Împăcarea afectului cu raţiunea îmi provoacă teribile convulsii. Nici nu mai realizez cine mă domină şi-mi determină acţiunile. Raţiunea a devenit un parazit al sufletului; toate sentimentele şi trăirile se regăsesc în atemporalitatea măruntei mele existenţe. Fără filtrul raţiunii, sentimentele mele nu-şi află direcţia şi nici sursa. La rându-i, raţiunea s-a coborât în stomac, în plaga ascunsă unde se formează emoţiile. Raţiunile existenţiale, vlăguite de lipsa trăirilor, nu au seva care să-mi întreţină ”setea” de viaţă. Împăcarea afectului cu raţiunea mi-au asigurat traversarea liniştită a destinului. Trăiesc aidoma unui sfânt canonizat şi deplâns de semeni pentru lipsa pasiunii. Umanitatea mă acceptă nu pentru ca aproape ating perfecţiunea şi nu sunt supus greşelilor, ci pentru că nefericirea mea o fericeşte pe ea. Echilibrul din mine completează dezechilibrele lor. O simbioză inutilă, atâta vreme cât mie îmi rămân convulsiile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu