sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Complicata iubire


Sunt viu destin într-o distanță
pentru un eros ambițios,
un fratricid pentru instanță
triunghiul nostru amoros.

Eu te iubesc pe tine toată
dar mai iubesc și ce nu ești,
povestea noastră-ncălecată
e cea mai tristă din povești.

Dintre scenariile din lume
al nostru-i scris cu greu păcat,
pentru iubirile postume
vom fi un caz deziderat.

Dar pân-atunci trăiește-mi clipa
căci în a ta eu sunt context,
tu iartă-mi totul, iartă-mi pripa
în moarte să-mi găsesc pretext.

Nu renunța la veșnicie
ești propriul tău deziderat,
rostirea mea-i mult prea târzie:
”iubirea-i lucru complicat!”...

vineri, 28 noiembrie 2014

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IV)


Se-ntâmplă iarăși o teamă în tâmplă; în a mea poate prea insuficient, însă în cea a lumii se simte freamătul suficienței. Un îndeajuns parodiază senzația deja-vu-ului și-mi spune că despre noi nu se mai poate nimic. Mai degrabă este vorba despre mine. Universului i s-a urât de mine și de vorbele mele golite de esența trăirii. Pe tine nu te știe lumea pentru că te-am ascuns în suficiența sufletului, tărâmul interzis banalului; și cum banalul îmi este străinul neființial, pe sufletul tău stingher cărnii nimeni nu și-a sprijinit vreo dorință, nimeni nu a cugetat la ceea ce ar putea fi, ceea ce ați putea avea. Împreună a fost doar noțiunea mea, întâia, apoi a noastră, pentru ca în final să-mi rămână doar mie. A trăi ciclic este posibil doar în carcera unei minți obosite sub asediul unei ratări afective și mie mi-a fost în putință fără vrere. Ca să te uit m-am stors de sangvin pentru că știu că în carnea lividă se-nghesuie doar viermii și viermii nu au amintiri draga mea; ei trăiesc doar pentru hrană și fecundare, o dublă blasfemie exercitată în altarele sufletelor ruină. Mi-e bine în lumină pentru că strălucirea acestei melancolii trece neobservată. Tot ceea ce scoatem la lumină nu este credibil, motiv pentru care reușim mai mereu să părem locatarii pendulului dintre agonie și extaz, tărâmul celor care trăiesc doar pentru sinele lor. Locuiești la un apel telefonic distanță și totuși... mult prea departe, de ceea ce am fost, de ceea ce am devenit.      

Mi-e dor de iarna plină de muguri. Mi-e dor mai mult decât teama din tâmplă. Cum se pregătesc toate, inconștient, de întoarcerea în mine! Iarna plină de muguri, simfonia unei melancolii carnale, mirosul tău...

marți, 25 noiembrie 2014

De ce am iubi? De ce am urî?


               Iubirea și ura - singurele atribute credibile ale afectului. Compasiunea, dorul, dragul, mila, simpatia, disprețul, gelozia sau invidia sunt derivatele iubirii sau urii. Iubirea și ura sunt singurele argumente ale unei existențe. Ne apropie și despart de numitorul comun, ceea ce iubim. Iubirea și ura ne sunt în împletitura ADN-ului, ne aduc în apropierea cerului ori lavei, ne împacă și ne-ntunecă sinele. În orice euforie ne-mpiedicăm de iminența morții, căci prin moarte am anulat tot ceea ce am fost, am construit în noi și prin noi înșine. Moartea nu suportă nici o diferență, căci dacă nu mai suntem, fie că am fost călcați de tren sau am fost doborâți de holeră tot căci ”nu mai suntem” se cheamă...
         Iubirea și ura nu suportă conștiințe, însă există totuși diferențe. Dacă în exprimarea iubirii conștiința nu-și află rostul, în manifestul urii conștiința este obligatorie, altfel am deveni criminali. Ura este cel mai puternic afrodisiac pentru suferință. Ura este umbra iubirii precum iubirea stă în umbra urii când e loc de iertare. Întoarcerea omului din iubire în umbra ei nu este decât un tragism exagerat al situației de neînțelegere a iubirii pe care o purtăm și deopotrivă, o dăruim. Neînțelesul în concubinaj cu posesivul se ascund în randamentul urii viscerale, cea mai potrivnică dintre urile pe care le putem suporta. De aceea se impune prezența conștiinței și din același motiv este imperios necesar împăcarea cu sinele, ulterior cu sursa iubirii. Ieșirea din umbră nu va însemna niciodată și pentru nimeni întoarcerea în iubire; va fi doar îndreptarea înspre lumina unei înțelepciuni argumentate de jocul rațiunii.

