luni, 29 iulie 2013

Despre păcatul iubirii (III)



Iubirea se regăsește în orice formă a abandonului dinaintea ființei adorate. Iubirea se poate afla și în bestialitatea acelei uri rămase după criza de luciditate aferentă sfârșitului. Să îți atingi limitele trăind în carnea și sângele ființei iubite este copleșitor și mai presus de orice, unic; ni se poate întâmpla doar o singură dată. Violența acestei trăiri este identică morții; trăim iluzia comuniunii cu Divinitatea! Avem oare curajul să ne asumăm astfel de trăiri? Nici nu ne putem privi când iubim; am devenit străinul perfect căruia îi iertăm orice greșeală.
*
Amantul perfect nu este acela care seduce prin iluzia orgasmului, ci cel care se substituie vidului oferind iluzia împlinirii, a completului. Restul este arta amorului stropit cu puțin absint!
*
Răzbunarea celor răniți din dragoste este cancerul umanității, preambulul sfârșitului și primul pas spre acceptarea lui.
*
Să iubești – cumplită și sublimă pedeapsă. Este singurul motiv pentru care înțeleg abolirea pedepsei cu moartea.
*
Pentru cei destinați singurătății, iubirea este un banal instinct de conservare, un accesoriu obligatoriu al trusei de prim ajutor. Tot ei sunt singurii de la care putem învăța ghidul de supraviețuire vieții!
*
Poezia de iubire nu trebuie înțeleasă, nici măcar citită. Poeții sunt sacrificații de serviciu ai fiecărei generații, cei care se ratează pentru semeni. Sacrificiul lor stupid și inutil se compensează prin sacrificiul nostru de –a-i lectura …
*
Este iubirea un păcat sau nu!? Retractez! Renunțarea la sine este un păcat sau nu!?
*
Nu este nici o diferență între plăcerea să iubești și plăcerea înfăptuirii păcatului. Să poți muri din atâta placere, încât Dumnezeu în extaz să uite a-ți cere socoteală pentru plăcerea înfăptuirii păcatului!
*
Virtuozii iubirii vor savura întotdeauna acest păcat, împlinindu-l ...
*
Toți cei care ne vor striga cândva în față păcătosule, e limpede că sunt ori au devenit impotenți!

marți, 16 iulie 2013

Regretul de a fi (IV)



Pentru un ins care declară că nu are regrete, spun că totuși sunt câteva care mă-ncearcă. Aceste regrete nu sunt vii, sunt doar pulsațiile eternului război dintre afect și rațiune. Uneori mă-ndoi sub povara unor gânduri răscolitoare, care-mi storc ființa de orice împotrivire și calm uscându-mi lacrimile nenăscute. Mi-am deprins ființa cu suferința și orice stare de bine îmi pare o binemeritată pauză nimfomaniacă, fiindcă răsfățul vieții este desfrâul sfinților. Nu pot atinge paroxismul vieții decât tânguindu-mă și zvârcolindu-mă în agonie, căutând a-mi asuma blestemele lumii pentru culpa lașității de “a fi”! De prisosință mi-ar fi sărutul sângeros al apusului și asta doar dacă aș avea certitudinea că în fiece apus umanitatea și-a pus toată speranța în iertarea propriei neputințe. Am dreptul să mă-ntreb prin ce hazard mi-a devenit destinul acest drum încrâncenat și înglodat în tina aceleiași neputințe!? M-aș putea scălda cu drag în cinismul Divinității, în schimb o fac cu scârbă în cel propriu. Cu mine sunt împăcat și mi-e prea mult cu mine. Să-mi fie tristețea, amărăciunea și singurătatea virtuți, iar cinismul și masochismul vicii e singura motivație pentru care rezist vieții …

luni, 15 iulie 2013

Să exist prin neexistență ...





Mă mir de mine, de faptul că încă mai am răbdare cu semenii. Este cumplit să lupți cu armele neputinței împotriva ignoranței, să îți autoimpui indiferența dinaintea urgiei umane, care se îndreaptă încolonat și contemporan civilizat spre apocalipsă. Sfârșitul umanității mi-e indiferent câtă vreme se duce-n uitare, însă-mi repugnă ideea abandonului fără un gest sau măcar un licăr de luptă. Nu-mi ascund tristețea dinapoia misterelor ăstei lumi, dimpotrivă sunt ocupat cu dezlegarea lor; aceste mistere sunt nimicniciile celor care le cultivă. Numai cunoscând despre semeni mă pot detașa de ei și inspidele lor mistere, mă pot îndepărta de septicemia vieții.
*
Adeseori m-am întrebat dacă Dumnezeu nu m-a osândit la umilință oferindu-mă ăstei lumi și încă nu am răspunsul. Dogmatica fariseilor nu mă ajută supraviețuirii, doar îmi suprimă tendința de simulare a rezistenței. Existența mea nu ascunde nimic, nu tăinuiește arta supraviețuirii; ea doar s-a salvat prin rugăciune și prin ceea ce Divinitatea s-a regăsit privind în altarul ridicat din ruinele proprie-mi conștiințe.
*
Nu există evadare din suferință decât abdicând morții. O soluție fără soluție, căci dincolo de viață nu afli răspunsuri și nici nu primești dreptul la taifas cu sfinții; dincolo de viață înveți cum să supraviețuiești neîmpăcării afectului și neîmplinirilor, câtă vreme aici am învâțat să supraviețuiesc ăstei lumi, implicit rațiunii de a fi contemporan Divinității.
*
Ce este viața!? Ce este moartea!? Nu se poate trăi decât acceptându-le pe ambele. Viața și moartea se pot exclude doar trăindu-le concomitent. Să exiști prin neexistență, adică să inspiri nimicul din semeni și să expiri viața din tine, sau invers. Oare nu este un chin să trăiești fără perspective? ... căci perspectiva morții mă înfioară gândindu-mă că se poate totuși ca murind să fiu părtaș unei alte existențe, paradoxal, eternă!
*
Simt cum mă pierd în neantul ăstei lumi. Cumplită nu este pierderea mea, ci senzația că trăind ca atare nu pierd nimic ...