Anul crucii mele

“Unde există dorinţă există şi suferinţă” îmi spunea un amic deunăzi. Expresia dorinţei ca trăire şi alăturarea suferinţei îmi aşează gândurile între suferinţele mele. În jurul meu au început să cedeze toţi. Motivele sunt multiple, dar efectele sunt catastrofale. Îi simt pe toţi cei care până ieri se dăruiau vieţii şi plăcerilor filantropice printre semeni cum se caţără cu disperare pe ruinele forţelor mele. Deşi sunt departe de a ceda mă simt mai uman ca niciodată. Nu-mi mai aparţin, iar timpul şi resursele îmi sunt dedicate exclusiv unor bătălii abandonate prematur de cei care-mi sunt dragi. Am renunţat să încerc a-i mai convinge de utilitatea lor, de vreme ce nici o acţiune nu are finalitate. Raţiunile mele sunt anulate de capitulările lor. Mai defensiv decât în faţa propriei doze de fatalitate, mă simt atras ireversibil în spasmele trărilor lor. Total nevinovat de decădere, de anulare şi resemnare mă văd nevoit să reanimez fiecare dorinţă din ei. Dorinţele lor îmi stabilesc condiţionat limitele raţiunilor mele şi mă izbesc violent de suferinţele lor. Nici timp pentru refacere nu există ...
*
Mi-am petrecut o zi întreagă într-un spital pentru a primi în loc de un diagnostic, sau măcar o certitudine, o strângere neviguroasă de mână, un zâmbet tâmp şi o promisiune că voi avea parte şi de cauzele care produc o boală fără denumire, fără cauze, dar cu multiple efecte. Deşi nu eu sunt cel aflat în suferinţă, neputinţa şi şi neutilitatea mea mă aruncă cu disperare în dorinţa acerbă de a-mi asuma suferinţa ei. Mă uit inutil în vid, căutând un Dumnezeu alungat de timpuriu din mine. Sunt extrem de încordat şi concentrat pentru a provoca o luptă de maximă duritate cu un adversar care are tot arsenalul necesar pentru a mă înfrânge. M-am educat să accept orice suferinţă, orice înfrângere şi să merg înainte indiferent de consecinţe, dar cu o condiţie: să-mi cunosc adversarii. Acum, când aceştia sunt indiferenţi la condiţiile mele, când nu-şi arată chipul şi preferă să emită doar pretenţia efectului mă simt pierdut între cauze.
*
Am devenit o mână moartă, ca într-o partidă de poker care cu certitudine mă va falimenta. Nu falimentul îmi aduce suferinţa ci dorinţa dementă de a-mi asuma capitularea lor. Este anul în care mă aflu sub semnul crucii mele. Dacă va fi la final ceva de păstrat, cu certitudine aceasta îmi va fi demnitatea.