Te urmez în spaima
unui ultim alint, după care trupul tău tânjește. Înainte de carne ți-a fost
spaima în suflet, nu pentru ceea ce va fi, mai degrabă pentru ceea ce ți-ai
dorit să fie și nu s-a îndeplinit. Și înainte de suflet ai fost în pavăza
spiritului tău liber. Doamne cât ți-am putut iubi libertatea spiritului!... și
nici nu știi cât de grea mi-a fost încercarea adorației pe care ți-am purtat-o,
stigmatul neajunsului, neîntregirii. Un abandon în acest te urmez e potrivnic ecoului a ceea ce mai rămas în mine, din noi. Stau
dinapoia unei nișe care cândva a întruchipat o fereastră și aștept stihurile
care să mă prefacă în cenușa unei evlavii ireversibile. Din mine să-ți facă
Dumnezeu fereastra prin care să privești viața, fără spaima unui ultim alint…
marți, 30 septembrie 2014
Pe neînțelesul tău
Ajuns-am timp
în vama vieții și-mi arde de cămătărie cu amintiri. Cum ale cui?! Îmi vorbesc
despre amintirile mele și le-am suit pe o tarabă plină de praful plictiselii Universului.
M-am târguit cu nicăieriul sinelui pentru o tarabă într-un târg complet pustiu.
În jurul meu toate tarabele sunt pline de amintiri nerostite și nimeni nu-i
aici să-i propun un troc. Sunt singurul vizitator al târgului și nu am cui să-i
dau amintirile mele frumoase; cele mai frumoase. Le-aș schimba pentru cele mai
teribile coșmaruri, pentru cele mai crâncene crime pe care le poate închipui o
minte sedusă de răzbunarea singurătății. Nu am un plan în ceea ce privește
schimbarea lumii, pentru schimbarea gândurilor. Mi-s un amărât de târgoveț
fiindcă nu am avut unde merge, unde-mi poposi gândurile. În juru-mi amurg, în
mine de-asemeni. Aș da amintirile mele pentru un răsărit lipsit de roua chipului
tău, roua în care, cândva, ți-am citit neînțelesul…
Umbre
De-a valma
mi-s toate. Nu mă regăsesc absolut deloc în vâltoarea nepotolită a lucrurilor. Prea
multă agitație în juru-mi; totul se vrea posibil într-un ieri deja îndepărtat
în uitarea grăbită a timpului. Mă țin complice haosului neintegru, însă dincolo
de minciună, lucrurile își văd nestingherite de vrerea unei împliniri. În spatele
acestor vreri stau suflete înghețate în variile forme ale fricii. Există o
singură teamă, una comună, care ține de mâinele antonim uitării ieriului. Nici rutina
nu-și mai respectă forma și exprimarea, totul a devenit un amalgam de chipuri,
fraze trunchiate și gestica agitației. Zilnic mă descompun în orele în care sunt
și nu mai sunt. Sufletul s-a împachetat
în umbra-mi indescifrabilă între umbrele pământului. Înainte aveam timp, măcar
să-mi găsesc motivația ființială, azi, acum, am renunțat și la gânduri. Simt pasivitatea
rațiunii în instincte și reflexe. Și cam atât…
Nu! Să nu mă uit!
Nici în umbră nu mai sunt eu! Nu mă mai simt!...
marți, 23 septembrie 2014
Prezentul și atât...
Conștiința are
valoare doar în prezentul concret, acel prezent atemporal secundei. Remușcările
sunt obligatorii în momentul imediat ulterior înfăpturii unei nedreptăți,
altfel în virtualul viitorului devin doar iluzie. Dacă viitorul nu oferă nimic
în nevoia unei certitudini, despre trecut se poate spune că acesta este
construit numai din certitudini. Însă, analiza oricărui trecut, atunci când
această analiză suportă ipoteticul dacă,
ne trimite din nou pe tărâmul iluziei. Ori în contextul existenței în iluzie
sau prin ea, nu văd rostul remușcărilor, nici măcar ca un simplu exercițiu. Conștiința
înseamnă prezentul, restul este doar închipuire și dacă. De aici și rezistența noastră în timpul vieții, pentru că a
noastră conștiință se manifestă episodic, foarte scurt, extrem de violent și
impune soluții radicale imediate.
