vineri, 30 decembrie 2016

Alfa și Omega


O așezare-n nefirescul firii
mi te-a fixat în amintire,
am pus în starea nerostirii
un gest plecat spre amurgire;
o noapte-a celor neîncepute
încăpătoare în dorinți,
pasiuni strivite-n servitute,
săruturi umede-fierbinți.

de-ar fi să ni se-ntâmple nouă,
proscrierii m-aș da fictiv
și-n nurii tăi scăldați de rouă
m-aș resemna definitiv;
ca să te am frânt-am răbdare,
abandonând-o în pustiu,
te iau întreagă-n asumare,
te-aștept și până-i prea târziu!

să-nceapă dară dansul tandru,
desfrâul ludic și lasciv,
bărbatul fă-ți-l băiețandru
un primitiv în afectiv;
să-mi fii amanta cea dintâi,
o agonie-n devorare,
să-ți fiu săgeata din călcâi,
prima și ultima trădare...

miercuri, 28 decembrie 2016

Primordiala Evă


fecioară cu trupul de ceară
te-am modelat din lutul-nentinat,
te-am strâns ușor să nu te doară
păstrez sărut predestinat;

te-am răzgândit în mii de feluri
și te-am ucis de mii de ori,
întruchiparea din bordeluri,
amanta miilor de sori.

sub sânii tăi frământă-ți viața,
căzută în dizgrația lor,
te-am rostuit să fii prefața
poemelor cu jind de-amor;

gândit-am să te-ntâmpli în fiecare,
să-i duci în culpa fericirii,
sfârșiți apoi în oarecare,
sortiți pe calea devenirii.

fecioară cu trupul de ceară
în lutul tău ascuns-am sevă,
ființialul tău să nu dispară,
dă-mi harul primordialei Evă...

marți, 27 decembrie 2016

Elegie (cincisprezece/a XVa)


Prăbușire.
Un cuvânt care poate concepe imaginativ
orice se întâmplă dincolo de durere.
Este doar un cuvânt,
care mă doare infinit mai mult
decât orice trăire mi se întâmplă acum.
Există și o bucurie în această cădere.
Prăbușirea se întâmplă în mine.
Adunat-am în mine atât de multe
încât nu am putut a-ți oferi decât nimicul,
fiindcă iubindu-te
am realizat că nu vei supraviețui fericirii.
Am ales să-ți ofer lâncezeala iubirii
împărtășită prin neputința cuvintelor.
Ireparabila mea povară
s-a dizolvat odată cu mine.
Pe calea descâlcită a așternutului cuvintelor
ai aflat că mi-am luat adio de la tine
cu fiecare plecare.
Am scris iubirii noastre mii de epitafuri.
Oricare dintre ele ar fi putrezit pietrele tombale.
Ignoră-mă, însă rogu-te, fă-o discret.
Încă mai trăiesc cu fericirea întâmplării noastre,
însă fericirea ta îi este datoare (ne)fericirii mele.

cu tine 'ntâmplat-am iubire


în urma celor care-s trecătoare
se-ncheie contracte prin moarte,
destine-s date spre adjudecare,
cărările spre rai sunt sparte;

încăierate-s toate-n mine
cătări înspre fire-mi ciudate,
blesteme nu se pot abține
năvală dau spre mine, toate.

e nuntă-ntre stele căzute,
e iarnă în iadul fierbinte,
pe buze cuvinte bătute,
și-n suflet stau goale morminte;

în toate aflat-am sfârșitul,
pretins-am cenușa-i menire,
mi-ești răsărit și asfințitul,
cu tine 'ntâmplat-am iubire...


