie care-i leagă strâns de viață, chinuind-o cât pentru toată reciprocitatea perversității ei. Singurul reproș pe care-l pot aduce vieții este cel al atașamentului fățiș pentru semeni, o pledoarie a robiei în mințile, rațiunile și sufletele nemuncite ...     

Pentru azi încă o moarte



Nu-i timpul stelei mele căzătoare
definitoriu să coboare-n lavă,
mă recunosc ca ființă muritoare
în astă lume găunoasă-n cavă;

și mă abrupt pe zidul plângerilor tale
mă-ndoi de dor ca să mă rup în două,
o parte să vegheze a ta cale,
iar cealaltă să vă rămână vouă.

Voi cei ce știți nimicuri despre viață,
blagoslovind ușor despre iubire,
păstrați simțirea-n inima de gheață
un soi de epitaf spre prețuire.

În mine nu mai e convalescență
și-n tine nu mai e de te iubesc,
sunt doar un vag, reminiscență
un sincer-animalic te doresc.

Motive sunt ca să te las a lumii
tristețea voastră e un bun comun,
fiind tributar creațiilor antumii
uitându-te, în drepturi mă repun.

Când voi alege să cobor în lavă
și de trecut te-ai vindecat,
iertare-ți cer că m-am schimbat în pleavă
iertare-ți cer, c-am dezertat.  

Dar pânatunci mai mor o noapte
fiindcă în zi robesc la traiul auster,
de-ți vei păstra păcatele necoapte
din când în când, te voi iubi stingher ...

duminică, 27 iulie 2014

Dă-mi de știre ...



Adu-mi aminte despre tine
și dă-mi de știre că mai ești,
trecutul mă inundă, vine
romanța mea dintre povești.

Se-ntâmplă focul să mă ardă
în amintire-ți stă nestins,
în zile mă uzai ca avangardă
în nopți cu ființa m-ai cuprins.

Tu mi-ai hrănit singurătatea
iar eu te lepădam de dor,
în fapte îți sorbeam eternitatea
în gânduri îți juram că te amor.

Prin tine am aflat ce-i fericirea
și tot cu tine-am împărțit ce-i rău,
mi-ai spus cândva că nemurirea
va fi doar mit când nu mai sunt al tău.

Din tine și romanța noastră
a mai rămas doar patul gol
și o privire ațintită la fereastră
sunt saltimbanc cu suflet gol.

De-atunci mai joc doar roluri efemere
fără Juliete și motiv de-a fi,
uzurpator ale iubirii filiere
mă duc la nunți să-mpiedec pirostii.

Mai sunt dispus la ultimă-ncercare
să rup sigiliul tainei din raiul îngeresc
tu da-mi de știre că mai poți iertare
și-am să renunț la tot ce-i omenesc.

Tot pentru tine-am să revin la viață
mă voi căi de tot ce nu am fost
și cât putea-va ființa să-nțeleagă
găsi-voi pentru noi în lume-un rost.

vineri, 25 iulie 2014

Cioburi …



Descânt de noapte prea senină,
un gând de fugă, răvășit
o lacrimă strivită de retină
ce-și caută obștesc sfârșit.

Un cântec de sirenă surdă
mă acostează în alt port
un diavol înspre iad mă-mburdă
și-mi dă pe moarte pașaport.

În port nu-s stele căzătoare
nici-o dorință nu-i de-atins,
respir a viciului duhoare
în colivia vieții-s prins.

Încerc fragila evadare
împins de temeri și de frică,
doar carnea-i pentru condamnare
căci sufletu-i ascuns în sticlă.

Mi l-am trimis mesaj pe mare
deriva lumii să o stingă,
iertării-i facem simulare,
din inimi să-ncropim o chingă.

Mă las cuprins de resemnare
mi-s trup vidat în abandon
din cioburi irosite-n mare
m-ați re-ntregit Armaghedon …



Sin with me!




În tine cerul și-a vărsat candoarea
blestem adus lucidei minți,
tu ai ales să fii trădarea
ești nefirescul celor sfinți.

Căpruiul tău, deschis mai bine
mă cere-acum adulterin
și pofta se stârnește-n mine,
am să profit de tot, din plin.

Copilă arată-mi tâmpla stângă
să-mi sprijin fruntea cortical,
în taină zeii-ncep să plângă,
căci i-ai sedus sentimental.

Iubito, dezvelește-ți sânul
cu lumea martor să-l sărut
și patul nostru va fi fânul;
îți amintești cum te-am corupt?

A tale coapse vor atingeri
și răsuciri de labirint,
e gelozie printre îngeri,
în rai și iad se bea absint.

Obișnuit fiind cu păcatul,
a-l înțelege și-mplini,
tu m-ai ales să-ți fiu amantul
din stirpea răstigniților de vii.

Te voi iubi în fiecare seară
m-am pervertit la infamii,
sunt lob mușcat de-o șoaptă selenară
lasciv descânt: ”Please! Sin with me ...”!

miercuri, 23 iulie 2014

Naufragiat făr' de noroc



Femeie, ce ploaie înghite pământul
în noaptea neplină ne-mpărțită la doi,
în volburi potopu-mi îneacă cuvântul
naufragiată-i iubirea demisă din noi.