Conștiința e puntea
dintre concret și iluzie și mă leagă puternic de prezent. Restul e poveste sau
nonexistență, sau în cel mai
nefericit caz, un război inutil cu sinele...
Tu toamnă, mie...
Ce-mi pregătești tu toamnă, mie?!
Seducătoare-n nuanța ruginie,
femeia-n pârg și-a ei copilărie,
mi-ai oferit să port în veșnicie...
Ce mi-ai promis tu toamnă, mie?!
Un sân dospit sub transparenta ie,
îl omagiam cu buze-n agonie,
cerșind iubirii amnistie...
Ce-mi amintești tu toamnă, mie?!
Trăit-am o frumoasă nebunie,
iubind ce mi-a fost dat să-mi fie,
chiriaș în a iubirii dinastie...
Să nu-mi refuzi tu toamnă, mie!
Sfârșitul meu de reverie
și un partaj la sărăcie;
să mă dai iernii-n custodie!...
luni, 22 septembrie 2014
Lumea în aparență
Despre eul
personal, despre ego, despre neastâmpărul sinelui se vorbește foarte puțin. Îl conștientizăm,
îl avem în vedere pentru că nu ne lasă libertatea după care tânjim. Când eul se manifestă ca voce a conștiinței
devenim conștienți de păcat. Nu ne este suficientă interacțiunea păcatului cu
rațiunea și astfel intervine sufletul, cleștele remușcării. În fapt sufletul
este ceea ce mai este viu în noi, cel care ne ține în viață dincolo de
manifestarea rațiunii. Prin rațiune doar supraviețuim, prin interacțiunea cu
sufletul – trăim. Și o facem pe de-a-ntregul, pe măsura docilului afectiv
înăbușind furia rațiunii.
La începutul experiențelor
noastre trăim cu impresia că datorită acestui ego suntem, existăm și ne
diferențiem de semeni; cu timpul, după experimentele care frizează crâncenul
realizăm că nu ne-a reușit mai nimic în viață, realizăm că sufletul, fie el căptușit în
marea lui esență cu concretul rațiunii, este doar ceea ce ni se mai întâmplă,
ceea ce ne bucură. Abia atunci ne permitem trecerea în paralelismul vieții, din
concretul acțiunii ne mutăm în înțelepciunea așteptării. Indiferent ceea ce
așteptăm, rămânem neclintiți, chiar și în fața promisiunilor eternității. Iluziile
le lăsăm celor care ne petrec, celor care trec în mare grabă pe lângă noi,
celor care într-un mai târziu le va veni rândul la o altă așteptare.
Timpul are diferite
măsuri și totul depinde de emanciparea noastră, de atârnarea noastră de nevoi. Spre
final, timpul nu-și mai permite decât ritmicitatea melancoliilor noastre
și lumea se-nvârte în jurul nostru doar pentru salvarea aparențelor...
joi, 18 septembrie 2014
Sunt ce-am iubit
Sunt tot ce-am fost, tot ce-am
iubit,
sunt neschimbat în toate,
nu-s pregătit de pribegit,
de vieți ramificate;
și zori mă prind sub geamul tău
neînduplecat în stare,
ascuns în mine, simt un hău
e doar pustiu, nu doare.
Din noaptea-n care ai plecat
mă-ntreb de tine-n suflet,
m-ai adorat, m-am prosternat
e prea târziu să cuget;
din toate cele care-au fost,
doar tu-mi știai sărutul,
prezent anost și fără rost
de ce-mi refuzi trecutul?
Cu tine totul se-ntâmpla
și toamna avea culoare,
căruntă-i primăvara mea
strivită sub ninsoare;
aveai un liber ne-nțeles
agonizant în carne,
iubindu-te, într-un exces
m-am dizolvat în marne.