Războiul lumilor mele


Sunt unul dintre cei cărora timpul le face concesii. Se oprește pentru mine. Unul dintre paradoxurile universului mi se-ntâmplă arareori. Timpul se oprește și-mi dă răgazul completării, desăvârșirii. Rănile se redeschid, cheagurile gândurilor se dizolvă-n ființial și adevărul se fărâmițează până dincolo de capilare. Mă simplific complicându-mă, mă ofer ofrandă descompunându-mă. Mă mai întruchipez doar în gerunziul existențial. M-am dispersat întinzându-mă între alfa și omega, mă cuprind antipozii ascunși în perfidul speranțelor semenilor. Pretextele acestui a fi se conjugă în singurul substantiv definitoriu: predestinare. Circumstanțial mă parcurg prin autodevorare. Sunt rezultatul războiului lumilor mele. Sunt prizonierul războiului lumilor mele și-mi sprijin tâmpla de o inimă care nu-și cunoaște mecanismele supraviețuirii. Nu e propria-mi inimă, e simplitatea unei bătăi din aleatoriul universului... 

luni, 26 decembrie 2016

Inimi


Până la întâlnirea cu tine am văzut lumea, pot spune că am cunoscut-o cutreierând-o, suprapunându-mi pașii peste umbrele ei.
Până la prima ta îmbrățișare puteam spune că nu s-a tipărit încă moneda cu care puteam fi cumpărat.
Până la înfăptuirea primului nostru sărut nu am cunoscut cu adevărat gustul iubirii.  
Până la contopirea sevelor noastre nu am aflat cu adevărat durerea cărnii.
Până la inima ta, nici până azi nu am aflat drumul!
Inima mea o voi ceda primului cardiac care prețuiește viața...

vineri, 23 decembrie 2016

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IX)

 

Îmi ești și nu-mi ești! Îmi vii și mă pleci! Stau neclintit într-o așteptare care nu suportă răspunsuri. Întrebările au ars în complicitatea rugului pe care ți-am stins umbra memoriei tale. Cândva mi-ai fost vers și uneori cântec, acum te mai cântă doar ecoului pustiului crescut în mine. Nu doare, nu sare în lacrimi, nu ștersul în zâmbet, doar gândul că-mi ești, că-mi vii ori că-mi pleci. Între noi, așezarea unui amurg incert aparținând susului din josul lumii. Aleatoriu, în momentele vecine nostalgiei, mă simt traversat de reminiscențele voluptății imaginate în lipsă-ți. Însă în trebuințe îmi stă împlinirea unei mărturisiri: trăiesc cu absența nefericirii. Acum nu te cuprinde niciuna dintre formele pe care iubirea le-a știut crea sfărâmând suflete, însă ne-au rămas îmbrățișările șoptite și temerea că zorii ne pot găsi refugiați într-un împreună ireversibil, posibil ucigaș. Dar te întreb: ”ce poate fi moartea când însăși distanțele dintre oameni o hrănesc?”. Oare doar asemănarea vidului din noi ne-a adus împreună și ne-a sedus cu nebunia desfrâului descătușat? Cu tine zilele coborât-au în nopți pentru simplitatea acestui ”a fi”. Te-am înțeles doar acceptându-te, m-am înțeles prin același acceptându-te. Te-am posedat doar cu tine savurându-mă, m-ai posedat cu mine într-un exil neconjugat al sinelui. Te-aș mai putea iubi - oare pentru a câta oară?! - numai murindu-mă, însă nu mă pot lăsa în moftul mâniei Divinului. Lui îi este la îndemână iertarea, mie numai ce i-a mai rămas Lui din iubire, iubind totul.  

Universul meu se frânge sub veșnicia iernii sufocate de muguri...      