         De ce am iubi? De ce am urî?... pentru că prin ele trăim și suntem viul; și nebunii sunt vii, chiar dacă viul pentru ei e totuna cu instinctul primar al supraviețuirii...   
  

luni, 24 noiembrie 2014

M-am așezat pe albia unui suflet secat


         Sunt provocări ale vieții pentru care nu găsim imediat o replică. Sunt dureri pentru care nu există un răspuns și orice încercare în lămurire sau rezistență sunt pentru îngreunarea supraviețuirii. Sunt suferințe pentru care orice alternativă este echivalentul insuportabilului dincolo de orice închipuire. Și totuși rezistăm, trecem înapoi pragul tărâmului iadului. Diferența este doar una, durerea revenirii care este net superioară trecerii. Insuportabilitatea afectivă cere abandonul final, ceea ce pentru orice rațiune sănătoasă înseamnă imposibilul. Din nefericire, în lupta dintre rațiune și afect, dintre imposibil și insuportabil nu există neutrul. În acest război liberul arbitru este o poezia ratată a sufletului aflat într-o ultimă pribegie. Mie îmi sunt dragi pribegiile sufletului, dar acele pribegii purtate în umbra discretă a căldurii și freamătului iubirii, acea pribegie odihnită la focul șemineului, nicidecum la cel al iadului. Nu știu cum de până acum umanitatea nu a înțeles că nu suntem făcuți pentru iad sau rai, că totul legat de aceste incertitudini sunt pentru ce va fi, un soi de convertire la o cale de mijloc pe placul adulterului afectiv dintre Divin și om. Nu am putut înțelege despre mine și viață până nu am cunoscut secatul sufletului. Cu toții trecem prin astă stare, enorm de puțini ne tratăm ființial. De când m-am cunoscut mai bine m-am așezat la albia unui suflet secat, al meu; uneori albia-mi se clătește cu șuvoiul clocotit al unui suflet ce mă vrea doar pentru sine, alteori adăpostește o apă liniștită care se pregătește de furtuni. Nenăscută-i apa pentru albia mea sau drumul ei nu-i croit înspre mine. Știu doar că singurătății mele îi priește ploaia...

