Recviem

Aflu din răvașe c-ai plecat departe

și că universul tace a mirare,

între noi, rămașii, dorul ne împarte

unii melancolici, alții nepăsare.

Aminitiri neșterse vin la re’ntâlnire,

al tău chip și glasul îmi devin povară,

e aprilie-n lume și-n cireși foșnire,

Zeppelin îmi cântă, ”raiului fă-i scară”.

Te-am iubit desigur mult prea mulți deodată

și ne-ai fost iubită fără să ai știință,

plânsul nostru seacă, lacrima-i uscată,

pentru a ta iertare am păstrat credință.

Viața se continuă dincolo de viață,

îmi vei sta în gânduri, amintiri citate,

nu îți spun adio, nu îți scriu postfață,

îți doresc din suflet – blândă eternitate...

Amintirea ta...

... a devenit un reflex pavlovian cotidian;
nu aduce cu sine dureri,
nici revelații spirituale.
Mai degrabă, amintirea ta invocă lipsurile cărnii
și intrarea in paradisul schilodit al desfătărilor.
Devin tot mai uman,
mai aplecat spre păcat,
mai însetat de vicii,
un îndreptar al patimilor.

... nu poartă o vină,
ea poartă doar un nume, un chip
și nurii unei nimfe ascunse în amfora unui destin ce-mi poartă numele,
în care timpul nu a găsit un ritm,
un puls,
o viață ce merită trăită până la capăt.

... mi-a adus notorietate între semeni,
între cei aidoma mie,
dependenți de păcat;
mi se mai spune "Cel care mai are timp să aștepte!"...

Am uitat

Cum pot concepe o nouă iubire

cu întreg trecutul nostru amoros în mine?
Cu tine în mine,

aportul meu la evoluția umanității rămâne o iluzie,

o muncă nefăcută.
Te rog lasă-mă să trăiesc;

astfel vor ajunge la mine pietrele,

iarba, florile, oamenii

și eventual o nouă iubire.
Dacă-mi reușește a primi ceva din afara mea,

atunci m-a părăsit singurătatea.
Sunt o galerie impenetrabilă

în care moartea își dezvăluie arta.
Am uitat să trăiesc...

Promisiune

De cand am prins gustul femeii,
mi-am promis Edenul.
Am promis că voi fi mistuit de pasiune,
de firescul adamic și păcatele cărnii,
de sevele care păstrează inima-n viu, până când amintirea noastră
va deveni mumia care mă bântuie.
Promisiunile sunt acum alibiul iubirii ce-ți port
și tot ce mi-ai rămas e întrebarea fără de răspuns:
"acum mă-nțelegi?!"...