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Pribegie


Tot ce mai pot căra cu mine este un dor nebun. Indescifrabil, fără o țintă anume, acest dor m-a lepădat de nevoi, de dureri, însă m-a îndepărtat de rădăcini. Nu caut ceva anume, nu mă caut pe mine, nu-mi doresc atingerea infinitului. Mă complac între semeni în care nu regăsesc nimic din ceea ce știu că sunt și care frizând orice paradox ar trebui să mă completeze. Există vini în astă lume pe care nu le putem repara, însă indiferent de consecințe ne trebuiesc în atingere, în trăiri, în autodefinire. Fără aceste vini nu suntem capabili de întregire fiind vitregiți de emoții care ulterior devin pasiuni. Brutalitatea gesturilor personale prin care ne tratăm de indiferență contribuie definitoriu la împlinirea vinilor. Nimeni nu poate iubi fără a-și lăsa carnea frământată de amăgirea înfăptuirii păcatului. Stăm sub corvoada excesului de dorințe, jinduim sângerând pentru satisfacerea lor, pentru ca în final să fim de acord cu sinele care ne pregătise anterior pentru fiecare dezamăgire atinsă. Cunoașterea ne-a devenit frenetica spaimă care precede renunțarea. Le știm, le spunem și ne avertizăm, dar totuși le desăvârșim. Neînțelegându-se, omul, cu toată știința lui despre viață, alege pribegia. Să pleci din tine pentru că nu mai poți a fi, este preludiul sfârșitului. Există totuși o salvare. O văd în tot ceea ce ating și cunosc. Ne salvează puterea de regenerare a sufletului, capabil mereu să se avânte într-o nouă iubire, chiar și lipsită ea de logică. Pribegia va fi mereu drumul dintre ultima și viitoarea frământare. Între multele pribegii și frământări, doar trupescul ne trădează, fiind singura resursă care ne abandonează ireversibil. Putem iubi și ne frământa cu puteri dincolo de limitele noastre, însă o facem alimentați de o sangvinitate tot mai aproape de închegarea. Acum, singurul lucru cu care mă descurc este dorul acesta fără țintă, fără trebuințe, fără rădăcini... 

joi, 1 decembrie 2016

Iarna neagră


Am traversat un timp
al netimpului,
în care locuiau provizoriu
stigmatizații ultimei iubiri.
Aici se negociază doar clipa
și locuiesc doar exilați ai sinelui.
Împresurați de frigul iernii eterne
ne-adăpostim
în undele și neundele străinilor.
Din când în când
un înger se sinucide;
un sacrificiu inutil pentru iubire.
Dumnezeu ne-a permis să-i fim egali
și îngerii redevin oameni,
ca noi,
stranii exilați ai sinelui.
Aici nu ninge
decât în clipa redevenirii.
Mai ții minte, draga mea,
când îți spuneam,
că iubirea-i preschimbă
pe oameni în îngeri?!...

luni, 14 noiembrie 2016

Vorbește-mi despre fericire


Cu tine, dinaintea mea,
timpul se comprimă.
Oricât de infimă ar fi clipa
te-aș ruga
să-mi vorbești despre fericire.
Simplitatea exercițiului de imaginație doare!
Taci. Mă privești.
Fericirea este costisitoare
doar pentru cei lipsiți de povara cunoașterii
și pentru stăpânii cuvântului.
Nu-mi spui nimic?
Atunci poate mă lași pe mine
să încerc
a-ți vorbi despre fericire.
Îți spun doar că...
de când te-ai mutat din mine,
fericirea este un comis voiajor.
Și ca să nu uit,
până la binecuvântata revedere
(dacă cerul și-ar mai dori să ni se-ntâmple)
îți spun în scris:
doar neființa ta m-ar lăsa pradă nefericirii...  

duminică, 13 noiembrie 2016

Ultima scrisoare

 

Iarna m-a vizitat mai repede.
Acel decembrie
peste care încă timpul uitării
n-a trecut
mă vrea îngropat
în cenușa amintirii.   
Încă mai găsesc motive
pentru a mă trăi
până la capătul destinului,
ca atare,
libertatea spre care tind
rămâne o simplă iluzie.
Prima mea ninsoare,
ultima scrisoare
și revelația înstrăinării.
Tot ce am iubit cândva
dincolo de ființă,
mi-e de-o înstrăinare
surdă,
mută,
înnegurată...

ajuns într-un niciunde...


ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,
din când în când în umbra veșnic trează,
tu prinsă-n amintire, eu prins într-o durere,
scrisoarea stă nescrisă, cuvântul delirează;
trimis-am în amurguri, nemijlocite gânduri,
triumf să mi-te-aducă, ofrandă nebuniei,
decor din fericirea celor sfârșiți în rânduri
și o zvâcnire-n rugă, complice agoniei!

ajuns-am prin absență, să cred că un crepuscul
te-a rătăcit prin lume, să-i fi subiect de bârfă,
motivul întinării-l vor scrie cu majuscul,
”IUBIRE INTERZISĂ, ÎNTRE-UN NEBUN ȘI-O TÂRFĂ”;
tu nu băga în seamă, încrâncenarea fadă
și nu răbda-ntre coaste disprețul care-l porți,
în ochii tăi femeie, tot ce-ai iubit readă,
tu fă-mi din ei iertare și pentru-mi suflet, porți!...

căci te-am iubit cu-adâncuri și te iubesc cu vrere,
mi-e dorul pe de-a-ntregul, nu pe bucăți corpuscul,
ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,
ajuns-am prin absență, să cred într-un crepuscul;
din ziua-nstrăinării mi-am pus tribut pe suflet,
pe zâmbet și pe lacrimi, pe ce se poate-ascunde
și-n clipa din tăcere, cu tine toată-n cuget,
exilul meu din tine m-a dus într-un niciunde...


miercuri, 2 noiembrie 2016

Cuvinte...


Trăiesc sub impresia faptului că ceea ce scriu doar pentru mine rezonează la un cu totul alt nivel în raport cu lumea exterioară eului propriu. Este ca și cum doar ceea ce scriu pentru mine contează. Mă simt altfel când folosesc cuvintele doar în perimetrul anturajului ființial, fiindcă tot ceea ce se scrie în intimitate, în cazul meu se trăiește. Când îmi scriu mie totul este sangvin. Cuvintele curg organic și nu se caută de explicațiile pe care semenii le cer. Scriu pentru mine și atunci cerul și pământul sunt totuna, pentru că trăind dincolo de orice limită socială impusă, omul din mine - dezlănțuit și dezinhibat, s-a mutat în geana cerului și-a pământului; mai exact m-am mutat în locul unde cerul îngenunchează pentru a primi sau oferi sărutul pământului. Te-ai gândit vreodată, tu cel care citești, cum este să scrii fiind în același timp frate cu Atlas și Prometeu?! Sunt convins că nu, pentru că tu - cel care citești acum aceste rânduri, ești orfanul cerului și pământului și geana cerului nu te dezmiardă cu lacrima de la capătul ei.
Când scriu numai pentru mine se-ntâmplă trăire, se-ntâmplă bătaie de inimă și aripă de pasăre atingând cerul. În afara acestui spațiu și timp se-ntâmplă doar cuvinte...   


marți, 1 noiembrie 2016

Elegie (patrusprezece/a XIVa)



Nu mi-s lămurit încă,
cum stă treaba cu nefericirea.
Decăderea m-a locuit întrupându-te,
apoi înlocuindu-te cu vidul
în care timpul nu-și știe cadența.
Milioanele de timpi morți
mi-au fost singurii martori.
Renăscut din ceea ce n-am știut că am fost
m-am întors în lumină
și aștept ca un necunoscut,
sau timpul cel viu,
să ne facă cunoștință...


luni, 31 octombrie 2016

Ce vânt mi te aduce-n simțire?!...


