Cele 7 păcate

În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginţi", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" şi "mânia". Deși le-am tratat separat, am realizat că parcurse împreună îndeamnă la mai multă cugetare și simțire.

I

Mândria

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii” 

Nicolae Steinhardt 

De aici voi porni acest ciclu. De la noi cei care credem că avem certitudini. Suntem naivi. Nu avem certitudini. Nu vă amagiţi! Chiar dacă am avea certitudini fiind orbiţi de infatuare ni le refuzăm. Şi dacă le-am vedea, nu le-am accepta! Presupunem acceptarea. Credem în ele? Nu mă voi erija în nici o instanţă morală. Nu sunt eu cel care să predea lecţii de moralitate de la această abruptă tribună. Tocmai de aceea fac apel la exacerbatul şi personalizatul bun simţ. Abuzez de prezumţia de nevinovăţie pe care ne-o acord cu acea candoare specifică condamnatului la viaţă. O viaţă pe care trebuie să o concep alături de voi, contemporanii. Cei care defulăm prostie, nimicnicie şi idolatrizăm mediocritatea. Sunt intoxicat de mesajele voastre. Nu avem nimic în comun cu artele. Cu boemitatea. Cu ludicul. 

Mândria este păcatul care domină umanitatea. Mă domină, te domină – pe tine, cel care citeşti acum acest text -, ne domină. Nu avem scăpare. M-am săturat să “culeg” efectele defulării individuale căutând cu stoicism cauzele. Nu suntem martirizaţi mai mult decât merităm. Orgoliile care ne domina şi care ne conduc în tenebrele destinelor noastre ne conferă atributele decesului nedeclarat şi nerecunoscut. Nu am nimic împotriva celor care nu conştientizează ceea ce sunt. Oricât de evoluat ai fi, cu CERTITUDINE eşti prizonierul tendinţelor de acumulare. Lipsa de maturitate nu te condamnă să trăieşti la limita superficialităţii tale, dar te păstrează acolo. Conclava de unde poţi arunca cuvintele fără să îţi fie teamă că se vor întoarce împotrivă-ţi. Fără remuşcări maliţioase. Cuvintele izbăvite din aceste terminaţii ale universului se pierd până la destinaţie. Chiar ajunse la destinaţie, sunt atât de amorfe încât trezesc patetismul în cei plecaţi dintre noi. Cei evoluaţi. Cei care au învăţat să renunţe la ceea ce îi denatura şi îi deferea dezumanizării. Suntem capabili să răzbunăm orice bună intenţie, orice vorbă bună, orice idee care este superioară anarhiei gândurilor noastre. "O anarhie organizată" mi-aţi putea răspunde. Aş prefera să nu faceţi asta. Aş prefera să renunţăm la fariseii din noi. Aş prefera să renunţăm la orgolii. Să ne capacităm inteligenţa pe înţelegere. Pe acceptare. Să oferim mai mult decât primim! Ce avem de câştigat dacă lăsăm mândria să ne dicteze statutul în societate? Dacă comunicăm interfaţând cu infatuare, purtăm pe chipuri masca aroganţei şi plecăm din noi purtând umbra laşităţii sub masca mulţumirii de sine? Unde sunt bătăliile declarate? Avem în jur numai duşmani? Prietenia a devenit o noţiune perimată şi falsă? Etichetăm caracterele după propria involuţie. Acum râd până în prăselele fiinţei mele la gândul că m-aţi corecta: “ propria EVOLUŢIE!”. Este mai bine să scrii decât să nu scrii. Ceea ce scrii rămâne. Te califică! Sau, descalifică! Important este să dovedim accepţiune vis-a-vis de “scriitorul contemporan” şi să spunem curat în simţiri şi exprimare ceea ce este bun sau rău. Dar fără pretenţii de geniu al tavernelor. “Fără mândrie suntem nimic” se aude de la capătul universului. Ba suntem! Mai dornici de revanşă în faţa mediocrităţii noastre. Opera ne defineşte. Fără oprelişti, lipsiţi de temerile criticilor. Liberi, fără canoanele impuse de semeni. Erudiţi-va defectele! Calităţile au ele grija de noi!

