marți, 30 septembrie 2014

Fereastra spre viață



Te urmez în spaima unui ultim alint, după care trupul tău tânjește. Înainte de carne ți-a fost spaima în suflet, nu pentru ceea ce va fi, mai degrabă pentru ceea ce ți-ai dorit să fie și nu s-a îndeplinit. Și înainte de suflet ai fost în pavăza spiritului tău liber. Doamne cât ți-am putut iubi libertatea spiritului!... și nici nu știi cât de grea mi-a fost încercarea adorației pe care ți-am purtat-o, stigmatul neajunsului, neîntregirii. Un abandon în acest te urmez e potrivnic ecoului a ceea ce mai rămas în mine, din noi. Stau dinapoia unei nișe care cândva a întruchipat o fereastră și aștept stihurile care să mă prefacă în cenușa unei evlavii ireversibile. Din mine să-ți facă Dumnezeu fereastra prin care să privești viața, fără spaima unui ultim alint…

Pe neînțelesul tău



Ajuns-am timp în vama vieții și-mi arde de cămătărie cu amintiri. Cum ale cui?! Îmi vorbesc despre amintirile mele și le-am suit pe o tarabă plină de praful plictiselii Universului. M-am târguit cu nicăieriul sinelui pentru o tarabă într-un târg complet pustiu. În jurul meu toate tarabele sunt pline de amintiri nerostite și nimeni nu-i aici să-i propun un troc. Sunt singurul vizitator al târgului și nu am cui să-i dau amintirile mele frumoase; cele mai frumoase. Le-aș schimba pentru cele mai teribile coșmaruri, pentru cele mai crâncene crime pe care le poate închipui o minte sedusă de răzbunarea singurătății. Nu am un plan în ceea ce privește schimbarea lumii, pentru schimbarea gândurilor. Mi-s un amărât de târgoveț fiindcă nu am avut unde merge, unde-mi poposi gândurile. În juru-mi amurg, în mine de-asemeni. Aș da amintirile mele pentru un răsărit lipsit de roua chipului tău, roua în care, cândva, ți-am citit neînțelesul…

Umbre



De-a valma mi-s toate. Nu mă regăsesc absolut deloc în vâltoarea nepotolită a lucrurilor. Prea multă agitație în juru-mi; totul se vrea posibil într-un ieri deja îndepărtat în uitarea grăbită a timpului. Mă țin complice haosului neintegru, însă dincolo de minciună, lucrurile își văd nestingherite de vrerea unei împliniri. În spatele acestor vreri stau suflete înghețate în variile forme ale fricii. Există o singură teamă, una comună, care ține de mâinele antonim uitării ieriului. Nici rutina nu-și mai respectă forma și exprimarea, totul a devenit un amalgam de chipuri, fraze trunchiate și gestica agitației. Zilnic mă descompun în orele în care sunt și nu mai sunt. Sufletul s-a împachetat în umbra-mi indescifrabilă între umbrele pământului. Înainte aveam timp, măcar să-mi găsesc motivația ființială, azi, acum, am renunțat și la gânduri. Simt pasivitatea rațiunii în instincte și reflexe. Și cam atât…
Nu! Să nu mă uit! Nici în umbră nu mai sunt eu! Nu mă mai simt!...

marți, 23 septembrie 2014

Prezentul și atât...




Conștiința are valoare doar în prezentul concret, acel prezent atemporal secundei. Remușcările sunt obligatorii în momentul imediat ulterior înfăpturii unei nedreptăți, altfel în virtualul viitorului devin doar iluzie. Dacă viitorul nu oferă nimic în nevoia unei certitudini, despre trecut se poate spune că acesta este construit numai din certitudini. Însă, analiza oricărui trecut, atunci când această analiză suportă ipoteticul dacă, ne trimite din nou pe tărâmul iluziei. Ori în contextul existenței în iluzie sau prin ea, nu văd rostul remușcărilor, nici măcar ca un simplu exercițiu. Conștiința înseamnă prezentul, restul este doar închipuire și dacă. De aici și rezistența noastră în timpul vieții, pentru că a noastră conștiință se manifestă episodic, foarte scurt, extrem de violent și impune soluții radicale imediate.
Conștiința e puntea dintre concret și iluzie și mă leagă puternic de prezent. Restul e poveste sau nonexistență, sau în cel mai nefericit caz, un război inutil cu sinele...   

Tu toamnă, mie...