Din mine face-o calfă cruci
zvârlite prin troițe,
iubirii-i dau în loc de rugi,
exil pe insulițe;
departe nu-s de adevăr
de-a noastră amintire,
de trupu-ți mirosind a măr,
de ce mai simt, ”Iubire” …
Poate e timpul prea târziu
și nu mai e speranță,
am fost întâiul, azi mă știu
sărac în doleanță.
Adio n-o să-ți pot șopti
în vrerea-mi taciturnă,
nu pot trăi, nu pot muri,
cât gându-ți dă diurnă.
Iubirii carte am să-i scriu
omagiu’ versului smintit,
îți las în scris curat și viu:
am fost și sunt, tot ce-am iubit!
miercuri, 17 septembrie 2014
Dacă-mi-e ... atunci nu!
Nevoi transformate
în neîmpliniri. Nenoroc cronicizat. Stări iritante adoima unui fetus orb. Toate-s
sculptate în măduva coloanei ăstui neam. Ne reprezintă până-n tremurul
ființial. Doar o singură trebuință nenorocită să ni se-ntâmple și cădem în
reveria unei reușite absurde. Câtuși de puțin ne este îndeajuns pentru
mulțumire! Ne temem să cerem totul, sau ne temem să primim (cu sau fără luptă)
ceea ce n-am gândit a merita?
Omul este frumos
numai când are. Ce?! Mai contează? Atunci când are. Că deține ceva neprețuit
pentru sine sau absurdul sinelui, că dospește pe iluzia unei reciprocități afective,
că se-nțeapă în laurii unei cununi false, nu mai contează ce să fie, doar să
fie. Mi-e drag de cel care care s-a învățat cu el, cu defectele și calitățile
lui, cel care și-a zidit malurile destinului, acceptându-se. Mi-e drag deoarece
acest om a coborât în abisul propriu și mirat de ceea ce a aflat în el, a avut
știința schimbării mirării cu disperarea recuceririi binelui. Vorbesc despre un
bine infim pentru cei care-l privesc, enorm pentru sine.
Pentru mine și
pentru tot ceea ce nu sunt mă aflu în starea unor nevoi infernale; pentru ceea
ce sunt nu există nevoie. Suspendat între un singur echilibru și amenințarea
tuturor dezechilibrelor posibile, mă privesc și mă refuz. Acum! ...
Paradoxul numit timp
Trecutul meu,
îndestul de îndepărtat, își construia mâinele incert și pe analiza superficială
a regretelor de moment. Aveam regrete ca orice tânăr, dar cu timpul, viața
revelându-mi inutilitatea lor, m-am debarasat de ele. Prezentul are aceeași
caracteristică de mai bine de două decade, mai precis lipsa regretelor. Orice gândesc,
trăiesc și fac, conține o doză suficientă de pasiune astfel încât orice urmă de
îndoială este ștearsă din registrul aferent introspecției. Încă mă pot păcăli,
însă știu cu certitudine că regretele își vor lua partea foarte agresiv,
proporțional cu slăbiciunile care mă vor dovedi cu timpul. Nu este vorba de principialitate,
vorbesc despre procesul natural al îmbătrânirii, un proces care aduce cu sine
și paradoxul timpului: nu îmi ajunge timpul pentru ceea ce doresc să trăiesc,
am prea mult timp pentru mine astfel încât sunt obligat să gândesc. Și ce îi
este mai la îndemână gândului, decât propria noastră persoană?!