“Metoda biografică ne poate ajuta să înţelegem pe autor, nu opera. Ne poate lămuri cum a fost scrisă şi dezvălui unele amănunte interesante, însă opera ca fapt ca unicitate, ca miracol nu ne-o lămureşte deloc! Tot astfel ca şi pământul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia, antropologia ne pot fi de ajutor ca să aflăm cum a evoluat pământul şi ni-l pot descrie; ori astrofizica şi astronomia cum a evoluat şi se prezintă cosmosul. Dar ce este pământul ori ce este ce este cosmosul ori de ce există cosmosul (şi în general, vorba lui Einstein, de ce există ceva), ştiinţele menţionate şi altele înrudite lor nu ne pot spune. Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea “scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o.” 

N. Steinhardt. 

II

Invidia

"Cu penele altuia te poţi împodobi dar nu poţi zbura "

Lucian Blaga

Invidia defineşte obscuritatea din noi. Evidentă îndeobşte la cei pătimaşi, invidia ne remarcă între cei mai puţin robuşti mental şi afectiv. Cuprinşi de cel de-al doilea păcat capital ne dorim să fim peste tot în acelaşi timp, să fim în centrul atenţiei. Consideraţi de sine centrul Universului vom depune eforturi depline pentru a domina orice asistenţă. Personajul inteligent pus să aleagă între “a fi” sau “a nu fi” cu certitudine nu va alege nici una dintre variante. Noi, cei măcinaţi de invidie vom fi incapabili să părăsim extremele. Bine înfipţi în extrema care ne convine pasibilizăm fraternizarea invidiei cu mândria. 

"A invidia înseamnă a te recunoaşte inferior"

Pliniu

Când eşti invidios profitul altuia devine pierderea ta şi pierderea lui e profitul tău. Recunoaşterea pierderii este primul semn al îndreptării în timp ce persistenţa în greşeală te vredniceşte în consecvenţă dar te condamnă la prostia eternă. Incapabili de iertare, veşnici în suferinţă şi nemulţumiţi de statutul de etern perdant acceptăm şi căutăm provocările propriilor riscuri. Căderea în ridicol ne este aproape, iar forma sublimă şi pură a singurătăţii ne va certifica existenţa în inutil. Iluzia derizorie a atingerii unui apogeu prolific va amplifica necunoaşterea şi neputinţele noastre.

"Cine nu este invidiat, nu e vrednic de a trai"

Eschil

Instinctele trebuiesc educate. Dar, lipsa acestora ne conferă statutul de victimă sigură. Instinctualii vor fi primii expuşi riscului dar şi succesului. Invidia ca şi instinct poate fi o calitate favorabilă evoluţiei direcţionate. În parte. Adiacenta acestei evoluţii este ignoranţa. Pentru că orice defect tranformat în calitate suprimă totalitatea calităţilor. Merită oare să fi invidiat pentru ceea ce ai devenit? Merită să fi invidiat pentru ceea ce nu eşti? De ce trebuie să găsim în ceilalţi certificarea noastră? Există garantul a ceea ce suntem? Incertitudinile primează când verificăm prin cauzele noastre expirarea garanţiei noastre şi efectele din contemporani.

"Numai dupa invidia altora iţi dai seama de propria ta valoare"

Tudor Muşatescu

Avem atitudine. Suntem o enciclopedie a trăirilor. Suntem ceea ce suntem. Nimic nu ne poate schimba în ansamblu. Suferim modificări la periferia afectului şi mentalului. Dar fondul genetic va deturna ceea ce nu ne reprezintă. Victoria donaţiilor genetice este o certitudine. La fel şi invidia. Ne naştem cu ea. Se cultivă. Se educă. Cine se naşte fără invidie se poate declara infirm. Cine nu va cunoaşte invidia va fi fericit cu puţinul pe care şi-l poate oferi. Va confunda mereu fericirea cu împlinirea, îndestularea cu mulţumirea de sine, invidia cu neputinţa. Care preferinţă ne defineşte, ce educăm primordial: invidia sau fericirea? 