Ce-mi pregătești tu toamnă, mie?!
Seducătoare-n nuanța ruginie,
femeia-n pârg și-a ei copilărie,
mi-ai oferit să port în veșnicie...

Ce mi-ai promis tu toamnă, mie?!
Un sân dospit sub transparenta ie,
îl omagiam cu buze-n agonie,
cerșind iubirii amnistie...

Ce-mi amintești tu toamnă, mie?!
Trăit-am o frumoasă nebunie,
iubind ce mi-a fost dat să-mi fie,
chiriaș în a iubirii dinastie...

Să nu-mi refuzi tu toamnă, mie!
Sfârșitul meu de reverie
și un partaj la sărăcie;
să mă dai iernii-n custodie!...

luni, 22 septembrie 2014

Lumea în aparență




Despre eul personal, despre ego, despre neastâmpărul sinelui se vorbește foarte puțin. Îl conștientizăm, îl avem în vedere pentru că nu ne lasă libertatea după care tânjim. Când eul se manifestă ca voce a conștiinței devenim conștienți de păcat. Nu ne este suficientă interacțiunea păcatului cu rațiunea și astfel intervine sufletul, cleștele remușcării. În fapt sufletul este ceea ce mai este viu în noi, cel care ne ține în viață dincolo de manifestarea rațiunii. Prin rațiune doar supraviețuim, prin interacțiunea cu sufletul – trăim. Și o facem pe de-a-ntregul, pe măsura docilului afectiv înăbușind furia rațiunii.
La începutul experiențelor noastre trăim cu impresia că datorită acestui ego suntem, existăm și ne diferențiem de semeni; cu timpul, după experimentele care frizează crâncenul realizăm că nu ne-a reușit mai nimic în viață, realizăm că sufletul, fie el căptușit în marea lui esență cu concretul rațiunii, este doar ceea ce ni se mai întâmplă, ceea ce ne bucură. Abia atunci ne permitem trecerea în paralelismul vieții, din concretul acțiunii ne mutăm în înțelepciunea așteptării. Indiferent ceea ce așteptăm, rămânem neclintiți, chiar și în fața promisiunilor eternității. Iluziile le lăsăm celor care ne petrec, celor care trec în mare grabă pe lângă noi, celor care într-un mai târziu le va veni rândul la o altă așteptare.
Timpul are diferite măsuri și totul depinde de emanciparea noastră, de atârnarea noastră de nevoi. Spre final, timpul nu-și mai permite decât ritmicitatea melancoliilor noastre și lumea se-nvârte în jurul nostru doar pentru salvarea aparențelor...   

joi, 18 septembrie 2014

Sunt ce-am iubit




Sunt tot ce-am fost, tot ce-am iubit,
sunt neschimbat în toate,
nu-s pregătit de pribegit,
de vieți ramificate;

și zori mă prind sub geamul tău
neînduplecat în stare,
ascuns în mine, simt un hău
e doar pustiu, nu doare.

Din noaptea-n care ai plecat
mă-ntreb de tine-n suflet,
m-ai adorat, m-am prosternat
e prea târziu să cuget;

din toate cele care-au fost,
doar tu-mi știai sărutul,
prezent anost și fără rost
de ce-mi refuzi trecutul?

Cu tine totul se-ntâmpla
și toamna avea culoare,
căruntă-i primăvara mea
strivită sub ninsoare;

aveai un liber ne-nțeles
agonizant în carne,
iubindu-te, într-un exces
m-am dizolvat în marne.

Din mine face-o calfă cruci
zvârlite prin troițe,
iubirii-i dau în loc de rugi,
exil pe insulițe;

departe nu-s de adevăr
de-a noastră amintire,
de trupu-ți mirosind a măr,
de ce mai simt, ”Iubire” …

Poate e timpul prea târziu
și nu mai e speranță,
am fost întâiul, azi mă știu
sărac în doleanță.

Adio n-o să-ți pot șopti
în vrerea-mi taciturnă,
nu pot trăi, nu pot muri,
cât gându-ți dă diurnă.

Iubirii carte am să-i scriu
omagiu versului smintit,
îți las în scris curat și viu:
am fost și sunt, tot ce-am iubit!

miercuri, 17 septembrie 2014

Dacă-mi-e ... atunci nu!