Sunt insula cu păsări călătoare
și-n tropice te-am desenat banal,
solie îți trimit spre înștiințare
că mă ofer pentr-un sejur carnal.

Ai devenit banchiză plutitoare
ascunsă lumii undeva la poli,
și-n temnița cleștar, din răzbunare
i-ai pedepsit și pe-ai iubirii soli.

În patul tău adorm străinii
din neamul nostru, omenesc,
și cât vor înflori smochinii,
voi continua să te iubesc.

În prima noapte-a ta, polară,
tot din neplin o iau din loc,
blestem îți e, să-ți fiu povară
naufragiat făr' de noroc.



marți, 22 iulie 2014

Prea lungi secundele unei împăcări efemere



Motto: ”... sunt pulberea prafului irosit de vânt în vâltoarea unui gând ...”


Depărtat în egală măsură de toate. Sunt pulberea prafului irosit de vânt în vâltoarea unui gând scandalizat de pacea vremii așternută între noi. M-am stors de iubire prefăcându-mă-n vin, doar pentru a-ți soarbe aroma buzelor însetate de amor. Le-am uitat gustul, dar le-am păstrat forma pe trupul pus la tocmirea timpului în mina de sare rămasă în sufletul secat de lacrimi. Nu sunt trist draga mea, cel puțin nu mai trist decât tine. Sunt deja depărtat de tine, în egală măsură cu toate; de toate iubirile mele trecute, de toate ce-s lucruri neînsuflețite, de toate ce vor veni să-mi spună că mă vor iubi. Nu mai am loc în mine de taină și cugetul ce-o însoțea; peste ultima vară a nins cu praful sării și totul s-a stins în ecoul salinei. În mine nu mai primesc vizite, dar există femei obișnuite să trăiască doar cu exercițiul seducției și atunci își invocă demonii insinuând asalturi. Eu nu am ce apăra, ele nu au ce cuceri, dar pentru început doar mie-mi aparține adevărul. Și ele se irosesc în bătălii pierdute și-n mine se-ncepe un muzeu al ratării. Se-ntâmplă statui din mâini frământate, aripi de îngeri ce-s frânte și trupuri chircite, însă totul pălește dinaintea urmelor buzelor tale. Zidit-am în mine tăcerea amintirii și tăcerea zidit-o-am în vidul de sare și din praful stârnit făcut-am inele planetei exil ce mi-ai fost. În vid nu este vânt și vâltoare, dar am lăsat loc pentru gânduri și un eventual haos, dacă va fi cazul. Haosul, un cuvânt drag mie; doar el mai poate stârni sângele și dilata timpul istorie apropiindu-l prezentului. Și totuși ..., avem prea mult efemer în prezent și prea multă pace. Simt cum se surpă egalul măsurii din toate ...     



joi, 17 iulie 2014

Syllabus (Vitae)





Motto: ”... sunt o brută
             principială ...”



Sunt o brută principială. Concret, sunt un principial transformat dinaintea compromisului în brută. Dogmatica-mi existențială am construit-o pe ruinele virtuților ăstei lumi, nu înainte de-ai încerca și înțelege păcatele. Spiritul liber mi-este adeseori cenzurat de rațiune, iar atunci când îmi reușește a mă sustrage rațiunii, mă agăț de pendulul foucaultian pășind în ritmul universului. În tinda inimii mele, cu nesfârșită răbdare, așezat hamangic stă Divinul, așteptându-mi ruga deschiderii înspre iertarea aproapelui. Sufletul meu și-a acordat corzile vocale după șuierul izbăvit din nările orgilor medievale bisericești și prin liedul orgilor mi-am însușit urgia tăcerii. Astfel, cu egală măsură, cu iubire sau dispreț îmi învrednicesc semenii. Nesimțitor într-ale fricii, astă ataraxie definitorie îmi aduce oprobriul colocvial unanim, cum că aș fi tributar unei perioade prelungite de convalescență senilă. Despre iubire și iertare nu mi-a reușit a învăța decât exersând ignoranța, cea pe care adeseori am împletit-o mai mult cu iertarea, făcându-mi astfel din cuvinte, bici. Eu și lumea nu suntem demni de reciprocitatea unei pedepse, tocmai de aceea biciul va pocni împovărând doar în imaginație. Autoflagelarea îmi este străină și biciul va pedepsi doar eterul; mi-aș fi dorit a pedepsi și vidul, însă el este la fel de nesimțitor ca și mine. Prea multe păcate comune mă leagă de semeni și Divin; neputând renunța la toate ăste mi-am mutat urgia tăcerii pe pietrele ruinelor ființiale. În final, am rezistat tentațiilor de tot felul, tăvălindu-mi existența în principiile uitate de Dumnezeu în punctele cardinale ale universului. La Divinul din tindă și semeni mă uit prin fereastra întredeschisă a sufletului și-mi spun: ... sunt o brută principială ...      

luni, 7 iulie 2014

Gânduri nemuncite ...