Și dacă tot îmi dau
târcoale regretele, îmi permit persiflarea momentană a principialității și las
imaginația să-mi trădeze sângele reptilian. Mă întreb, acum când scriu: oare ce
pot regreta?! Primul impuls îmi spune că pot regreta ceea ce nu am făcut, nu am
văzut/vizitat, ceea ce nu am cunoscut, ceea ce nu am iubit deși merita. Din
regretele menționate primele pot fi oarecum compensate, însă ultimul regret
care m-a petrecut nu poate fi îndreptat. Ceea ce am iubit nu m-a așteptat,
pentru că viața aceasta nu este un roman, este chiar viața în toate sensurile
cuvântului. Ceea ce am refuzat înspre iubire s-a răzbunat pe mine prin
iubirea-mi îndreptată spre indiferență. Neîmpărtășirea unei iubiri a născut
drama individului în raport cu afectul lui, dar tot ea a și anulat-o. Nu este
viața o derâdere luată mult prea în serios, adică în timp ce tu dai cuiva și
ești refuzat, tu primești același lucru, iubire, în doză cel puțin egală și
acea iubire nu-ți este de trebuință?! Știu că așa s-a construit lumea întreagă
pe care nu o pricepem, dar nu din erori am învățat despre viață și despre noi,
mai precis tocmai din regretele iscate din erori?
Viața are farmecul
ei sincopic, însă timpul este cea mai mare zeflemea cu care ne confruntăm de la
facere până la vecii vecilor, când va fi cazul ca vecii să devină o
certitudine-n concret. La începuturi aveam prea puțin timp pentru a gândi pentru
că timpul îl irosim pe trăiri și experimente. Trăim apoi perioada echilibrului,
în care decomprimăm timpul și încercăm dozarea lui în cantitățile necesare
rezistării prin și în existență. Finalul ne prinde cu timpul dilatat la maximul
indiscreției regretelor și aproape inexistent pentru compensarea sau împlinirea
mincinoasă a lor. În toate aceste etape un singur lucru este cert și continuu:
secunda, minutul, ora bat la fel și își văd de ”viața” lor fixă ...
luni, 15 septembrie 2014
La mormântul lui Arsenie Boca se poartă orice ...
(sursa s-a precizat singură în imagine)
Prima dată am fost la Prislop acum doi ani. Liniște multă
și mai mult decât liniștea s-a întâmplat doar ruga. Nu din parte-mi, pentru că
unul ca mine nu se poate defini, sper eu încă, prin religie. Nici măcar nu-mi
pot defini creștinismul, pentru că efectiv sunt depășit în astfel de momente. La
mănăstirea Bârsana, când am vizitat-o prima dată acum șapte ani, nici nu am
reușit să intru. Am plâns ca un copil tâmpit fără să-mi explic motivul, fără a
mi se mișca un mușchi pe față. Am stat ore întregi în fața mănăstirii și eram
acaparat de acea liniște albă a iernii. Aveam impresia că sunt singura vietate de
prin acele locuri. Viața era trădată doar de fumegândele coșuri de fum aparținând
caselor din comună. După un an am revenit acolo și .... nimic. Acum doi ani
plecasem cu mari expectații la Prislop; auzisem multe și citisem multe. Nu-mi doream
nimic spectaculos, de fapt nu-mi doream nimic și totuși am primit liniște și
niscavai gânduri frământătoare vis-a-vis de ceea ce sunt și simt în raportul
meu cu Divinul. Dară, să revin. Rugă multă am găsit în persoana celor care se
adunaseră în jurul mormântului Sfântului Ardealului. M-a surprins în mod plăcut
faptul că am regăsit credința în prezența câtorva zeci de tineri, așezați dimprejurului
mormântului; cel mai probabil se aflau acolo în căutarea unui răspuns pentru
zvârcolirile lor adolescentine. Mi-a plăcut smerenia lor, nevoia lor de
echilibru. În mine urla atunci nevoia unui concret! Nici acum nu s-a schimbat
mare lucru, deși au trecut peste mine doi ani ...