joi, 20 noiembrie 2014

Un altfel de singurătate



         Fugarul revenise în oraș. Se oprise sub geamul ei. Lumina era stinsă, dar chiar și așa el se gândea cu amarul geloziei la ea: oare cu cine împarte ea acum întunericul? În brațele cui se zvârcolește? Brusc renunță la gândurile negre, pentru că bruma de rațiune îl reîntoarse la promisiunea făcută în dreptul cantonului: ”Draga mea am să te caut să ne eliberăm, să-ți recunosc că atunci când nu ești în mine sunt plin de lașitate; și da! viața poate însemna și desfrâu...” .
         Nu voi aștepta zorii și plecarea ei spre servici pentru a-i vorbi. Cel mai bine voi trece mai târziu pe la ea și îi voi vorbi... Se îndreptă spre casă, via stația de autobuz din dreptul blocului ei. Era cinci dimineața și știa din rutina unor dimineți petrecute în dormitorul pierdut că la această oră deja autobuzul 33 era pe traseu, pentru că în această zonă proletară mulți muncitori mergeau cu linia lui 33 la fabrica de porțelan de la marginea orașului. Hm! Orașul!... Trăim într-un orășel mic, sufocant de mic. Ne știm toți între noi și orice prostie se întâmplă în acest locșor de la marginea lumii se afla pe buzele tuturor în cel mult un ceas. Ce tot vorbesc eu, un ceas?! Maxim juma de oră! Poate acesta este și motivul pentru care nu a mers între noi. Gura lumii! Ce bou sunt! Ce treabă are gura lumii cu noi?! Niciuna...
         Autobuzul întârzia cam mult și stația deja se umpluse cu vecinii Deliei. Delia, una dintre cele mai frumoase fete din burgul acesta ieftin, unde nimic nu este prețuit la adevărata lui valoare. Oare iubirea este mai prețuită în alte emisfere?! Nu este ea cel mai mare blestem al omenirii, blestem care m-a atins și pe mine?!  Doamne cât o pot iubi! Nu am iubit-o, o iubesc. Normal pentru că totul este mult prea recent. Ne-am despărțit aseară. Bine nu oficial, doar că am plecat supărat și ea nu m-a oprit. Părea că nici măcar nu o interesează. Mai devreme îmi spuneam adevărul: NU MĂ VA CĂUTA! Revino-ți prietene! Viața merge înainte!...
         Autobuzul oprise în stație. Toți se urcaseră în autobuz mai puțin el. Șoferul aștepta cu ușile deschise, privindu-l întrebător despre decizia de a urca sau a rămâne. Pentru că fugarul rămăsese neclintit pe bancă, fixând cu privirea pământul șoferul claxonă scurt. La lipsa de reacție a tânărului, șoferul închise ușile și porni. Fugarul era din nou singur, doar el și gândurile sale.
         Burgul e mic și nu mai pot găsi una ca ea. Însă, de ce trebuie să fie încă una ca ea, când ea există și eu mai am o șansă?! Deunăzi îi spuneam că o iubesc precum umbra ei, umbra de care omul nu se poate despărți decât atunci când moare! Umbra îl urmează pe om pe tărâmul de dincolo? Dincolo, dacă există acel dincolo, umbrele sunt inutile pentru că oamenii se iubesc, se prețuiesc, își vorbesc și se mângâie reciproc pentru pierderile lăsate în lumea aceasta. Dincolo nu este loc de lacrimi, numai dacă ești păcătos. Eu nu sunt păcătos, pentru că eu am iubit-o, adică... o iubesc și nu am înșelat-o niciodată; nici măcar cu gândul. Dacă umbra va trece odată cu ea pe tărâmul de dincolo, atunci când îi va veni vremea, umbra ei o să fiu tot eu! Doamne cât pot fi de obsedat de ea, de noi, de iubirea noastră! Sau e numai iubirea mea?! Simt că îmi pierd mințile! Trebuie să ajung acasă, să dorm precum pietrele. Pietrele sunt tari și reci și fără viață. Ele pot fi doar sfărâmate și atunci totul se termină. Să dorm ca o piatră, să uit de tot și toate și să mă trezesc sfărâmat, să nu mai știu nimic, să o iau de la capăt. De la un capăt nou, de la singurătate, de la starea de necunoaștere a iubirii, a lumii. Am nevoie de somn și de uitare, de singurătatea primordială. Dacă voi obține toate acestea poate cineva o să-mi facă cunoștință cu  Delia și o voi lua de la capăt. Voi cunoaște din nou singurătatea în doi, dar fără să o știu. Un soi de inițiere! Da... am nevoie de odihnă, să uit, să revin la singurătatea primordială!...
         Un alt autobuz al liniei 33 se opri în stație. Se ridică și păși pe scară, apoi se așeză pe un scaun. Se aplecă pe geam și atunci văzu lumină la geamul ei! strigă la șofer: Oprește te rog! Trebuie să cobor! Am uitat ceva important!...
         Autobuzul opri imediat. Ușile s-au deschis. În timp ce cobora, fugarul se gândi că și-a uitat ”... sufletul! sufletul mi l-am uitat!”...   

luni, 17 noiembrie 2014

Dragul de tine


Când m-ai chemat întâia oară
să îți petrec al casei prag,
eram pustiul fără karmă,
copil pribeag lipsit de drag;

tu m-ai sedus cu-a ta poveste
și-aroma mierii din privire,
pustiului i-ai dat de veste
că a întâlnit a sa sortire.

Din ceasul serii noi făcut-am
un timp frumos de nebunie,
din jurăminte conceput-am
sperjur că suntem veșnicie.

Pedeapsa-i ocna tinereții
cu truda noastră în iubire,
doi repetenți la școala vieții
acum în prag de absolvire.

Străinul care-ți trece pragul
s-a stins complet în mistuire,
cunoscător a ce e dragul
i-e drag de mierea din privire.

duminică, 16 noiembrie 2014

Când nu ești în mine...