Nevoi transformate în neîmpliniri. Nenoroc cronicizat. Stări iritante adoima unui fetus orb. Toate-s sculptate în măduva coloanei ăstui neam. Ne reprezintă până-n tremurul ființial. Doar o singură trebuință nenorocită să ni se-ntâmple și cădem în reveria unei reușite absurde. Câtuși de puțin ne este îndeajuns pentru mulțumire! Ne temem să cerem totul, sau ne temem să primim (cu sau fără luptă) ceea ce n-am gândit a merita?
Omul este frumos numai când are. Ce?! Mai contează? Atunci când are. Că deține ceva neprețuit pentru sine sau absurdul sinelui, că dospește pe iluzia unei reciprocități afective, că se-nțeapă în laurii unei cununi false, nu mai contează ce să fie, doar să fie. Mi-e drag de cel care care s-a învățat cu el, cu defectele și calitățile lui, cel care și-a zidit malurile destinului, acceptându-se. Mi-e drag deoarece acest om a coborât în abisul propriu și mirat de ceea ce a aflat în el, a avut știința schimbării mirării cu disperarea recuceririi binelui. Vorbesc despre un bine infim pentru cei care-l privesc, enorm pentru sine.
Pentru mine și pentru tot ceea ce nu sunt mă aflu în starea unor nevoi infernale; pentru ceea ce sunt nu există nevoie. Suspendat între un singur echilibru și amenințarea tuturor dezechilibrelor posibile, mă privesc și mă refuz. Acum! ...

  

Paradoxul numit timp




Trecutul meu, îndestul de îndepărtat, își construia mâinele incert și pe analiza superficială a regretelor de moment. Aveam regrete ca orice tânăr, dar cu timpul, viața revelându-mi inutilitatea lor, m-am debarasat de ele. Prezentul are aceeași caracteristică de mai bine de două decade, mai precis lipsa regretelor. Orice gândesc, trăiesc și fac, conține o doză suficientă de pasiune astfel încât orice urmă de îndoială este ștearsă din registrul aferent introspecției. Încă mă pot păcăli, însă știu cu certitudine că regretele își vor lua partea foarte agresiv, proporțional cu slăbiciunile care mă vor dovedi cu timpul. Nu este vorba de principialitate, vorbesc despre procesul natural al îmbătrânirii, un proces care aduce cu sine și paradoxul timpului: nu îmi ajunge timpul pentru ceea ce doresc să trăiesc, am prea mult timp pentru mine astfel încât sunt obligat să gândesc. Și ce îi este mai la îndemână gândului, decât propria noastră persoană?!
Și dacă tot îmi dau târcoale regretele, îmi permit persiflarea momentană a principialității și las imaginația să-mi trădeze sângele reptilian. Mă întreb, acum când scriu: oare ce pot regreta?! Primul impuls îmi spune că pot regreta ceea ce nu am făcut, nu am văzut/vizitat, ceea ce nu am cunoscut, ceea ce nu am iubit deși merita. Din regretele menționate primele pot fi oarecum compensate, însă ultimul regret care m-a petrecut nu poate fi îndreptat. Ceea ce am iubit nu m-a așteptat, pentru că viața aceasta nu este un roman, este chiar viața în toate sensurile cuvântului. Ceea ce am refuzat înspre iubire s-a răzbunat pe mine prin iubirea-mi îndreptată spre indiferență. Neîmpărtășirea unei iubiri a născut drama individului în raport cu afectul lui, dar tot ea a și anulat-o. Nu este viața o derâdere luată mult prea în serios, adică în timp ce tu dai cuiva și ești refuzat, tu primești același lucru, iubire, în doză cel puțin egală și acea iubire nu-ți este de trebuință?! Știu că așa s-a construit lumea întreagă pe care nu o pricepem, dar nu din erori am învățat despre viață și despre noi, mai precis tocmai din regretele iscate din erori?
Viața are farmecul ei sincopic, însă timpul este cea mai mare zeflemea cu care ne confruntăm de la facere până la vecii vecilor, când va fi cazul ca vecii să devină o certitudine-n concret. La începuturi aveam prea puțin timp pentru a gândi pentru că timpul îl irosim pe trăiri și experimente. Trăim apoi perioada echilibrului, în care decomprimăm timpul și încercăm dozarea lui în cantitățile necesare rezistării prin și în existență. Finalul ne prinde cu timpul dilatat la maximul indiscreției regretelor și aproape inexistent pentru compensarea sau împlinirea mincinoasă a lor. În toate aceste etape un singur lucru este cert și continuu: secunda, minutul, ora bat la fel și își văd de ”viața” lor fixă ...
   

luni, 15 septembrie 2014

La mormântul lui Arsenie Boca se poartă orice ...


