Niciodată nu este prea târziu pentru nimic

Am timp pentru orice. Îngrijorător este că am timp pentru toţi. Deprimant a devenit faptul că nici măcar banalitatea nu mă mai bucură. Tocmai pentru că dispun de enorm de mult timp, uneori îl pierd zâmbind absent perechilor sau singuraticilor care se plimbă pe alei şi mă privesc, parcă pentru a-mi cere acceptul să fim contemporani. Absentul din decor sunt numai eu, cel care dispune de timp şi care lustruieşte zilnic aceeaşi bancă, identic de solitară pe alee ca şi mine.
La început, când încă nu aflasem tainele involuţiei, încercam să ghicesc ce gânduri se ascund în spatele privirilor curioase, prin ce minune reuşesc semenii să mă înţeleagă şi să-mi zâmbească binevoitor. Când am aflat că şi ei sunt simpli absenţi ca şi mine, am privit parcul ca pe un decor înţesat de natură vie doar în aparenţă. Singura diferenţă dintre noi era că eu dispuneam de timp. Ei ma priveau pe fugă, zâmbeau cu compasiunea oferită de neliniştea din cotidianul lor sordid şi mă enervau când dispuneau de timp să se oprească pentru a mă privi atent. Timpul mi-a fost oferit exclusiv mie de o ursitoare veşnic hărţuită de naşterile premature. Am fost pedepsit să număr clipele pentru că nu am răbdat să cunosc lumea, să mă înţeleg şi să mă accept. Dacă vei auzi vreodată „niciodată nu este prea târziu pentru nimic” să nu întorci capul. Sunt eu, cel care dispune de enorm de mult timp, dar care niciodată nu va avea timp pentru o conversaţie cu tine.