"Nu trebuie să vrei nimic altceva decât nimicul care e în tine"

Emil Cioran

III

Iubirea de arginți

“Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă” 

Nicolae Iorga

Cine iubeşte banul uită de sine. Devenit robul banului eşti dispus la orice risc pentru a-l obţine. Nu văd nimic rău în a-ţi asigura decenţa traiului. Nu este nimic rău în a lupta pentru tine, în a-ţi aduce împlinirea prin certitudinea unui confort financiar. Întrebare: câtă certitudine îţi poate asigura un confort financiar? A primi bani fără să-i meriţi este identic cu autodistrugerea. Majoritatea preferă gloria scurtă şi măruntă în detrimentul liniştii valorii personale şi asta pentru că avidul nu conştientizează că prin acţiunile lui nu va primi nimic în plus decât ceea ce este şi ceea ce merită din partea societăţii. Dorinţa de a deţine putere şi a controla destine prin puterea banului ne poate scoate din matca creaţiei proprii, o falsă negociere precedată de “defularea” Divinităţii. Legea compensaţiei se aplică şi aici. Ce câştigi pe o parte este o pierdere pe alte fronturi. Cu cât acumulezi mai mult pe un front cu atât mai expus eşti în faţa nevoilor sosite de pe restul fronturilor. Totalitatea acestor fronturi, cuantificate într-un întreg te vor declara marele perdant în faţa menirii proprii. Prefer demnitatea de a fi om. Este de preferat mediocritatea contemporanilor în detrimentul renegării originilor. Iubesc discernământul şi detest recensământul conturilor mele. Nu-mi doresc absolut deloc iubirea contemporanilor, dar dacă voi fi pus vreodată în situaţia de a alege între respectul, dispreţul şi invidia acestora, atunci voi alege prima variantă.

"Dacă teoria mea nu corespunde faptelor, cu atât mai rău pentru fapte."

Martin Hegel

Generozitatea este apanajul celor înstăriţi. Caritatea lor este identică cu spălarea păcatelor. Nici un milionar occidental sau de dincolo de Atlantic sau Pacific nu doreşte să dea socoteală privind acumularea primului milion de dolari. Educaţia este o trăsătură rară a celor avuţi. Povestea vieţii unui milionar educat sau filantrop îţi cutremură fiinţa. Îţi modifică structura mentalului şi afectului. De ce ai alege să fi ca ei când poţi fi ca tine? Ce principii umane îi călăuzesc pe cei înavuţiţi? Singura calitate care defineşte aviditatea faţă de bani este oportunsimul. Nu cunosc nici măcar în istorie un personaj care să deţină completa împlinire prin avere. Nimeni dintre milionari nu şi-a publicat fericirea, nu şi-a declarat falsitatea din afişarea ei. Au ales obscuritatea nefericirii în intimitatea afectului personal. Nu există comparaţie între suferinţa celui bogat care pierde bani şi suferinţa celui care pierde puţinul. Adicţia de bani se completează prin singurătate şi blestemele invocate de invidia săracului. Prefer umilinţa provenită din privirea celor avuţi decat neliniştile lor. Dramele înavuţiţilor sunt demne de Dante, eu sunt demn de ospicile care tratează suficienţa avuţiei interioare.

“Două lucruri sunt infinite pe lumea asta: prostia şi universul. Dar de univers nu ştim încă nimic sigur”

Albert Einsten

IV

Desfrânarea

„Ce face un bărbat când iubeşte o femeie? O pregăteşte pentru următorul ...”