(sursa s-a precizat singură în imagine)

        Prima dată am fost la Prislop acum doi ani. Liniște multă și mai mult decât liniștea s-a întâmplat doar ruga. Nu din parte-mi, pentru că unul ca mine nu se poate defini, sper eu încă, prin religie. Nici măcar nu-mi pot defini creștinismul, pentru că efectiv sunt depășit în astfel de momente. La mănăstirea Bârsana, când am vizitat-o prima dată acum șapte ani, nici nu am reușit să intru. Am plâns ca un copil tâmpit fără să-mi explic motivul, fără a mi se mișca un mușchi pe față. Am stat ore întregi în fața mănăstirii și eram acaparat de acea liniște albă a iernii. Aveam impresia că sunt singura vietate de prin acele locuri. Viața era trădată doar de fumegândele coșuri de fum aparținând caselor din comună. După un an am revenit acolo și .... nimic. Acum doi ani plecasem cu mari expectații la Prislop; auzisem multe și citisem multe. Nu-mi doream nimic spectaculos, de fapt nu-mi doream nimic și totuși am primit liniște și niscavai gânduri frământătoare vis-a-vis de ceea ce sunt și simt în raportul meu cu Divinul. Dară, să revin. Rugă multă am găsit în persoana celor care se adunaseră în jurul mormântului Sfântului Ardealului. M-a surprins în mod plăcut faptul că am regăsit credința în prezența câtorva zeci de tineri, așezați dimprejurului mormântului; cel mai probabil se aflau acolo în căutarea unui răspuns pentru zvârcolirile lor adolescentine. Mi-a plăcut smerenia lor, nevoia lor de echilibru. În mine urla atunci nevoia unui concret! Nici acum nu s-a schimbat mare lucru, deși au trecut peste mine doi ani ...
         Am revenit aici la Prislop, dar de această dată fără nici un soi de așteptare. Încă de la plecare mi-am spus: ”dacă este să ți se întâmple vreo revelație, atunci așa va fi!”. Foaie verde! Vina-mi aparține în exclusivitate, pentru că am renunțat la detașarea cu care m-am cadorisit în ultima vreme și m-am lăsat biciuit de zăludenia semenilor. În drumul spre Prislop am întâlnit zeci de autoturisme care coborau de la mănăstire și câteva autocare. Intrasem în gardă, în sensul în care mă așteptam la o mare de oameni, ceea ce s-a dovedit a nu fi deloc departe de adevăr. Pentru că știam că fumatul este interzis și la fel este și fotografiatul, tot ceea ce era interzis a rămas în mașină. Când am intrat am avut prima ”revelație”. În fața mea, se grăbeau spre intrare, un grup de cinci tineri posesori ai unei adolescențe întârziate. Trei domnițe care aveau undeva în jurul la 30 de ani, pe cât de aspectuoase pe atât de uzate, și-au proptit nurii în față-mi și agățate la brațul unor juni bătriori cu probleme și ceva mai mult bănet decât normalitatea, alergau cu obișnuitele ghivece de flori spre mormântul părintelui Boca. Atunci am devenit atent la semeni. Ținute pestrițe, pantaloni mulați, sâni sugrumați în decolteuri mai mult sa mai puțin generoase mi-au furat toată dispoziția. Începusem să devin iritat și să am regretul acestei evadări din Cluj. În regulă! Am înțeles că era sărbătoare, adică era ziua sfântului Ioan Gură de Aur, un călugăr duhovnic care s-a stabilit într-o grotă în stâncă în imediata apropiere a cimitirului mănăstirii, iar a doua zi (Duminică 14 septembrie) se sărbătorea și hramul bisericii, ”Înălțarea Sf. Cruci”, dar totuși ... dacă ați venit cu miile la sărbătoare, nu v-ați gândit la decența unui strai? Să nu fiu malițios, totuși. ”Prințesele” nu erau singurele din regatul liniștii, mai aveau ceva concurență, dar în raport cu smerenia generală erau în dezavantaj evident. Știu, sau ... îmi amintesc că primii intrați în rai alături de Isus au fost o fostă curvă și un tâlhar, dar porțile raiului se deschid în mod egal pentru toți. Nu știu de ce am impresia că smeriții și umilii au cărarea mai ușoară.
         Ajung în zona cimitirului. Ferească sfântul! ... oricare ar fi el, de ce coadă am găsit acolo. Era deja trecut de ora 15, așa că am înțeles că am fost totuși norocoși că nu erau mai mult de 500 de persoane în rând. Culoarul din gărdulețul format din grilajele Jandarmeriei române era suficient de larg încât să nu fiu foarte înghesuit. Pentru că fiică-mea nu avea răbdare, am părăsit rândul și ne-am îndreptat pe exteriorul cărării către mormânt. Dincolo de aleea naturală care trecea pe lângă cimitir, am găsit cu mare ușurință un loc de popas, un loc perfect de unde am putut admira spectacolul lumii. La ieșirea din rând, o călugăriță dirija circulația puhoiului uman, rând pe rând câte un personaj îngrijorat de soarta lui/ei, parcurgând ultimii doi-trei metri care-l despărțeau de cruce. Urma un ritual perfect natural: omul se închina, punea mâna pe crucea de lemn, apoi săruta crucea și se închina. Și ruga?! ”Unde se roagă omul? Pentru Bunul Dumnezeu!”, mă întrebam eu, siderat de automatismele procesiunii-turmă. Ulterior, am primit câteva explicații, însă cunoscându-mă, cred că ați realizat și voi că frizau ridicolul. Oameni buni, când mergi la mormântul unui sfânt precum părintele Arsenie Boca, nu te duci să ceri, te duci să oferi! Sau mă rog, cere dacă asta îți este nevoia, dar ia-ți timp pentru conversația cu el, sau cu Dumnezeu! Mi-a fost îndeajuns ce-am văzut. Pe mine nu m-a deranjat sau jignit nimeni, dar smerenia și credința, în ăst popor, se confundă încă cu slăbiciunea și neputința ...
         Da! Să nu uit! Apreciez că au fost mutați micii comercianți de suveniruri, cărți biblice, bere și mici la aproximativ un kilometru de intrarea în mănăstire, dar mai am un mare amendament. La toate corturile se comercializau chinezisme și turcisme laolată  cu cărți cu și despre Arsenie Boca, cu acatiste, cu dulciuri făcute în casă, cu tot soiuri de brelocuri și icoane cu părintele Boca ... Măi oameni buni, ați înnebunit? Cum mizeria ei de mamă denaturată, oricine are voie să vândă orice, oricum și nesemnificativ ca și condiție? Cărțile bisericești nu ar trebui vândute de prelați ori călugări? Sunt convins că mai bine de 80% dintre cei care făceau acolo comerț nu citiseră nimic din ceea ce comercializau, pentru că erau cel mult analfabeți. Da, da! Am spus ”cel mult”! Când voi mai vizita o mănăstire, indiferent care va fi aceasta, o voi face numai în cursul săptămânii. Mă duc să dau gând bun și urare de bine Dumnezeului, nicidecum să dau binețe indiferenței și superficialității! ...
         Nu am făcut nici o poză la fața locului, în consecință voi împrumuta una de pe internet și voi specifica sursa. Voi încerca să scriu o poemă despre sfântul părinte Arsenie. Sper să mă ajute inspirația, cumva, cândva! Mulțumesc ...


