Considerat ca fiind un reper inutil al efemerului vieţii am fost întrebat obsesiv dacă îmi este frică de moarte. Indiferent de starea care mă definea şi de tendinţa versatilă a camaradului de conversaţie, răspunsul a fost acelaşi. Nu! Adevărat, adeseori m-am dovedit a fi cuprins de nelinişti când am simţit prezenţa morţii. Neliniştile mele erau adresate ca o patetică scuză celor care erau obligaţi să supravieţuiască trecerii ei. Întrebarea îmi pare în permanenţă o dovadă de naivitate a interlocutorului, pentru că mă obligă să vorbesc despre necunoscut. Ce ştiu despre moarte!? Nimic! Nu-i sunt dator cu nimic, nu ne stabilim întâlniri discrete, nu îmi este amantă. O certitudine există totuşi. Cândva vom face cunoştinţă. Dar până atunci sunt dator acestei lumi cu prezenţa şi evit să trec meteoric prin viaţa contemporanilor mei. Nu am decis eu când să intru în această lume şi probabil, excluzând suicidul care oricum nu este o tendinţă care să mă caracterizeze, nu voi decide nici când o voi părăsi. Ce voi găsi dincolo de viaţă!?
Nu ştiu, pentru că nu am murit niciodată!
"Ce ştiu despre moarte!? Nimic!"
RăspundețiȘtergereAr trebui sa stim ca moartea e plata pentru viata.Si ca mai devreme sau mai tarziu o sa ne platim si datoria asta;asa cum platim orice in existenta noastra.
"To die is landing on some silent shore,where billows never beat,not tempests roar"Garth
Domnișoara Iuliana,
RăspundețiȘtergereceva îmi scapă aici. Probabil nu înțeleg exact ideea ”moartea e plată pentru viață”. Pentru viața cui? Pentru viața noastră cum am trăit-o, pentru cum am distrus sau influențat mai mult sau mai puțin inofensiv viața celorlalți!? Cum rămâne cu conceptul creștin în care noi trebuie să plătim păcatele până la a șaptea generație? Pentru mine moartea este, sau ar trebui să fie marele nimic. Neantul, ceva ce nu poate fi definit. Mi-ar fi fost mult mai simplu să fiu un idiot și să sper la un rai sau un iad, dar mă împiedic prea des de rădăcinile unei rațiuni exersate, cultivate. Cât despre plăți, mă fac vinovat doar de plata utilităților și dărilor către stat :). Niciodată nu am fost adeptul vendetelor sau al ispășirii păcatelor, cele din urmă la las în grija clopotarilor, cei care mai au sfânt în ei doar punctualitatea, măcar atât spre diferență de mine sau semenii mei.
Reverențe pentru trecere, lectură și răbdare.
Hmmm... moartea nu este sfarsitul. E doar o trecere.
RăspundețiȘtergereSa nu luam in considerare conceptul crestin.E irelevant.
RăspundețiȘtergereEu vad viata ca un "bun" ce trebuie platit;nu conteaza cum am fost noi de-a lungul vietii sau cum am influentat vietile altora.
Bia spune ca moartea e doar o trecere;poate ca are dreptate.Dar un sfarsit e;E momentul intalnirii cu Sinele adevarat;iar daca moartea e neant si nimic mai mult,atunci sa im fericiti:vom dormi in sfarsit fara sa fim deranjati.
Zi buna!
Bia, ...
RăspundețiȘtergeredeparte de mine gândul de a vă instrăina de adevăruri, dar suntetți extrem de tănără și frumoasă (atenție! nu estetică) ca să vă permiteți o părere despre moarte, iar eu să vă contrazic. Să admitem că poate fi o trecere ...
O simplă întrebare care suportă un răspuns simplu și pe care , rogu-vă, îl aștept. Trecere înspre ce!?
Reverențe.
Domnișoară Iuliana,
RăspundețiȘtergererămân la părerea mea și anume că ceva îmi scapă sau poate nu sunt capabil să înțeleg. ”Viața este un bun ce trebuie plătit”; cum!?
Întâlnirea cu ”Sinele” și liniștea somnului de veci sunt variante plauzibile și le accept ca atare. Lămuriți-mă, rogu-vă, vis-a-vis de prima idee.
Reverențe.
Inspre urmatorea etapa :) Sufletul e vesnic.
RăspundețiȘtergereAvem intotdeauna ceva de cerut de la viata:cerem intotdeauna un gram de noroc pentru a reusi in cele intreprinse de noi,vrem fericire,liniste,intelegere;vrem ca visele noastre sa nu moara in mijloc de drum.
RăspundețiȘtergereVrem multe,iar pentru toate astea trebuie sa platim.
Unii nu cer nimic de la viata pentru a nu-i fi datori mai tarziu,dar uneori ea ne da si fara sa cerem.Si ajung iar la ideea mea.