Semenii îmi repetă inutil că suferinţa îi face mai umani, pe unii dintre
ei chiar mai puternici. Mă amuz teribil şi înclin capul peiorativ în
faţa tăvălugului de invective care mi se adresează ca argument în
favoarea suferinţei. “Sinuciderea este o laşitate şi un afront adus
Divinităţii”, îmi aruncă ei. I-am întrebat dispreţuitor câţi dintre
sinucigaşii pe care ei îi cunosc, cu precădere cei care au reuşit să
finalizeze actul şi au supravieţuit totuşi, au reuşit să le
împărtăşească argumentele reale care i-au împins la un asemenea gest. La
întrebarea “lipsa raţiunii sau suferinţa îi determină pe oameni sa-şi
facă curaj pentru a înfrunta fatalitatea” o majoritate covârşitoare cu
iz de intelect superior, îmi răspund că suferinţa te impinge spre
acceptarea ideii de capitulare. Şi totuşi …*
Suferinţa este sublima formă existenţială prin care omul se identifică şi se recunoaşte pe sine. Suferinţa în forma ei pură este o reacţie a subconştientului, revolta împotriva propriei mediocrităţi. Omul atinge impasibilitatea şi se defineşte prin ea. Indiferenţa devine expresia amorfă a impasibilităţii. Când suferinţa te scutură până în străfundul afectului, suicidul este inutil. Un act care nu se poate justifica decât prin lipsa raţiunii. Suferinţa nu ne face mai umani, ea devine doar atractivă pentru suferinţa altora. Izgoniţi din cotidian, cei care suferă sunt dispuşi la orice concesie pentru că ei practic nu mai există şi reacţionează instinctiv. Nu suicidul este un gest instinctiv ci supravieţuirea. Când te revolţi din suferinţă împotriva Divinităţii, cu precădere împotriva umanităţii, cel mai la îndemână îţi este amărăciunea. Nu sunt capabil de suferinţă, nici cum mi-aş dori eu, nici cum şi-ar dori semenii. Am atâta raţiune încât dacă aş crede în fatalitate, sau mai presus de atâta în Divinitate aş alege să mă rog să mi se dea dreptul la raţiune. Aleg să cred în El şi pentru mine, în ilogica Lui raţiune. Nu sunt capabil nici de suicid, pentru că nu am argument pentru un astfel de gest. Dacă nu îmi este la îndemână nici suferinţa, nici suicidul prefer să-mi ascult raţiunea. De aici îmi iau putere pentru a crede. În El când n-oi mai fi, în ceea ce sunt până atunci.
Suferinţa este sublima formă existenţială prin care omul se identifică şi se recunoaşte pe sine. Suferinţa în forma ei pură este o reacţie a subconştientului, revolta împotriva propriei mediocrităţi. Omul atinge impasibilitatea şi se defineşte prin ea. Indiferenţa devine expresia amorfă a impasibilităţii. Când suferinţa te scutură până în străfundul afectului, suicidul este inutil. Un act care nu se poate justifica decât prin lipsa raţiunii. Suferinţa nu ne face mai umani, ea devine doar atractivă pentru suferinţa altora. Izgoniţi din cotidian, cei care suferă sunt dispuşi la orice concesie pentru că ei practic nu mai există şi reacţionează instinctiv. Nu suicidul este un gest instinctiv ci supravieţuirea. Când te revolţi din suferinţă împotriva Divinităţii, cu precădere împotriva umanităţii, cel mai la îndemână îţi este amărăciunea. Nu sunt capabil de suferinţă, nici cum mi-aş dori eu, nici cum şi-ar dori semenii. Am atâta raţiune încât dacă aş crede în fatalitate, sau mai presus de atâta în Divinitate aş alege să mă rog să mi se dea dreptul la raţiune. Aleg să cred în El şi pentru mine, în ilogica Lui raţiune. Nu sunt capabil nici de suicid, pentru că nu am argument pentru un astfel de gest. Dacă nu îmi este la îndemână nici suferinţa, nici suicidul prefer să-mi ascult raţiunea. De aici îmi iau putere pentru a crede. În El când n-oi mai fi, în ceea ce sunt până atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu