joi, 28 februarie 2013

Regretul de a fi (III)



Mi se întâmplă să privesc în mine și să mă caut de inimă; mă caut doar când mă zdruncină pulsațiile sangvine, când mă doare șuvioul rece pierdut prin capilarele rațiunii obsedate de singurătate, de pustiul unei chilii dedicate tăcerii. Știu că este acolo, fără a-i simți sau a-i dori prezența; mi-e de-ajuns răsăritul pentru a mă știi viu. Am oferit tot ce am avut de oferit într-un foarte îndepărtat cândva. Atunci nu am renunțat ci am decis să port tunica războiului minții, singura cale posibilă de a mai salva ce a rămas din mine. Tunica mea nu are buzunare tocmai pentru a nu purta acele epistole aducătoare de nostalgii și inutile amărăciuni drăgăstoase care ne îndeamnă la iertare, acceptare și reîntoarcere la agonie. Căci de agonie am fugit ca de ciumă, lepădându-mă pe drum de bucăți de suflet precum un lepros damnat de semeni. Mi-e mai bine la marginea destinului tău, acolo unde nu vei ajunge niciodată pentru că nu ai primit precum mi s-a dat mie, blestemul hăitașului ce-n căutarea victimei își încolțește propria-i umbră. Zilnic parcurg aceeași distanță, iar distanța față de trecutul ce ne leagă se păstrează ca și cum totul s-ar fi petrecut într-un astăzi, nicidecum un ieri. Poate ar trebui să urc sau să cobor, dar mi-e egal atâta vreme cât rezist tentației de a mă căuta de inimă …       



miercuri, 27 februarie 2013

Te părăsesc femeie!



Te pãrãsesc, femeie!
Ce crimă comit? Şi dacã ar fi astfel, ce-i cu asta? Nu ar fi nici prima nici ultima. Ai idee de câte ori am fost eu asasinat? Eu cel care încă te iubesc? Eu, cel pe care nu l-ai meritat niciodată? Pierdere de vreme s-a dovedit comunicarea dintre noi. Şi pentru a fi sigur că nu te-ai întristat, te trec în testament. Îţi las şi sentimentele după care tânjeşti inconştient. Decedată fiind nimic din ceea ce îţi las nu îşi dovedeşte utilitatea. Orice mi-ai cere, vei primi! Strig notarul, dar înainte de asta, sun legistul pentru a-mi certifica decesul tãu şi criminalistul care să mă acuze de crimă. Dacă vreodată voi intra în istorie, vreau - nu doresc - să fie consemnată moartea ta. Tagma masculină îmi va ridica piedestalul, iar cea femininã îţi va face ţie statuie. O vor aşeza pe piedestalul meu, ca să nu rămân făr' de tine nici în istorie. Unde să mă ascund ca să nu mai aud de tine? Scot ochii sfinxului şi m-aş ascunde în orbita lor de piatrã. Tot nu ar fi de ajuns. Există un singur loc unde m-aş putea totuşi ascunde. În tine. Acolo aş muri la rându-mi pentru că tu nu mai eşti.
Of, femeie ...! Sunt condamnat sã-ţi suport blestemul. Blestemul de a-mi aparţine. Pot să te mai ucid încă odată? Lasă-mă să te părăsesc din nou. Tot la tine mă voi întoarce. Ce viaţã trăim, femeie? Veşnic, între morgă şi reanimare!... 





luni, 25 februarie 2013

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (V)



Sunt momente în care preferăm tristețea, fără să ne explicăm motivele. Este mai simplu decât pare. Când sunt trist simt cum curge prin mine blândețea vieții, cum se deschid toate porțile închise semenilor; atunci devin un muzeu al misterelor. Cât de plăcută poate fi acea senzație în care dorești să te unifici cu acea parte a umanității care simți că te merită, care într-un oarecum” te-ar completa. Sunt  momente în tristețe, în care tânjim a ne uita total și definitoriu într-un suflet strain, de la care avem pretenția să ne înțeleagă și să ne tămăduiască, poate doar pentru că la rândul nostru cândva am oferit identic, sau pentru că am mai avea atâtea de oferit. Sunt atâtea momente în tristețe în care temerile devin nevoile ființei, în care ne căutâm de răspunsuri și riscăm totul pentru o târzie melancolie. Oricât mi-ar plăcea tristețea nu îmi permit încă aceasta împăcare, dar pot afirma: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”   

duminică, 24 februarie 2013

Voi pleca (spre minus infinit)



Voi pleca desearã,
sã te pot uita
pe-o alee-neagră
unde pot ierta,
voi sta la taclele,
la intrare în rai
sau revin la tine,
luciferi sã-mi dai.
Voi pleca în tãcere,
ca sã nu mai mint
sã mã împac cu mine,
sã m-accept, sã simt,
voi atinge marea,
am sã o somez
într-o idilã albã,
sã naufragiez.
Voi pleca la noapte
te declar un mit,
uit de azi regretul
de-a te fi iubit,
tu sa nu mã cauți
sunt un gen banal,
dezmembrat în semeni
pânã la final.


sâmbătă, 23 februarie 2013

Pierdut de linia dreaptă a destinului



Ultimele zile mi-au adus revelația ratării. Viața mea reprezintă cumulul vieții altora; este ca și cum aș fi trăit în paralel viața mea și a semenilor (în viața cărora m-am implicat), sau mai rău, mi-am trăit propria-mi viață prin alții. Imi spun adeseori ca viața mea se identifică cu abundența de căutări și regăsiri, de căderi și reveniri, de tristeți și bucurii îngropate în adânci tăceri, dar acum știu că ăste toate nu-mi aparțin, nu sunt decât reflexia celorlalți în oglinda afectului meu. Nu sunt deloc precum tumultosul râu de munte care se prăvale peste valea umană săpându-și albia, sunt o mlaștină amărâtă care a secat la primul zâmbet regăsit în semeni, căutându-se mereu de alte amărăciuni. Sunt singurul vinovat de această anulare definitorie; îmi este cu neputință să mă redefinesc, să caut un nou sens al vieții atâta amar de vreme cât nici măcar Divinitatea nu și-a găsit un sens în mine.
Îmi amintesc acum de Eliade care prefera “… o dragoste pierdută decât una neavută”, dar cum aș putea alege ceva ce nu am avut niciodată!? Am ales să investesc în semeni mai mult decât în mine, astfel încât nici nu-mi pot permite luxul de a mă regreta. Am sentimentul amar al nedesăvârșirii. Sunt perfecta definiție a nefericirii pentru restul vremii în care nu mă mai simt a fi eu. Nu-mi plâng de milă; las acest gest de umilință martirilor. Dacă vreodată ar fi o clipă destinață reproșurilor atunci aș reprosa rațiunii încătușarea la care m-a supus, căci sufletul meu a fost destinat muzelor care au primit altare și sculpturi glaciare. Dacă într-un adevăr există neființa, atunci ea există numai aici între cei vii, cei care ne așteptăm resemnați sfârșitul. Luați bucâțile rămase din mine și hrăniți-vă câinii aciuiți în suflet, spirit și simțire; aceasta este ultima mea ofertă, nefiindu-mi nimic de trebuință. 

 

miercuri, 20 februarie 2013

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (IV)



Fericirea este partea cărnoasă a fructului oprit. Călători anonimi în timp și spațiu suntem în perpetua căutare a celui mai sublim produs al imaginației. Suntem capabili de orice sacrificiu, traversăm desculți infernul și tot este prea puțin. Câtă neghiobie zace în noi! Avem dreptul la o singură iluzie, pentru simpla fixare a etalonului fericirii. Cum Dumnezeu putem spera la ceea ce ne interzice firea, când suntem produsul eșecurilor noastre? Niciodată nu ne-a fost la îndemână uitarea pentru că ea stă mereu dinapoia fricii de eșec. Răbdarea de-a-mi cunoaște semenii am considerat-o dintotdeauna un blestem, nicidecum o virtute; să stai, să asculți, să analizezi și apoi să aștepți de la semeni doar ceea ce știi ca ți se poate da, nimic mai mult. Cum te poți mulțumi cu puțin și-mi vorbești despre fericire, când tu străinule (străin de amplitudinea și complexitatea cuvântului viață) nici măcar nu ai noțiunea nimicului? Nu afirm că nu avem dreptul la fericire, spun doar că ne este inaccesibilă, că suntem mai mereu în confuzie când facem referire sau gândim la ea. A suporta adevărul și a învăța din el despre noi, este mai mult decât a ne izbăvi de trecut, îngropându-l pe o plaja unde singurul sens al vieții mării înseamnă refluxul. Știu de la viață că singura fericire veridică și autentică atinsă vreodată de om, este starea euforica a prostului încântat de nefericirea mea. Și mai știu un lucru: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”   
 

marți, 19 februarie 2013

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (III)