Lloyd Douglas

Desfrânarea merită “bârfită” pornind de la premisa că iubirea nu are legături reale cu eternitatea. Pentru că iubirea există, noi considerăm că este suficient să trecem prin toate trăirile adiacente ei, să atingem toate formele brute ale sentimentelor compatibile cu iubirea, să ne plictisim pe rând de adoraţie, de tandreţe, de romantism, de amăgire, de ură şi într-un final apoteotic să ne lăsăm în mrejele provocatoare ale dispreţului provenit din noi, din relaţia distrusă, din ceea ce a fost şi cu precădere din ceea ce a mai rămas. Nimănui nu-i este străin conceptul regretului. Regretul de a te fi implicat, de a te fi regăsit în jumătatea ta, de a te fi împlinit prin vrerea celor cărora ne-am dăruit necondiţionat. La ce ne folosesc regretele? Orice eşec îşi are motivele lui. Suntem maeştrii în arta denigrării şi arta deghizării adevărului. Întotdeauna noi vom considera că greşelile ne aparţin în mică parte. Iubind, considerăm că totul ne este permis, că orice greşeală poate fi iertată. Nimeni nu iartă adulterul. Intrebaţi-vă dacă aţi trece peste infidelitatea partenerului. Nici cei mai înveneraţi creştini nu vor reuşi să treacă peste deşertăciunile sufletului înşelat. Ce rost au întrebările, ce rost au iertările în războiul cu certitudinea precedentului creat? Ştim cu toţii că o ieşire în décor nu rămâne niciodată nepedepsită şi că acest derapaj ne va urmării toată viaţa. Odată dovedit, adulterul devine sursa tuturor reproşurilor. 

"Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atâta timp cât nu o iubeşte."

Oscar Wilde

Ce ne determină să comitem adulterul? Cu certitudine, nu plictiseala survenită în cadrul unei relaţii. Dualitatea noastră, nevoia de aprobare a viiciilor, de adulare a bărbăţiei noastre. Suntem purtători ai virusului iubirii, dar şi purtători ai implantului natural numit instinct. Instinctul poate fi depăşit numai de o raţiune intens educată şi exersată în canonizatele filtre ale afectului. Fiecare pas în libertate înseamnă o nouă ispită, o altă tentaţie. Ignoranţa va fi permanent răsplătită cu alte provocări, mult mai profunde, chiar lascive. Bărbatul ca şi femeia emană natural sexualitate. Face parte din educaţia de grup pe care ne-o însuşim încă din adolescenţă. Tendinţa de a cuceri cât mai multe teritorii şi permisivitatea celor care se doresc ocupaţi se completează perfect. Oricare dintre sexe poate domina sau accepta dominaţia. Nimic nu contează sub impusul instinctului. Contează doar fnalitatea. Realele probleme apar după marele eveniment. Atunci când se cere sau cerşeşti puţintică tandreţe, o fărâmă de atenţie. De ce trebuie să ne prefacem că avem ceva de oferit? De ce preferăm falsitatea când scopul a fost deja atins? Sinceritatea nu este în acest caz un act de curaj, ci mai degrabă o eliberare. Natura unei relaţii strict sexuale, dacă este stabilită de la început ne poate scuti de şocul căldurii unui corp străin, dar nu ne iartă de frisoanele conştiinţei. Fiecare dintre noi va alege varianta pentru care este pregătit: adicţia de sexualitate şi finalitatea formelor ei, sau echilibrul din cuplu. 

"Un intelectual este cineva care a găsit ceva mai interesant decât sexul"