          Dinspre calea ferată niciun șuierat. În noaptea fără licăr de lumină și fără opaiț în fereastra cantonului chiar și zgomotul încremenise.  Neinspirate dorințe macină sufletul omului mai ales atunci când lui îi este de trebuință totul dintr-un bun început. Se oprise pentru a-și recupera suflul. Trecuseră cel puțin două ore de când părăsise orașul alergând de-a lungul șinelor de cale ferată. Nu avea nici o direcție, dorea doar să fugă cât mai departe de ea, de ceea ce ei nu-i mai era de folos sau încântare, de tot ceea ce el îi cedase și avea mai de preț, sufletul lui.
         Ce liniște ciudată emană bezna perfectă, se gândi între două respirații. Oricât de departe aș fugi nu este suficient. Motivul nu este ea, pentru că știu că ea nu m-ar căuta; ce a fost de spus s-a spus, ce mai este de făcut va trebui împlinit. Imensității acestei suferințe îi trebuie un spațiu numai el ei, unde să se poată desfășura, unde să-mi poată ciuguli gangrena sufletească. Doar moartea și Dumnezeu pot compensa cumva suferința. Moartea parcurge orice distanță într-o secundă și alergătura mea pentru depărtarea de sursa durerii este inutilă. Nu-mi doresc să mor, nu-mi doresc decât să-i supraviețuiesc ei; și suferinței. Mă-ncearcă un soi de repulsie față de slăbiciunea care mi-a invadat și ocupat ființa. Gândurile mele negre, aidoma nopții ăsteia se pare că mă lecuiesc de frica de liniște și întuneric. Fac pariu că așa va fi și la doi metri sub pământ; diferența ar fi că mereu se va găsi cineva căruia să-i pese și care va soma moartea să i te redea, o mamă, o soră, un frate. Poate și o soție, în rest nu cred în nimeni, pentru că iubitele și amantele uită, trec peste, le este mai simplu.
         Gândurile i-au fost distrase brusc de lumina apărută la fereastra cantonului. În cadrul ușii care se deschise scârțâind, impiegatul ceferist îl privea cu chipiul murdar căzut într-o parte. Hainele boțite tocmai îi trădau trezirea din moțăiala care-i corupse tura.
         - Care ești acolo? Vino omule în lumină să te văz, să știu și io cu cine mă tocmesc în toiul nopții!... Omule bun, p'aci nu prea umblă nimeni în miezul nopții, numai dacă are vreun gând tainic și negru. Orice ai în minte omule bun, nu merită. Haida înăuntru c-oi împărți cu tine plosca cu pelin rămasă de-acu o lună, după ce s-o prăpădit muierea și m-o lăsat cu...
         Nu apucă omul să-și termine ideea că fugarul o luă din nou la fugă de-a lungul terasamentului. Fugarul o luă înapoi către orașul care cu câteva ore înainte îl îndepărtase. Ultimul gând, dintre alte două gâfâieli a fost: ... acum știu că nu-i de mine nici întunericul, nici liniștea, nici necunoscuții. Draga mea am să te caut să ne eliberăm, să-ți recunosc că atunci când nu ești în mine sunt plin de lașitate; și da! viața poate însemna și desfrâu...   


Cumva iubim...


          Suntem dependenți de sămânța iubirii. Genetic sădită în suflete, nouă nu ne rămâne decât grija ei. Sufletul ne este precum o gradină plină de toate florile lumii. Există o rânduială nepricepută de noi, însă scrisă în destine, astfel încât fiecare iubire urmează ciclul naștere-moarte. În mine nu au încolțit toate semințele; se prea poate ca unele să rămână astfel, însă dacă aș putea avea regrete atunci ele ar cuprinde dezamăgirea. Oare câte flori ale sufletului ajung la maturitate? Ne ratăm uneori în nefericiri complicate, deși în grădina sufletului sunt atâtea neatinse, netrezite, necomplicate. Cât de simplă poate fi viața, cât de simplă poate fi iubirea?!
         
        Iubirile complicate sfârșesc în cenușa rece a uitării. Nu există floare să nu ofilească, nu există iubire care să dăinuie; un motiv în plus să experimentăm genetic simbioza. Simt o oarecare împlinire pentru că grădina mea știe să trăiască și cu salinitatea lacrimilor, dar și cu limpezimea unei dăruiri nealterate de rațiune. 

            Așa cum Divinul a știut a așeza stelele pe cer, așa știu și eu a-mi îngriji grădina.
    