vineri, 12 septembrie 2014

În talpă-mi crește-un fir de iarbă




Sunt mult prea multe drumuri de parcurs,
puțin, mult prea puține gânduri,
să-mi compenseze timpul scurs,
destinul meu se scrie printre rânduri;

și cum se-ntâmplă drum spre nicăieri
și nicăieriul încă-ți aparține,
din mâine am să fac un ieri,
când existam doar pentru tine.

Ce spun și fac, eu sper să mai conteze,
chiar de-s proscris în pribegie,
din mine își doresc să evadeze,
pasiune, suflet, rest de omenie.

Apoi lipsit de tot ce mi se-ntâmplă
mi-adun conștiința-n alb de barbă,
te voi păstra mereu în tâmplă,
în talpă coasa curăță de iarbă ...

joi, 11 septembrie 2014

Poem inutil




În cimitirul vechi afli poetul
ce rimă pune-n rostul nepătruns,
apoi se-ntoarce-n sine, bietul,   
incertului să-i fabrice răspuns.

În tine a apus demult iubirea,
în el coboară berna peste tot,
prin troc i-ai dat deșertăciunea,
la schimb cu sufletu-i necopt.

Nu mai e loc de simpla insinuare,
nici de adulterul mimat cu erotism,
rațiunea ta proclamă segregare
între iubire ca rutină și sofism.

Poetul își va scrie epitaful
visând la procesiunea unui marș nupțial,
de toate în final se-alege praful,
iubirea-i cert, un anotimp existențial.

miercuri, 10 septembrie 2014

Ți-aș mulțumi pentru ceva ...




Motto: ”... definitivul nu salvează omul de neputință, însă îl vindecă de amintiri și nostalgii ...”

Ți-aș mulțumi pentru ceva; nu pentru ceva anume, ți-aș mulțumi pentru orice. Îmi este în nevoie un astfel de gest și de când mă lupt cu astă nevoie, remarc că nu-mi mai amintesc vocea ta. Îmi amintesc chipul tău frumos desenat, cel mai probabil de o genă uitată în tine din străvechi timpuri, căci profilul tău perfect de drept, tipic grecesc, nu mi-l pot șterge din memorie; sincer?! ... nici nu-mi doresc! Îmi amintesc totul despre liniile trupului tău, despre căldura emanată în toate etapele ființiale prin care te-am trecut, despre ce-ți place să citești și care-ți sunt aproprierile în ale muzicalității. În timp ce scriu realizez că știu aproape totul despre tine, doar din amintire, doar vocea ta îmi este complet străină. În fapt, nu! Și mi-ai spus atâtea! Cum este posibil să iubești pe cineva cu toate simetriile și asimetriile personale, să-ți fie un dor imens de nopțile povestite și nepovestite, și toate ăste să le cauți în cenușa unor rostiri fără tonalitate?
Ți-aș mulțumi pentru ceva, pentru ceva ce mi-ai spus, însă în lipsa nuanțelor vocii tale, amintirea ta se blurează sub tendința unei neputințe. Mă sufoc de supărare și mă cert. Pentru ce să-ți mulțumesc?! Mă cufund într-un abis lipsit de ecou și pentru a mă salva, nu-mi rămâne decât să-ți mulțumesc pentru ... că ai plecat!

luni, 8 septembrie 2014

Încă un blues fără tine



Ce-au în comun un vers și o chitară?!
O inspirată respirație-n vid,
identic chipului de odinioară,
iubire ofilită fără rid;

ce-au în comun un vers și o femeie?!
O rimă așezată-n inutil,
identic ușii-nchise fără cheie
ce-ascunde ție-un suflet versatil;

ce-au în comun bărbatul și cu bluesul?!
O dramă-n plus ce nu ar mai conta,
Eu, carnea modelată-n uzul
femeii care vrea și nu mă vrea.

Ce-au în comun femeia și bărbatul?!
De-am fi aleși modele la-ntâmplare,
tu ai fii vinul, eu cognacul
te-am fermentat pe coarde de chitare ...


Împacă-mă cu mine




Ni se-ntâmplă nimicul între soare și lună,
trec doar zilele-n clipe adunate-n zadar,
îmi e dor de-un sărut și-un șoptit noapte bună!,
de-mpăcarea din noapte, cea cu gust dulce-amar;  

zilnic merg înainte și te-arunc în uitare,
zilnic caut o scuză, să te văd, să te-aud,
însă soarta-mi refuză tot ce e întâmplare,
între noi continente, eu sunt nord, tu ești sud.

Cer dispensă Divină să ne-ntoarcem acasă,
să o luăm de la capăt, în concret și virtual,
cer iertării să-ți spună: ești la fel de frumoasă
să mă-mpace cu mine, eu cel trist și banal.

Și în ceasul agnostic, cel incert peste toate
de se-ntâmplă-mpăcarea, am să-ți spun ce râvnesc,
peste nordul și sudul, peste creste și ape
să mai fie o noapte, un amar-îndulcit te iubesc!

Perspective




Fiecare își vede viața altfel, prin prisma implicării ori cea a discernământului. Nici o analiză nu este posibilă fără introspecție, luciditatea fiind obligatorie în acest caz. Cu bunele și relele ni se întâmplă viul, mai precis viața stabilește cotele existențiale ale momentului; restul este platitudine.
Mă includ în categoria celor care au văzut destule, s-au implicat în mai toate care au contat (chiar dacă mai mult sau mai puțin), care și-au permis eșecuri doar datorită conștiinței. Suntem produsul unui melanj al sinelui și exteriorul lui, un exterior permis doar prin compromisul final dintre afect și rațiune. Deținem acea robustețe existențială care ne face mai iertători cu cei care nu reușesc sau cei care prin natura firii lor abdică dinaintea slăbiciunilor.
Există și mulțumire în a fi. Totul se reduce la investiția în tine, la răbdarea cu care te-ai construit, te-ai adaptat la ceea ce numim viață. Nu este suficient să te observi traversând viața, și ea pe tine, trebuie să ai puterea detașării. Și totuși! ... această detașare nu completează nimic atâta timp cât privindu-te din perspectiva detașării nu te recunoști, nu te identifici cu ceea ce ești ...