Edgar Wallace

Ne-am născut vânători; aşadar, excesul de masculinitate trebuie potolit. Sursa perpetuă a împlinirii orgoliului masculin este femeia. Necesitatea de a survola viaţa este dată de gustul experienţelor extreme. Cine spune că nu şi-a dorit vreodată să petreacă o noapte în compania a doua femei eliberate de prejudecăţi este ori un om fără capacitatea de a-şi recunoaşte sexualitatea, ori un mitoman mai mult sau mai puţin declarat. Cei care au refuzat un asemnea experiment, ori suferă de un excesiv puritanism, ori intră prea des în catedrale, sau cel mai fericit caz – au cunoscut împlinirea prin iubire. Ai nevoie de astfel de experienţe!? Este perfect! Ai dreptul la orice, oriunde şi cu oricine. Tu ai ales să-ţi îngrădeşti libertatea. Să renunţi la tine! Atunci cînd alegem viaţa de cuplu ştim de ce am ales. Atunci să rămânem consecvenţi alegerii făcute în detrimentul instinctului şi plăcerii de moment. Să recunoaştem: orice personaj adulterin dacă este suficient de inteligent nu va renunţa la ceea ce are acasă pentru un amor ratat din faşă. Îmi amintesc despre cel mai rar tip de sex întâlnit – din punct de vedere al calităţii superioare, este sexul filozofic: ai unde, ai cu cine, ai cu ce, dar … de ce!?

“Marea diferenţă dintre sexul plătit şi sexul gratis este că sexul plătit e mai ieftin … ”

Brendan Francis

V

Lăcomia

„Nu e sărac cine are puţin ci cine-şi doreşte mult.”

M.P.Cato

Ce putem numi cu certitudine, lăcomie ? Există ceva rău în a-ţi dori binele!? Există indecenţă în a avea aspiraţii!? Dacă am deţine aspiraţii, acceptăm neputinţa semenilor, prin care suntem condamnaţi că punem în practică dorinţele!? Fără să caut dinadins societatea, mă împiedic de ea prin coincidenţa umanităţii. Accept zilnic compromisuri din partea unor anturaje create artificial. Raţiunile existenţiale ne forţează afectul, care acceptă concubinaje mediocre prin simpla interacţiune interumană. Aviditatea cu care savurăm nevoile provenite din aspiraţiile noastre, ne sorteşte inafilibilei decăderi. Şi toate acestea pentru că dorim decenţă. Nu mă refer aici la decenţa expresiei de sine, la decenţa viscerală sau la decenţa eticii necesare fiecărui individ, ci la decenţa de „a fi”. Această decenţă implică o existenţă în raport cu universul cel mai apropiat. Inevitabil ne raportăm acţiunile şi rezultatele la percepţia celor de la care avem expectaţii, indiferent de natura acestora: invidie, acceptare cu defăimare pasivă sau confirmarea naturală a unei prietenii. Nu cred că cineva ne poate impune să cerem mai mult decât merităm, să primim mai mult decât oferim şi să evoluăm disproporţionat în raport cu complexitatea noastră. Acceptarea acestei impuneri este identică cu schimbarea, la nivel aparent superficial, a ceea ce suntem. Numai instinctualii îşi permit luxul renunţării la raţiune, la pasiune, la plăcerea creaţiei. Putem condamna fără tăgadă pe cei care consideră oportunismul o soluţie continuă a emancipării personale, dar dacă apelăm la condamnare nu suntem departe de ei prin simplul fapt că ne permitem să ardem timpul afectat propriei împliniri. Ei nu vor trece niciodată de bariera nevăzută a echilibrului universal. Oare ar conta această conştientizare!? Depinde cine suntem şi înspre ce tindem ... 

“Judecă-ţi succesul după lucrurile la care a trebuit să renunţi pentru ca să-l obţii.”