Am revenit
aici la Prislop, dar de această dată fără nici un soi de așteptare. Încă de la
plecare mi-am spus: ”dacă este să ți se întâmple vreo revelație, atunci așa va
fi!”. Foaie verde! Vina-mi aparține în exclusivitate, pentru că am renunțat la
detașarea cu care m-am cadorisit în ultima vreme și m-am lăsat biciuit de
zăludenia semenilor. În drumul spre Prislop am întâlnit zeci de autoturisme
care coborau de la mănăstire și câteva autocare. Intrasem în gardă, în sensul
în care mă așteptam la o mare de oameni, ceea ce s-a dovedit a nu fi deloc
departe de adevăr. Pentru că știam că fumatul este interzis și la fel este și
fotografiatul, tot ceea ce era interzis a rămas în mașină. Când am intrat am
avut prima ”revelație”. În fața mea, se grăbeau spre intrare, un grup de cinci
tineri posesori ai unei adolescențe întârziate. Trei domnițe care aveau undeva
în jurul la 30 de ani, pe cât de aspectuoase pe atât de uzate, și-au proptit
nurii în față-mi și agățate la brațul unor juni bătriori cu probleme și ceva
mai mult bănet decât normalitatea, alergau cu obișnuitele ghivece de flori spre
mormântul părintelui Boca. Atunci am devenit atent la semeni. Ținute pestrițe,
pantaloni mulați, sâni sugrumați în decolteuri mai mult sa mai puțin generoase
mi-au furat toată dispoziția. Începusem să devin iritat și să am regretul
acestei evadări din Cluj. În regulă! Am înțeles că era sărbătoare, adică era
ziua sfântului Ioan Gură de Aur, un călugăr
duhovnic care s-a stabilit într-o grotă în stâncă în imediata apropiere a
cimitirului mănăstirii, iar a doua zi (Duminică 14 septembrie) se sărbătorea și hramul bisericii, ”Înălțarea Sf. Cruci”, dar totuși ... dacă ați venit cu miile la sărbătoare,
nu v-ați gândit la decența unui strai? Să nu fiu malițios, totuși. ”Prințesele”
nu erau singurele din regatul liniștii, mai aveau ceva concurență, dar în
raport cu smerenia generală erau în dezavantaj evident. Știu, sau ... îmi
amintesc că primii intrați în rai alături de Isus au fost o fostă curvă și un
tâlhar, dar porțile raiului se deschid în mod egal pentru toți. Nu știu de ce
am impresia că smeriții și umilii au cărarea mai ușoară.
Ajung în
zona cimitirului. Ferească sfântul! ... oricare ar fi el, de ce coadă am găsit
acolo. Era deja trecut de ora 15, așa că am înțeles că am fost totuși norocoși
că nu erau mai mult de 500 de persoane în rând. Culoarul din gărdulețul format
din grilajele Jandarmeriei române era suficient de larg încât să nu fiu foarte
înghesuit. Pentru că fiică-mea nu avea răbdare, am părăsit rândul și ne-am îndreptat
pe exteriorul cărării către mormânt. Dincolo de aleea naturală care trecea pe lângă
cimitir, am găsit cu mare ușurință un loc de popas, un loc perfect de unde am
putut admira spectacolul lumii. La ieșirea din rând, o călugăriță dirija
circulația puhoiului uman, rând pe rând câte un personaj îngrijorat de soarta
lui/ei, parcurgând ultimii doi-trei metri care-l despărțeau de cruce. Urma un
ritual perfect natural: omul se închina, punea mâna pe crucea de lemn, apoi
săruta crucea și se închina. Și ruga?! ”Unde se roagă omul? Pentru Bunul
Dumnezeu!”, mă întrebam eu, siderat de automatismele procesiunii-turmă.
Ulterior, am primit câteva explicații, însă cunoscându-mă, cred că ați realizat
și voi că frizau ridicolul. Oameni buni, când mergi la mormântul unui sfânt
precum părintele Arsenie Boca, nu te duci să ceri, te duci să oferi! Sau mă
rog, cere dacă asta îți este nevoia, dar ia-ți timp pentru conversația cu el,
sau cu Dumnezeu! Mi-a fost îndeajuns ce-am văzut. Pe mine nu m-a deranjat sau jignit nimeni, dar smerenia și credința, în ăst popor, se confundă încă cu
slăbiciunea și neputința ...