Motto: ”... ratarea se tratează cu măsura izbânzii și ura cu măsura iubirii ...”


... mă traversează uneori. Datorită lor se menține viu acel tărâm al fanteziei, locul unde toate păcatele împlinite se pot ierta; dacă iertarea este un prea mult pentru păcatele capitale, atunci ignorarea devine acceptabilă. Acest tărâm nu are defecte, oricât l-ar deforma arhitectura minții mele. Aici rațiunea se-mpacă cu toate și mi-e permis dragul pentru viață, pentru semeni, pentru frumosul abstract și chiar pentru neîmplinire. Timpul nu mă forțează înspre dovedirea nimicului, ori înspre revolta beatitudinii. Ratarea se tratează cu măsura izbânzii și ura cu măsura iubirii.  Egale sunt toate și vidul permite orice substitut. Aici, inorogii sunt narvali obișnuiți cu sângele înghețat al celor pierduți în convalescența unei iubiri. Îmi place acest tărâm al iertării, al posibilului. L-am numit tărâmul unde există un dincolo de bine și rău. Există gânduri care nu merită muncite ...  

vineri, 4 iulie 2014

Presentimentul nimicului




Motto: ”... am un singur regret: păcat de timpul pe care-l petrec cu mine ...”
  

Nu mai am răbdare nici măcar cu mine. Mă apasă o dezarmare completă și din fericire în haosul creat din amestecul răului și binelui nu se întâmplă nimic. Luciditatea s-a mutat către limitele existenței, singurul loc unde se mai poate întâmpla ceva. Privesc această apatie precum ceva firesc, organic. Trăirile devenit-au un nul dezmembrat la nivelul fiecărei celule care mă compune-ntr-un întreg, acum nedefinit. Sunt văduvit de irosire, tristețe sau agonie, dar și de reversul ăstor simțiri și-atunci mă-ntreb de unde această limpezire ființială, unde s-au dus valurile mareelor vieții?! Oare sunt mult prea păcătos ca să mai merit măcar o insignifiantă insinuare karmică?! Lichidul viu care am fost devenit-a solid și rezultatul se regăsește în rigiditatea brută deconspirată de platitudinea aflată ferm în fiece provocare a vieții. Mult prea multă intuiție zace în mine și astfel am ucis orice gest care poate fi o posibilă reacție. Și totuși, am un singur regret: păcat de timpul pe care-l petrec cu mine ...

joi, 3 iulie 2014

Când orice gest mă duce-n derizoriu



Motto: ”... ca să mai putem trăi trebuie să uităm tot ceea ce am învățat despre moarte ...”


Singurătatea mea, tot mai evidentă, este rezultatul reflecțiilor mele. Sunt convins că nu sunt singurul care se frământă căutând un sens al vieții, însă cei care simt ca și mine sunt tributari aceleiași izolări induse de tăcere. Și dacă tăcerile noastre s-ar găsi, chiar într-o forțată comuniune ele tot nu ar schimba lumea. Ajuns un sclav al rațiunii, nimic nu-mi mai pare suferință, nici măcar sentimentul inutilității. Lipsa suferinței completează lipsa reciprocității inducând platitudinea, căci fără durere și nevoi nu mai aflu nimic din cele care cândva îmi erau vitale și știam a mă bucura enorm de ele: dragul de om, bucuria de a fi, iubirea și chiar fericirea. Am renunțat la acestea până la anularea lor, fiindcă orice sacrificiu împlinit înspre trăire s-a dovedit inutil. Nici tristețea nu-mi mai reușește și nostalgia-mi devine tot mai fadă. Trăiesc sindromul ireparabilului și în peisagistica ăstei lumi orice gest și gând bun sau rău îmi induce derizoriul ...

marți, 1 iulie 2014

Hamartia



Motto: ”... De la Aristotel citire, din Poetica, hamartia este o eroare tragică, o acțiune greșită care direcționează lucrurile sau un eveniment către dezastru ...”


Zilnic corvoada rutinei. Nu mai caut ceva anume, fiindcă spectaculosul nu mai primește ofranda umanității. Privesc înspre semeni și mă simt desculț în vâltoarea unui râu de munte amorțit, care și-a uitat menirea vâltorii. Nu m-am ascuns lumii, însă înspre și dinspre mine, orice idee de comunicare devine o idee tot mai îndepărtată. Nu cer nimic, nu-mi doresc nimic; poate doar liniștea râului care m-a primit să-mi trezească amărăciunea resemnării Divinului. E prea mult foc în disperarea ăstei lumi și în venele universului simt dominația urii. Sunt spaime de nelecuit, însă ce nu se știe încă este că între două respirații normale se poate trăi cu ele. Pe malurile râului meu se aprind felinare sub lumina cărora ne putem iubi, fără teama invaziei urii. Nu voi striga nume ce-mi stârnesc doruri și nici suflete care se caută ca și mine de pace, în schimb voi trimite din mijlocul râului avioane de hârtie, care să-mi poarte iluzia desăvârșirii spre cine-i deschis spre primire și dorință. Și dacă vreo iubire mă va învinge, mă puteți striga Hamartia ...