Supravieţuindu-mi

Mi-aş dori să mă pot uita undeva. Nu are nici o relevanţă locul unde mi-aş îngropa trăirile, doar să fie singurul drum pe care îl voi face într-acolo. Nu-mi este de trebuinţă o nouă existenţă, nici măcar un alt început. Aş încerca uitarea de sine, dar acest concept îi este complet străin conştiinţei mele. Cu cât mă ating mai profund aste gânduri, cu atât mai indezirabilă îmi este propria-mi fiinţă. Sunt incapabil în a-mi face viaţa un real infern pentru a-mi împinge gândurile înspre realizarea în fapte. Nici a mă ierta de neputinţă nu-mi este la îndemână. Nimicul a devenit o noţiune abstractă. În fapt mă zbat între două respiraţii, străine una alteia, simple convulsii ale reflexului de existenţă. Tot ceea ce m-ar determina să mă simt viu, depresia şi bucuria, amăgirea unei iluzorii fericiri sau dispreţul din contrele violente şi bucuria împăcării cu semenii, viaţa şi Dumnezeu, au ars demult în mine până la cenuşa fără miros şi gust.
Cuvântul îl regăsesc doar în ecoul gândurilor mele. Cât de departe sunt toate. Singura companie fidelă mi-a rămas umbra care pendulează între punctele mele cardinale, vaşnică înşelătorie heruvimică, consolarea divină pentru propria-mi neputinţă. Întoarcerea în mine nu-mi schimbă stările, gândurile, trăirea. Mă simt ca şi cum aş aparţine umbrei, îmi dau târcoale, mă studiez cu furia unei oşti barbare fără cap, lipsită de curajul asediului final care să stabilească o nouă ordine. Într-o anarhie refuzată memoriei, nesurprinsă nici de propria-mi istorie nescrisă, nici moartea nu se simte vie. Tributul plătit consecvenţei celor două respiraţii se regăseşte în grotescul suportabilităţii. Paradoxal, să mă suport îmi este indiferent precum imposibilul de a mă uita undeva. Am devenit robul unui paralelism existenţial fără argument. Singura certitudine care mă ţine în mişcare este că totul, aceste simţiri, neputinţe, această cvasiexistenţă sau viaţa are undeva, cândva, o finalitate. Sunt dator vândut să o aflu ...