Cu cât suntem mai inteligenți și mai rationali, cu atât mai mult prăpastia dintre noi și umanitate ni se pare mai adâncă; cu cât prăpastia este mai adâncă cu înzecit mai mult simțim suferința și ceea ce ne diferențiază. Toate aceasta păstrează răceala dintre noi și ne-ndepărtează tot mai mult de răceala lunii. Astfel, tot ceea ce trebuie păstrat ca mister devine rutină și în final ne pietrifică-n ignoranți. Pentru ce să mai trăiești, când îți este totuna frumosul și grotescul, iadul și raiul sau calăul și victima!? Unde am mai afla farmecul vieții când dintre extreme am eliminat liberul arbitru și tot destinul nostru se reduce la axa orizontală dintre minus și plus infinit, parcursă într-o duioasă și imbecilă platitudine? Cândva îmi voi renegea curajul singurătății și voi traversa prăpastia, pentru a vă striga în față : „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!   


luni, 18 februarie 2013

Prima serenada a Erosului



În noaptea când vei vrea sã pleci
voi fi oceanul, ce-l petreci.
De-a stânga ta voi fi un val
un Poseidon zâmbind banal,
de-a dreapta ta voi fi taifun
înec iubiri, zidite-n scrum.
Dincolo de mine, vei afla pãmântul
în nisip poeții, profanau cuvântul,
sanatorii goale, pline de blesteme
treci pe lângã ziduri scrijelindu-mi semne,
dai poruncã nopții sã rãmânã zi,
luna te ascunde, nu te pot gãsi.
Las o serenadã, pe la țãrm, când treci
în noaptea când vei vrea sã pleci.


vineri, 15 februarie 2013

Prizonier al propriului neam




Of! … Doamne Dumezeule! Mă simt aparținând unui neam deocheat și descântat de Tine. A fi contemporan ăstui neam este o perpetua durere. Înainte de a continua trebuie să-ți spun ca la români și durerile sunt blânde. Nu suntem de neclintit pentru că am rezistat oricărei invazii, ci pentru că toate invaziile ne-au subestimat. Îmi vine în minte acum, Cioran, care spunea despre noi că suntem un “neam cu vocația ratării”. La noi orice blestem este tratat cu aceeași lejeritate cu care ne irosim inteligența nativă. Nu doar sangvinitatea daco-latină, adică un soi de barbarie civilizată, ci și naivitatea ne-au salvat de la dispariție. Nu putem trăi fără o dramă, fără o sudalmă și-un pahar de vinars la apus și niciun răsărit nu ne-a răpit candoarea ospitalității. Ceea ce am păstrat în subconștientul național este rădăcina adânc înfiptă în acest pământ. Ne uităm spre cer fără să dorim a-l atinge, ne uităm umili în pământ cu frica neființei de moarte. Cui aparținem și ce ne-ar mai fi de trebuință, când Tu ne-ai dat totul și noi nu ți-am întors nimic? Știu că ne merităm soarta și că poate niciodată nu vom simți căldura plăcuta a luminii, dar trebuie să ne ierți. Nu cerem iertare pentru ratări, trădări sau minciună, nici pentru ceea ce am zidit din noi în zidurile tăcerii sau ce-am irosit oferind inutil ăstei lumi, cerem iertare doar pentru păcatul sclaviei asumate. Suntem sclavi la oricine pentru un codru de pâine și îi urâm pentru asta. Nu suntem loiali nimănui, nici măcar nouă. Dar privește-ne, pe lângă “vocația ratării” avem acea calitate de a păstra intensitatea și autenticitatea cu care trăim aceleași drame de mii de ani. Cum să nu ne iubești când suntem rătăciții ăstei lumi smulgându-ne din rădăcini doar pentru a recădea istoviți și inconștienți în ele? Nici un strigăt de agonie nu va răzbate până la tine, pentru că nu cunoaștem sensul agoniei. Noi știm doar să ne trăim blând durerile și să perpetuăm candoarea ospitalității.   

joi, 14 februarie 2013

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (II)