Da! Să nu
uit! Apreciez că au fost mutați micii comercianți de suveniruri, cărți biblice,
bere și mici la aproximativ un kilometru de intrarea în mănăstire, dar mai am
un mare amendament. La toate corturile se comercializau chinezisme și turcisme
laolată cu cărți cu și despre Arsenie
Boca, cu acatiste, cu dulciuri făcute în casă, cu tot soiuri de brelocuri și
icoane cu părintele Boca ... Măi oameni buni, ați înnebunit? Cum mizeria ei de
mamă denaturată, oricine are voie să vândă orice, oricum și nesemnificativ ca
și condiție? Cărțile bisericești nu ar trebui vândute de prelați ori călugări? Sunt
convins că mai bine de 80% dintre cei care făceau acolo comerț nu citiseră
nimic din ceea ce comercializau, pentru că erau cel mult analfabeți. Da, da! Am
spus ”cel mult”! Când voi mai vizita o mănăstire, indiferent care va fi
aceasta, o voi face numai în cursul săptămânii. Mă duc să dau gând bun și urare
de bine Dumnezeului, nicidecum să dau binețe indiferenței și superficialității!
...
Nu am făcut
nici o poză la fața locului, în consecință voi împrumuta una de pe internet și
voi specifica sursa. Voi încerca să scriu o poemă despre sfântul părinte
Arsenie. Sper să mă ajute inspirația, cumva, cândva! Mulțumesc ...
vineri, 12 septembrie 2014
În talpă-mi crește-un fir de iarbă
Sunt mult prea multe drumuri de parcurs,
puțin, mult prea puține gânduri,
să-mi compenseze timpul scurs,
destinul meu se scrie printre rânduri;
și cum se-ntâmplă drum spre nicăieri
și nicăieriul încă-ți aparține,
din mâine am să fac un ieri,
când existam doar pentru tine.
Ce spun și fac, eu sper să mai conteze,
chiar de-s proscris în pribegie,
din mine își doresc să evadeze,
pasiune, suflet, rest de omenie.
Apoi lipsit de tot ce mi se-ntâmplă
mi-adun conștiința-n alb de barbă,
te voi păstra mereu în tâmplă,
în talpă coasa curăță de iarbă ...
joi, 11 septembrie 2014
Poem inutil
În cimitirul vechi afli poetul
ce rimă pune-n rostul nepătruns,
apoi se-ntoarce-n sine, bietul,
incertului să-i fabrice răspuns.
În tine a apus demult iubirea,
în el coboară berna peste tot,
prin troc i-ai dat deșertăciunea,
la schimb cu sufletu-i necopt.
Nu mai e loc de simpla insinuare,
nici de adulterul mimat cu erotism,
rațiunea ta proclamă segregare
între iubire ca rutină și sofism.
Poetul își va scrie epitaful
visând la procesiunea unui marș nupțial,
de toate în final se-alege praful,
iubirea-i cert, un anotimp existențial.
miercuri, 10 septembrie 2014
Ți-aș mulțumi pentru ceva ...
Motto: ”... definitivul nu salvează omul de neputință, însă îl vindecă de
amintiri și nostalgii ...”
Ți-aș mulțumi
pentru ceva; nu pentru ceva anume, ți-aș mulțumi pentru orice. Îmi este în
nevoie un astfel de gest și de când mă lupt cu astă nevoie, remarc că nu-mi mai
amintesc vocea ta. Îmi amintesc chipul tău frumos desenat, cel mai probabil de
o genă uitată în tine din străvechi timpuri, căci profilul tău perfect de
drept, tipic grecesc, nu mi-l pot șterge din memorie; sincer?! ... nici nu-mi
doresc! Îmi amintesc totul despre liniile trupului tău, despre căldura emanată
în toate etapele ființiale prin care te-am trecut, despre ce-ți place să citești
și care-ți sunt aproprierile în ale muzicalității. În timp ce scriu realizez că
știu aproape totul despre tine, doar din amintire, doar vocea ta îmi este
complet străină. În fapt, nu! Și mi-ai spus atâtea! Cum este posibil să iubești
pe cineva cu toate simetriile și asimetriile personale, să-ți fie un dor imens
de nopțile povestite și nepovestite, și toate ăste să le cauți în cenușa unor
rostiri fără tonalitate?
