Nu
cred în
sex sau în ceea ce are el de oferit. În consecință nu cred nici în libertatea sexului
sau în orice formă de manifestare a sexualității individuale. Acceptarea
sexului ca o formalitate a existenței individuale prin care defulăm și dezavuăm
tendința spre echilibru care ne definește este identic cu acceptarea alăturării
frumosului prin estetic, nicidecum diferențierea lor.
Nu-i
condamn pe cei care exprimă, chiar numai și la nivel declarativ, nevoia imperioasă
de a face sex, de a vâna ori a se lăsa vânați, de a-și permite fluxul și
refluxul adrenalinei prin vintre și vene, doar pentru o comparație imatură,
borgiană sau alighieriană a prezentului cu trecutul adolescentin al vieții lor.
Prefer să-i ignor și să respect ideea inimității, să răd pufnind de Freud și
adepții practicanți ai lui și să exersez varianta platonică, nu doar la nivel teoretic,
a iubirii filosofice pure, acea formă nealterată a simțirii în care instinctele
nu-și află locul dinaintea sau dinapoia trăirii.
Aici
nu este vorba de adulter sau preacurvie în sensul biblic, un sens de altfel insuficient
argumentat pentru a fi credibil. Aici este vorba de ceea ce pierdem, bucată cu
bucată din noi, vorbesc despre sexul liber ca despre o lepră a afectului, o metastază
neextripată a rațiunii.