În ultima vreme am permis rațiunii să-și dezlănțuie tirada asupra decăderii pe care o suportăm cu același stoicism istoric, care ne definește deplin. Critica pe care o folosesc cu agresivitate domestică este rezultatul unei biciuri acerbe pe care subconștientul a aplicat-o afectului meu. Nu-mi reproșez nimic, nici măcar ceea ce sunt, deoarece suntem cu toții rezultatul utopiei contemporaneismului. Citeam deunăzi că celei mai credibile instituții naționale, Biserica Ortodoxă Română, i-a scăzut cota de încredere cu 20 de procente ajungând la puțin peste 60%. Simt și se vede limpede faptul că suntem în pragul unei crize morale și de identitate fără precedent. Cei care mai au speranță și se caută de echilibru și liniște în relația cu Divnitatea, se vor lăsa pradă deznădejdii și haosului, vor căuta alinarea în alte zone, total străine lor. Cert este că într-un adevăr ar fi nevoie de o curățenie spirituală, dar nu în orice condiții și sub auspiciul oricăror consecințe, mai ales dacă nimeni nu și le va asuma ulterior. Nu este suficient să gândim, trebuie să aplicăm ceea ce gândim/simțim și să suferim dacă este nevoie, pentru a ne putea salva de frică și haos. Dacă am avea răbdare să privim mai atent semenii, am realiza că totul se petrece intuitiv și reflexiv, aproape nimic nu mai păstrează amprenta rațiunii, sau a unei gândiri aprofundate. Nu suntem deloc departe de un comportament complet libertin, instinctual și barbar, îndepărtat de orice canon ori bunul simț al decenței și demnității. Am trecut demult prin valea morții și mă cunosc îndeajuns încât să pot afirma că sunt un supraviețuitor indiferent de provocările pe care viața și umanitatea mi le pot adresa. Vă reamintesc că: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”  
  

miercuri, 13 februarie 2013

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (I)



Nu-mi doresc a fi părtaș unei justiții imparțiale și personale pentru că, trebuie să recunoaștem, ”dreptatea ne aparține întotdeauna. Teoretic suntem definiția inocenței, pe când noi, sub asediul conștiinței aprofundăm antigravitația. Suntem prin minciună tot mai departe de rădăcini, de sfânta țărână din care am fost încropiți tocmai pentru a găsi mai ușor calea prin care ne putem detoxifica ființa. Normalitatea pornește de la acceptarea faptului că eternul este o iluzie, ca atare și noi. Destinele diferite sunt apanajul conviețuirii comune nu comparației și deznădejdii alimentate de invidie. Dacă ne-am putea debarasa de superficialitate și lejeritatea cu care etichetăm semenii și etapele din propria viață, am fi capabili măcar de simpatie sinceră. Suntem departe de noi și de aproapele nostru, iar ceea ce este rudă prin sânge ne compare adeseori ca un mare compromis, alteori o imensă umilință. În lupta cu absurdul umanității nu port nici un stindard; recunosc în schimb, că-mi port la vedere, ostentativ, demnitatea. Tocmai din acest motiv îmi permit repetiția: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”   
 

marți, 12 februarie 2013

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea”




Voi scrie, din nou, despre nefericire, dar nu despre a mea ci despre nefericirea semenilor. Omul este un animal frumos, inteligent, intuitiv și seducător. Prea mult pozitivism aflu în recenta afirmație. Realistic vorbind, afirmația anterioară este un fals grosolan care ar trebui să trezească conștiința înaintea revoltei. Ori sunt eu un magnet pentru nenorocirile și dramele semenilor (nu ca trăire, mai degrabă ca împărtășire) ori am avut doar “norocul” de a-i întâlni. Mi-am lovit urechea internă de flecuștețe, drame sentimentale și probleme existențiale pe varațiuni date de invidualitatea fiecărui destin. Umanitatea este în pragul unei nebunii neautentice, totul pornind de la lipsa cu desăvârșire a simplei răbdări pe fiecare ar trebui să o regăsească vis-a-vis de sine. Nefericirea semenilor are o cauză mai sfântă decât religia ca și credință; pur și simplu ați uitat să judecați și să vă judecați singuri. Nu poți aplica ceea ce cugeta alții pentru tine. Este nevoie de multă răbdare, experiență și ratare pentru a atinge acea învățătură din greșelile altora; până la acest nivel singura calitate decentă pe care o deținem este consecvența, repetând greșelile și învățând doar când finalitatea acestor repetiții se soldează cu o dramă similară unei “apocalipse”. Întâlnindu-vă, dragii mei, am realizat cât de mult vă poate iubi și ierta Divinitatea, altfel nu-mi pot explica cum ați supraviețuit propriei anulări, neputințe și ridicolului. Nu dețin nici un apanaj al Divinității și nici nu mă simt întotdeauna în apropierea Lui, dar pur și simplu am realizat ca voi aparțineți Providenței și reciproc. Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!