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Săruturi ...




Motto: ”... smulgeam din rădăcini săruturi ce ne creșteau pe buze ...”
Robert Browning Waring

Săruturile mele își au rădăcina în tenebrele sufletului, locul cel mai ascuns privirii lumii. Săruturile mele nu cresc decât la lumina mistuitoarelor pasiuni; ele nu suportă decât alcalinitatea lacrimilor, sunt viul fericirii sau expresia corvoadei resemnării. Apăsarea lor determină sufocare, când rădăcina suportă seva renunțării.
În toate iubirile mele, săruturile care au plecat din rădăcină au luat cu ele bucăți de suflet, au invadat ființa iubită și au rămas în viul memoriei. Mă fericește faptul că nici unul dintre noi nu este mai sărac, indiferent de întunecarea timpului, de îndepărtarea acelui sărut. Săruturilor mele le cresc mereu rădăcini și ele sunt tot mai adânci cu fiece drag de viață care mă-mpresoară, cu fiece pasiune care-mi revoltă platitudinea ființială. Oare Dumnezeu se va teme atunci, la vremea potrivită, de sărutul meu de bun găsit?! ...   


joi, 4 septembrie 2014

Impozit pe neveșnicie





Iubirea mă schimbă de fire,
sunt liber de stil autist,
barbare dorinți în tâmpire
mă-ndeamnă să fiu umanist;

să uit tot ce-i ură și doare,
să iert ce-i minciună și furt,
rațiunea mi-o schimb pe candoare
și-mi fac firul vieții prea scurt.

Prea scurtă e noaptea din vară,
prea scurtă e vara din noi,
iubirea stigmat ne-mpresoară
săruturi aride și ploi;

în carne se mușcă sălbatec
și sângele aleargă febril,
orgasme se sting în jăratec
în trupuri croit-am azil.

Nimic nu-i creat să dureze,
și tot el ne-ntoarce din drum,
Divinul nu vrea să-nchirieze,
altare iubire din scrum.

Adio, tu noapte de vară,
adio orgasme-n delir,
iubirea-mi nu trece prin vamă,
o uit în sertar, pe papir.


Mi-e cancer ...




Mi-e cancer frumosul sub pleoape
tu, Venus, cu coapse de jad
din sâni iscusit-ai atrape,
ispite ce duc înspre iad;

Mi-e cancer sărutul pe buze
tânjesc după el abisal,
femeie, primește-mi cu scuze
răpirea din visul nupțial.

Mi-e cancer iubirea pe suflet
o stază pe cordul deschis,
nu-i timp între noi de răsuflet
iubind, recunosc, am proscris.

Mi-e cancer atingeri de pântec
ți-s reazăm de tâmplă și gând,
făcut-am în lume descântec
să mor de dor, erotizând.

Mi-e cancer de tine cu mine
interogație în ascuns,
un te iubesc!, când moartea vine
primul și ultimul răspuns ...


miercuri, 3 septembrie 2014

Liberul amant




Nu iau poruncă de la nimeni
chiar de-aș primi cinci vieți la schimb,
în jungla vieții suntem schimeni
sau ucenici la sfinți cu nimb;

nu vom lăsa nimic la întâmplare
și-n orice faptă căutăm simbrie,
ograda noastră-i iad în hibernare
din paradis făcut-am amintire.

Din coaste-mi te-am făcut femeie
o jertfă troc ca să primesc iertare,
tu calea sufletului mi-o descheie
să te iubesc și iert cu fiece trădare.

Și o voi duce astfel pânla capăt,
destin liniar, asemeni firului de ață
din iad poruncă-mi dai să te recapăt
    blestem îmi dau, să te iubesc pe viață.   

marți, 2 septembrie 2014

Iubirea-i un flutur de noapte




Iubirea-i o șoaptă în miezul de noapte,
bătaie de aripi în zbor indecis,
dă-mi jertfa ascunsă în buzele coapte,
învie-mi cu ele ce-n zi ai ucis.

Iubirea-i o carne ce stă în lumină,
sub ceara din lună, nud palid îmi ești
bătaia de aripi se stinge sub vină
când știi că-i blestem a-nceta să iubești.

Iubirea nu-i vorbă, e doare și freamăt
o lacrimă în zâmbet se sparge în șoapte,
în palmele tale iubire ta-i geamăt
a mea-i devenită un flutur de noapte.