Ți-aș mulțumi pentru
ceva, pentru ceva ce mi-ai spus, însă în lipsa nuanțelor vocii tale, amintirea
ta se blurează sub tendința unei neputințe. Mă sufoc de supărare și mă cert. Pentru
ce să-ți mulțumesc?! Mă cufund într-un abis lipsit de ecou și pentru a mă
salva, nu-mi rămâne decât să-ți mulțumesc pentru ... că ai plecat!
luni, 8 septembrie 2014
Încă un blues fără tine
Ce-au în comun un vers și o chitară?!
O inspirată respirație-n vid,
identic chipului de odinioară,
iubire ofilită fără rid;
ce-au în comun un vers și o femeie?!
O rimă așezată-n inutil,
identic ușii-nchise fără cheie
ce-ascunde ție-un suflet versatil;
ce-au în comun bărbatul și cu bluesul?!
O dramă-n plus ce nu ar mai conta,
Eu, carnea modelată-n uzul
femeii care vrea și nu mă vrea.
Ce-au în comun femeia și bărbatul?!
De-am fi aleși modele la-ntâmplare,
tu ai fii vinul, eu cognacul
te-am fermentat pe coarde de chitare ...
Împacă-mă cu mine
Ni se-ntâmplă nimicul între soare și lună,
trec doar zilele-n clipe adunate-n zadar,
îmi e dor de-un sărut și-un șoptit noapte bună!,
de-mpăcarea din noapte, cea cu gust dulce-amar;
zilnic merg înainte și te-arunc în uitare,
zilnic caut o scuză, să te văd, să te-aud,
însă soarta-mi refuză tot ce e întâmplare,
între noi continente, eu sunt nord, tu ești sud.
Cer dispensă Divină să ne-ntoarcem acasă,
să o luăm de la capăt, în concret și virtual,
cer iertării să-ți spună: ești la fel de frumoasă
să mă-mpace cu mine, eu cel trist și banal.
Și în ceasul agnostic, cel incert peste toate
de se-ntâmplă-mpăcarea, am să-ți spun ce râvnesc,
peste nordul și sudul, peste creste și ape
să mai fie o noapte, un amar-îndulcit te iubesc!
Perspective
Fiecare își vede
viața altfel, prin prisma implicării ori cea a discernământului. Nici o analiză
nu este posibilă fără introspecție, luciditatea fiind obligatorie în acest caz.
Cu bunele și relele ni se întâmplă viul, mai precis viața stabilește cotele
existențiale ale momentului; restul este platitudine.
Mă includ în
categoria celor care au văzut destule, s-au implicat în mai toate care au
contat (chiar dacă mai mult sau mai puțin), care și-au permis eșecuri doar
datorită conștiinței. Suntem produsul unui melanj al sinelui și exteriorul lui,
un exterior permis doar prin compromisul final dintre afect și rațiune. Deținem
acea robustețe existențială care ne face mai iertători cu cei care nu reușesc
sau cei care prin natura firii lor abdică dinaintea slăbiciunilor.
Există și mulțumire
în a fi. Totul se reduce la
investiția în tine, la răbdarea cu care te-ai construit, te-ai adaptat la ceea
ce numim viață. Nu este suficient să te observi traversând viața, și ea pe
tine, trebuie să ai puterea detașării. Și totuși! ... această detașare nu completează
nimic atâta timp cât privindu-te din perspectiva detașării nu te recunoști, nu
te identifici cu ceea ce ești ...
sâmbătă, 6 septembrie 2014
Săruturi ...
Motto: ”... smulgeam din rădăcini săruturi ce ne creșteau pe buze ...”
Robert Browning Waring
Săruturile mele își
au rădăcina în tenebrele sufletului, locul cel mai ascuns privirii lumii. Săruturile
mele nu cresc decât la lumina mistuitoarelor pasiuni; ele nu suportă decât
alcalinitatea lacrimilor, sunt viul fericirii sau expresia corvoadei
resemnării. Apăsarea lor determină sufocare, când rădăcina suportă seva
renunțării.