Cicero

Lăcomia este consecinţa practică a invidiei. Nu este nimic anormal în a-ţi dori ceea ce deţine cel de lângă tine, cu riscurile împărţirii în bune şi rele. Dar este aberant faţă de sine să îţi doreşti ceva care nu te identifică, nu te defineşte. O mică joacă cotidiană la nivel personal, substituită în cultul personalităţii, ajută cu certitudine la definirea ta cât mai aproape de realitate. Orice sincopă oferită de minciună se va desăvârşi într-o mare eroare, trăită iniţial că o simplă amăgire ajunsă la final, o uriaşă dezamăgire. Dogmele creştine consideră lăcomia ca fiind al cincilea păcat că însemnătate. O canonizare şi cunatificare inutilă, de vreme ce lăcomia este direct legată de toate celălalte. Nu poţi avea numai unul. Aceste păcate sunt achiziţionate la set complet. Atunci senzaţia de dispreţ vis-à-vis de cei împliniţi de puţinul suficienţei lor întregeşte acest arsenal. Cine se ascunde în spatele oscilării între suficienţă şi oportunism şi-a oprit definitv evoluţia. Suficienţa nu se poate identifica cu atingerea limitelor personale, mai degrabă se poate identifica cu stimulul fericirii iluzorie. Este o acceptare a nihilismului existenţei. Necondamnabili sunt şi cei care-şi declară, indirect prin acţiuni, apartenenţa la emanciparea statutului social, la nivel personal. Aceştia sunt mai responsabili decât restul majorităţii. Extrem de interesant ar fi de urmărit natura şi gravitatea compromisurilor. Căderea lor va fi spectacolul celor mulţi, al celor cu suficienţă. Drama existenţială aparţine în totalitate oscilanţilor. Celor fără ieşire din rutina iluziilor, celor deferiţi justiţei Divine. Ei sunt indezirabil, exponenţii societăţii noastre, a majorităţii. Singura soluţie este evadarea din propria existenţă. Un proces public şi o sentinţă publică: exilul forţat din mediocritate.

"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe... "

Constantin Brancuşi

VI

Lenea

”Sunt două păcate principale din care toate celelalte păcate se nasc: Nerăbdarea şi Lenea.” 

Franz Kafka 

Lenea!? Calitate sau defect? Oricum am privi acest atribut uman, este imposibil să nu remarci arta cu care leneşii îşi destăinuie inutilitatea. Lenea!? Se poate interpreta şi astfel: arta de a nu face nimic. Sincer, mă simt obligat să recunosc că lenea îşi are sălaşul şi în mine. Lenea mea are momentele ei de glorie, acele momente pe care nici cea mai agonizantă raţiune, cu toate furiile ei, nu o poate anula. Lenea mea îşi face simţită prezenţa în momentele (tot mai dese) în care mediocritatea semenilor caută cu asiduitate să cucerească teritoriile raţiunilor mele existenţiale. Lenea se confundă uneori cu oboseala. Aceleaşi simptome. Tocmai de aceea voi apela la defularea boemă. Am obosit să mai am răbdare cu proştii, snobii, oportuniştii, carieriştii, politicienii de conjunctură, laşii, fariseii contemporani, geniile nesupuse normalităţii, poeţii desueţi, literaţii împliniţi prin păcate „iertate” în edituri, virginele sodomizate, femeile cu moravuri uşoare, autostopistele decorative, studentele bursiere, libidinoşii titraţi, jurnaliştii dedicaţi dreptăţii, naivii, duhovnicii şi ispitele din semeni, profeţii uitaţi în sanatoriile afectului propriu ... Am omis cu siguranţă mulţi muşterii. Oare am rămas singur!?... 

“Lumea nu e a celor modeşti, ci a celor energici!”

Dante Alighieri

Am obosit să găsesc scuze celor care mă mint. Am obosit să ignor nimicnicia românească. Am obosit să mai am speranţă că cel de lîngă mine se mai poate schimba. Am obosit să cred că eu mă mai pot schimba; că mai pot schimba ceva; că mai pot face ceva pentru mine, atâta timp cât îmi accept contemporanii. Am obosit să mai cred în minuni, să mai aştept o infimă confirmare privind eradicarea mediocrităţii. Am obosit să mai cred în falsa fericire a celor care îşi oferă publicului reuşitele; să mai cred în falsa decădere a celor care imploră - de la om la sfinţi şi de la sfinţi la Divinitate, mila creştină. Am obosit să mai cred în El, să mai sper că totuşi în marea Lui bunătate ne va ierta, sau că în mărinimia dispreţului Lui provocat de condiţia umană, ne va pedepsi. Am obosit să mai gândesc, să caut soluţii, să improvizez, să salvez un suflet, să mă salvez pe mine. Este clar: mă declar cobaiul perfect al experimentului “lenea”. Ce revelaţie mi-am oferit!? Ştiam doar că sunt obosit. Dar constat cu dezamăgire că sunt demn de dispreţul amatorilor din arte. Nu stăpânesc arta de a nu face nimic. De ceva vreme mi se întîmplă ceva nefiresc: fără să-mi doresc, am parte de raţiune. Aveţi vă rog răbdare! Voi învăţa de la voi să-mi obosesc raţiunea! 

”Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în poziţia de a le face.”

Constantin Brâncuşi

VII

Mânia

”Ai curaj pentru marile supărări din viaţă şi răbdare pentru cele mici; după ce ţi-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi liniştit. Dumnezeu este treaz.” 

Victor Hugo 

Am atâta mânie în mine, încât îmi pot permite să port în stern şi în măduvă frustrările acestei lumi. Mi-am început periplul aici, între oameni, la fel de nefericit şi de disperat ca oricare. Creştinizat în păcat, am gustat din iertările Divinităţii la fel de mult pe cât tot El m-a hrănit cu pedepsele aplicate acestei lumi, cu precădere semenilor. Încerc în fiecare dimineaţă să uit durerea şi dezamăgirea din privirile de ieri ale contemporanilor, priviri uitate între blesteme şi neputinţă. Capitularea lor adună în mine regretul imunitaţii care îmi completează existenţa, imunitate reflectată la toate nivelele existenţei mele. Nimic nu mă atinge, nimic nu-mi devorează liniştile. Setat pe rutină, obişnuit cu regresul, împăcat cu involuţia, îmi reproşez până în oase cunoaşterile, răbdarea cu care m-au iubit, iertat şi înţeles semenii. Incapabil de orice forma de reciprocitate, inexorabil în faţa mediocritaţii, imun la fericirile mărunte ale semenilor aparţin acelui anturaj individual, solitar şi antisocial. Am ales solitudinea ca formă de protest a ceea ce sunt. Ceea ce poate avea iz de masochism este în fapt o coagulare a sangvinitaţii rezultate din suferinţele altora. Raţiunile colective percep doar eşecul afectului la nivel de grup. Ne putem purta mânia viscerală pe chip, în gesturi, în privire. Suntem invizibili pentru că aceasta a fost alegerea noastră. Lipsa implicării se compensează prin tendinţa de dominaţie asupra semenilor, aplicată prin experimentarea fatidică a eşecului. Nimeni nu ar face faţă unui proces public al conştiinţelor noastre. Condamnaţi la simularea unor destine reuşite, ne vom păstra pure doar igoranţa, instinctul supravieţuirii şi împlinirile de la periferia raţiunii afectului. Suntem capabili de a ne provoca rău mai abitir decât orice oştire a duşmanilor închipuiţi. Cât mai pot asista impasibil la acest masacru colectiv, la acest genocid afectiv pe care îl acceptăm cu resemnarea, dar şi cu mândria nulă a condamnatului? Cât voi mai suporta această invidie care mă încearcă atunci când privesc savoarea cu care semenii îşi devorează eşecurile? Voi ceda aprecierea avariţiei şi lăcomiei avarului, desfrânarea le-o cedez celor care preferă prostituţia - fie ea şi intelectuală, lenea şi comoditatea ni le-am însuşit genetic. Mânia nu ne aparţine decât superficial. Mânia i-o lăsăm Lui. Va veni momentul în care va fi necesar să ne convingă că Există. Prefer tagma celor nefericiţi în incertitudini. Am auzit, cândva chiar am ştiut, că El este, că El drege, că El ne iubeşte! Aş dori să-L cred, dar nu Îl simt aproape de mine, de tine, de nimicurile noastre. 

„Am doar două calităţi: sunt constituit numai din defecte şi deţin toate viciile” 

Florin Otrocol