Cât încă există nopți rupte din geană
mi-s Wagner ridicol în firava-ți cale,
îți cer recviem peste ultima rană
și-un final insectar al iubirilor tale.

luni, 1 septembrie 2014

Trăind cu lipsa unei dimensiuni acaparatoare



Cum am ajuns să mai sper doar în regalitate!? Cum m-a părăsit încrederea în neamul meu!? Păstrez în mine doar seminția și puțină tradiție românească, doar atât cât a încăput în mine. Sunt pedepsit prin contemporaneitate pentru că sunt jurnalist într-o țară în care jurnalismul se identifică cu mizeria mizantropică împărtășită fără decență românilor, de ceea ce putem numi clasă politică. Această reacție nu este un material politic, este un reproș pe care mi-l aduc mie și conștiinței mele.
Deși practic jurnalismul de 22 de ani, arareori mi s-a întâmplat să răbufnesc cu disperare și adresă la nevolnicia celor care ne aspresc destinele, prin incompetența lor. Am realizat multe matinale radio și mai întotdeauna am preferat să tratez cu disprețul ironiei orice inepție ministerială ori guvernamentală. Nu m-a interesat niciodată regalitatea pentru că nu am văzut-o ca o soluție la haosul în care am supraviețuit cu constanța unei încăpățânări nătângi. Însă am remarcat cu fiecare remaniere guvernamentală, cu fiecare schimbare a politicienilor și apartenenței acestora atunci când se formau noi guverne, că gradul de competență, bun simț și determinare sunt în cădere liberă tinzând tot mai mult spre un zero absolut. Politicienii noștri, înregimentați în oști ostile nouă, au compensat prin ridicol, aviditate, dueluri total necavalerești, incompetență dusă la prostie și ceea ce este cel mai grav, lipsă de respect pentru neamul din care fac parte, lipsă de respect pentru istoria lui, pentru gloria lui puțină, atâta cât a fost ea posibilă.
Mă uit cu adâncă mânie neexprimată la ceea ce urmează după pensionarii politicii actuale și nu pot a ignora lipsa de pregătire, intelect și respect inclusiv pentru viitorul lor. Idioților, ”carpe diem” are cu totul altă însemnătate decât nepriceperea voastră în ale supraviețuirii prin decență, ori pentru voi jertfă sau jaf este totuna. Acum ani buni m-am pierdut de Dumnezeu, însă datorită vouă încep să-i văd umbra. Nu aveți nici un merit, din acest simplu motiv nici măcar nu vă pot mulțumi.
Presa ca și politica, ori orice altă meserie, este făcută cu oameni. Biblia ne-a învățat că Dumnezeu lucrează prin oameni, însă jurnaliștii precum și politicienii au un alt ”Dumnezeu” căruia îi aparțin, un stăpân care deja i-a condamnat la foamea sufletului. Nu îmi fac mea culpa pentru că aparțin acestei tagme, pentru că mai sunt câțiva ca mine, îmi fac mea culpa că am preferat să vă ignor pe voi și pe cei care vă îmbuibă cu banii prin care puteți cumpăra strict iluzii. Se apropie anul de când nu mai primesc în casă politica și canalele de știri, se apropie decada de când am început să profesez sub perfuzii. Când înțelegi jocul și neregulile lui și știi că nu mai poți fi mințit ce-ți mai rămâne? Resemnarea, abandonul sau evadarea într-o dimensiune copleșitoare, motivațională. Singura dimensiune acaparatoare aparține Divinului, restul sunt o fata morgană violată de toți, cu rândul creat la vederea publică.
Nu am nici o certitudine în ceea ce privește salvarea prin monarhie constituțională, dar am certitudinea unei atitudini care tinde spre excelență. Sufletul când se hrănește cu bunul simț și rațiunea, fie ea chiar și a unui compromis, rabdă mai cu drag, este mai atent și este dispus să investească în cel de lângă el. Voi continua să lupt, dar o voi face altfel; taciturnul pitit dinapoia ironiei mele va deveni limbă de foc și sper să nu aflu vreo apă care să-mi stingă setea. Nu voi veghea asupra neamului, nu am această putere, dar voi veghea asupra mea și asupra celor dragi, o veghe care ne este tuturor la îndemână. Când veghea va deveni comună sunt convins că vor începe mulți a se teme și noi le vom da motive să confunde în disperarea lor, respectul cu frica! Aș iubi gestul efortului comun prin care am scoate la lumină masa tăcerii!...