În toate iubirile
mele, săruturile care au plecat din rădăcină au luat cu ele bucăți de suflet,
au invadat ființa iubită și au rămas în viul memoriei. Mă fericește faptul că
nici unul dintre noi nu este mai sărac, indiferent de întunecarea timpului, de
îndepărtarea acelui sărut. Săruturilor mele le cresc mereu rădăcini și ele sunt
tot mai adânci cu fiece drag de viață care mă-mpresoară, cu fiece pasiune
care-mi revoltă platitudinea ființială. Oare Dumnezeu se va teme atunci, la
vremea potrivită, de sărutul meu de bun găsit?! ...
joi, 4 septembrie 2014
Impozit pe neveșnicie
Iubirea mă schimbă de fire,
sunt liber de stil autist,
barbare dorinți în tâmpire
mă-ndeamnă să fiu umanist;
să uit tot ce-i ură și doare,
să iert ce-i minciună și furt,
rațiunea mi-o schimb pe candoare
și-mi fac firul vieții prea scurt.
Prea scurtă e noaptea din vară,
prea scurtă e vara din noi,
iubirea stigmat ne-mpresoară
săruturi aride și ploi;
în carne se mușcă sălbatec
și sângele aleargă febril,
orgasme se sting în jăratec
în trupuri croit-am azil.
Nimic nu-i creat să dureze,
și tot el ne-ntoarce din drum,
Divinul nu vrea să-nchirieze,
altare iubire din scrum.
Adio, tu noapte de vară,
adio orgasme-n delir,
iubirea-mi nu trece prin vamă,
o uit în sertar, pe papir.
Mi-e cancer ...
Mi-e cancer frumosul sub pleoape
tu, Venus, cu coapse de jad
din sâni iscusit-ai atrape,
ispite ce duc înspre iad;
Mi-e cancer sărutul pe buze
tânjesc după el abisal,
femeie, primește-mi cu scuze
răpirea din visul nupțial.
Mi-e cancer iubirea pe suflet
o stază pe cordul deschis,
nu-i timp între noi de răsuflet
iubind, recunosc, am proscris.
Mi-e cancer atingeri de pântec
ți-s reazăm de tâmplă și gând,
făcut-am în lume descântec
să mor de dor, erotizând.
Mi-e cancer de tine cu mine
interogație în ascuns,
un te iubesc!,
când moartea vine
primul și ultimul răspuns ...
miercuri, 3 septembrie 2014
Liberul amant
Nu iau poruncă de la nimeni
chiar de-aș primi cinci vieți la schimb,
în jungla vieții suntem schimeni
sau ucenici la sfinți cu nimb;
nu vom lăsa nimic la întâmplare
și-n orice faptă căutăm simbrie,
ograda noastră-i iad în hibernare
din paradis făcut-am amintire.
Din coaste-mi te-am făcut femeie
o jertfă troc ca să primesc iertare,
tu calea sufletului mi-o descheie
să te iubesc și iert cu fiece trădare.
Și o voi duce astfel pân’ la capăt,
destin liniar, asemeni firului de ață
din iad poruncă-mi dai să te recapăt
blestem îmi dau, să te iubesc pe viață.
marți, 2 septembrie 2014
Iubirea-i un flutur de noapte
Iubirea-i o șoaptă în miezul de noapte,
bătaie de aripi în zbor indecis,
dă-mi jertfa ascunsă în buzele coapte,
învie-mi cu ele ce-n zi ai ucis.
Iubirea-i o carne ce stă în lumină,
sub ceara din lună, nud palid îmi ești
bătaia de aripi se stinge sub vină
când știi că-i blestem a-nceta să iubești.
Iubirea nu-i vorbă, e doare și freamăt
o lacrimă în zâmbet se sparge în șoapte,
în palmele tale iubire ta-i geamăt
a mea-i devenită un flutur de noapte.
Cât încă există nopți rupte din geană
mi-s Wagner ridicol în firava-ți cale,
îți cer recviem peste ultima rană
și-un final insectar al iubirilor tale.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)