           Mi-e dragă și cenușa rece, cu precădere când trăiesc furtuni, căci vântul are grijă de toate și de sufletul meu...        

joi, 13 noiembrie 2014

Mai crede cineva în suflet?!...


Foarte rar îmi este dor de ceva sau cineva; mi se întâmplă tot mai puțin astă trăire, astfel încât atunci când mi se-ntâmplă atingerea dorului mă simt cuprins de teama unei exaltări cu consecințe devastatoare. Mă bucură orice îmi face bine și dorul îmi face un bine masiv, trezindu-mă brusc din letargia unei reverii confundabilă cu rutina cotidiană. Trăiesc și jinduiesc puternic după ce-i de trebuință sufletului, apoi departele sau tăcerea dorului mă aduce înapoi, în stingerea unei nopți lipsite de răceala lunii. Căderea din trăire nu comportă nici un soi de durere; însă pot spune cu șoapta unei taine numai a sinelui: căderea suportă pierderea unei alte vieți.  Nu știu câte vieți are omul, dar știu că are în drepturi putința de a se bucura de toate; și totuși nu o facem, nu trăim fiecare viață. Preferăm absurdul unei idei nebune, fixându-ne țeluri fără miză. Îmi lipsește febrilitatea, tremurul buzelor și înghețul lor la spaima unui sărut, amarul sângelui ce clocotește până-n furia desfrâului. Apoi sufletul să îmi devină rugul pe care îmi ard fiecare părticică de iubire, fiecare nevroză care i se adresează, întregind-o. Mă gândesc cu o altă spaimă unde se va duce sufletul meu sau el ei, dacă am muri din dragoste, din forța manifestării ei, trăirii ei. Dacă nu este nimic dincolo de ce avem aici?! Fără putința de a-mi duce acea iubire până la capătul lumii, al vieții și dincolo de ea, nu-mi mai rămâne nimic. Nu-mi rămâne nici ceea ce am trăit din puținul de aici. Totul va aparține neantului, inclusiv uitarea.
Oare îmi este bine că trăiesc astfel?! Că sunt dispusul lui până la capăt și dincolo de el?! Acum parcă nu-mi este nici bine, nici rău, parcă mi-e dor de un dor. Atunci întreb în pustiul asumat: mai crede cineva în suflet?! Oare mă mai aude cineva?!...  

miercuri, 5 noiembrie 2014

Luna plină dintre Bulă și Fritz (I)


            Mulțumesc tuturor celor care m-au sunat, mi-au scris, mi-au trimis mesaje și s-au gândit pozitiv în ceea ce privește starea mea de sănătate. Pe scurt: acum sunt bine și sunt acasă. Medicii au decis ceea ce mulți spuneați demult, mai precis că am prea mult venin/amar în mine, și astfel un chirurg a decis că fără fiere și necroza ei aș trăi ceva ani în plus.
          Acum... mai în amănunt. După o vizită forțată la UPU Cluj, sâmbătă la prânz, duminică la ora la care se deschideau secțiile de votare, eu dormeam bine în unul dintre blocurile operatorii ale secției Chirurgie - Medicală 1. Clar că astfel am ratat votul, deși am solicitat urna mobilă și am beneficiat chiar și de sprijinul prefectului Cluj, Ioan Vușcan, dar legea nu m-a ajutat prea mult, în sensul în care pentru a putea vota din spital, trebuia să solicit în scris acest lucru până sâmbătă 1 noviembrie ora 20.00, cerere care trebuia depusă la una dintre circumscripțiile electorale din jurul spitalului. După aproape cinci ore în urgență și internarea pe secție sub calmante, undeva în jurul orei 19.00, cum să mai reușești să faci cerere și să o și depui? Dar asta este legea, ca atare o respect. Regret că nu mi-am putut exprima opțiunea de vot, dar oricum o voi face sigur în 16 noiembrie, cu ocazia celui de al doilea tur de scrutin. Oricum votul meu nu schimba cu nimic ordinea și nici prezența celor rămași în cursă în turul doi.
            Mă voi exprima cât pot eu de clar și de elegant. Fără a fi mari diferențe în turul întâi, mă refer la candidații la Președinția României, în turul II am de ales dintre doi nefericiți, doi indivizi fără scrupule, fără conștiință și fără vreo treabă cu neamul acesta românesc. Sunt totuși câteva diferențe între ei, diferențe care pot oferi o opțiune clară votantului; fac referire la diferențe care ne duc în același context politic și electoral al ultimilor ani, respectiv votarea răului cel mai mic.
         Bulă este cel mai popular personaj din folclorul stradal, cel de cartier și cel rural. Bulă este Stan Pățitul, Ivan Turbincă, Prâslea, Harap Alb. Bulă este cel care trece prin toate pățaniile lumii și care supraviețuiește orice i s-ar întâmpla. În personajul Bulă se poate regăsi oricând românul de rând, deci inclusiv candidatul PSD, Victor Ponta. În primul tur de scrutin a fost votat de 40% dintre cei care cred în personajul Bulă, însă există niște diferențe ca și etape ale vieții, pe care Bulă cel real, simpaticul personaj din bancurile autohtone, nu le-ar traversa nici măcar în bancurile care-l au ca subiect principal.
         Bulă, candidatul PSD pentru "biroul oval" de la Cotroceni, este unul dintre cele mai nocive și defecte caractere pe care le-am întâlnit în toată viața mea de român, apoi cea de jurnalist. Scăpat de Rodica Stănoiu și Adrian Năstase în cazul procurorului Panait, niciodată nu a lămurit acest subiect; sunt convins că nici nu-și dorește pentru că totul s-ar întoarce împotriva lui. Dar dincolo de asta, acest sinistru Bulă de România, nu are nici un gram de remușcare vizavi de fostul lui coleg, procurorul Panait, sau de acuzele care i se aduc în acest caz. Nu mă leg de viața lui personală, dar recitiți scrisoarea fostului coleg de partid, senatorul Valer Marian, care-i aduce acuze demne de orice horror SF, la care Bulă nu are replică, nici măcar o intenție de dezaprobare.  Bulă de România este de un cinism aidoma marchizului de Sade. Din nefericire pentru el, Bulă al vostru (pentru că președintele meu nu va fi niciodată, deci nu va fi veci președintele tuturor românilor) se crede un geniu de calibrul personajului încropit imaginar de Goethe, Mefistofeles. Nu este absolut deloc. În cel mai bun caz pentru dânsul (apelativul domnia sa îl folosesc doar în cazurile meritorii) Bulă de România s-ar putea compara cu Iuda, cel dinainte de trădare; nu ne-ar ferici dânsul cu trăiri ulterioare trădării, căci deși urăsc să mă repet, feciorul acesta nu cunoaște termenul remușcare.
         Priviți-l cu atenție! Minte fără forțarea pupilei, fără clintirea vreunui mușchi al feței. Seninătatea acestui chip imparțial în lupta dintre adevăr și minciună ascunde un suflet meschin, un suflet bolnav de neputință. Îmi permit un verdict dur în ceea ce-l privește pe Bulă de România: nu cunoaște iubirea, iertarea, compasiunea, dăruirea, aceste nobile sentimente care ne definesc ca oameni. Închipuiți-vi-l pe acest individ având atâta putere încât să declanșeze un conflict nuclear. Cu aceeași fața senină, cu aceeași inflexiune controlată a vocii va da comanda declanșării rachetei nucleare. pentru Bulă de România contează doar cauzele, efectele nu-l deranjează existențial câtuși de puțin. Acest individ nu va conta niciodată pentru mine sub nici un fel și din parte-mi nu va beneficia niciodată de compasiune sau clemență atunci când va greși din postura funcțiilor publice și politice pe care le va deține. Ca om, pentru mine Victor Bulă Ponta de România nu există. Ca și jurnalist îi voi acorda maximă atenție și îi voi copia stilul, adică nu vor conta consecințele, vor conta doar cauzele și o spun clar cauza mea este un Țuțea, un Brâncuși, un Cioran, un Eminescu, sau un Eliade, iar pe lângă ei, mulți alți români care gândesc ca mine, chiar dacă ne vom dovedi minoritari, adică sub 50%, după 16 noiembrie, ora 21.00.
        
         Mâine, joi 6 noiembrie, voi posta a II-a parte, care va face referire la Fritz de România, candidatul sas contrafăcut și contrabandist al celeilalte Românii. Nici el nu ne merită! V-o spune un sibian care cunoaște suficient de bine persoana publică Klaus Iohannis, pentru ca mă doare fix la cinci metri în fața gării din Sibiu, de omul Iohannis. Tot mâine voi scrie și despre ceea ce-i apropie și îi diferențiază.