Mă înec în bătaia lui rece
și mă tem dinapoia ferestrei închise;
dincolo de timpuri vântul petrece,
un mugur de gând mi-altoise.
Se făcea că-mi revii în hotarele ființei,
o iertare să-mi dai prin sărutul pe tâmplă,
mă chircesc în durerea dorinței,
în bărbat un copil se întâmplă;
ne privesc în trecut, prin gaura cheii,
e-o sfială în gesturi și în palme tandrețuri,
păcatul din carne stârnește ateii
și raiul coboară în lista de prețuri.
E noapte și frigul prin vânt stă la pândă,
mă înec în bătaia lui rece,
deschide-i fereastra, iluzie să-ți vândă;
ce poți păstra când totul trece?!
Deprins cu răsăritul pornind din amurgire,
plătesc răspuns prin troc,
renunț la nemurire;
mă-ntreabă sufletul prădat de foc:
ce vânt mi te aduce-n simțire?!...

miercuri, 24 august 2016

Eternitatea se trăiește în doi (I)

 

         De când m-am așezat într-ale lumii trăiesc pe trei paliere suprapuse, aflate într-o perpetuă reașezare: lectura, scrisul și muzica. Prioritatea este impusă de starea de moment. Sunt convins că toate trei, amestecându-se între ele, completându-se și completându-mă, m-au făcut capabil de trăiri pe care mulți încă le caută. Cândva le făceam pe toate, scriam și cântam, iar atunci când nu făceam niciuna dintre primele două, mă puteai găsi în parc pe o bancă sau întins pe toată lungimea patului, citind. Acum mi-au rămas la îndemână doar lectura și scrisul, însă opțiunea întâia rămâne mereu lectura.
         Orașul mă obosea. Nu mă regăseam în tumultul generației mele. Pentru mine nu reprezenta nimic agenda zilnică, plină de adrenalină, a prietenilor mei. Orașul nu a dus niciodată lipsă de femei frumoase și nici de tristețea sau efemeritatea fericirii lor. Nu mă pot declara la acea vreme ca trăind în robia melancoliei, însă eram mult prea serios chiar și pentru o relație care promitea, o relație care deținea toate premisele unei iubiri care să mă corupă definitiv. Și cu toate acestea eram mult prea volubil pentru cât de antisocial mă știam. În grupul de prieteni sau în amestecul neomogen cu necunoscutul, eram mereu în centrul atenției, deși nu făceam nici un efort în acest sens. Mă gândeam destul de des care ar fi motivele acelei popularități și mereu ajungeam la aceeași concluzie: eram diferit față de prietenii mei. Acest gând mă determina să-i privesc cu suspiciune pe prietenii mei, pentru că nevoia lor de a avea în preajmă un om lipsit de nebunia adolescenței nu-mi spunea despre noi decât că suntem superficiali, că nu avem curajul ori poate nici nevoia, de a recunoaște că ne doream mai mult decât ceea ce ne ofeream noi înșine sau primeam de la ceilalți. Fiecare își dorește să scape de temeri, să crească într-o certitudine de bine care să implice măcar viitorul apropiat. Însă cum nu aveam aceste certitudini, și nici acum tinerii noștri nu le au, le substituiam cu trăiri intense și riscuri cât mai mici. Alegerile făcute atunci ne-au adus în prezentul în care ne aflăm acum, strivind sau conservând speranțele care ne făceau nopțile albe, frumoase și sincere...

* * *

         Nu știu nici acum, la această amiabilă etate (în raport cu viața) la care am ajuns, dacă există dragoste la prima vedere, dar știu că organic ni se-ntâmplă să ardem de la o simplă privire care trece dincolo de culoarea irișilor și demască intențiile neclare însă ascunse, din spatele unui flirt. Sunt stări despre care nu vorbim niciodată din primul moment, nici măcar cu noi înșine. Am avut parte de această banalitate și eu ca orișicare fericit(ă) care  are parte de prima nebunie, care-și dorește să moară atins de glonțul iubirii. Era acolo, ultima achiziție a grupului, venită alături de un alt grup de prieteni comuni, mai îndepărtați. Eram un fumător înrăit la acea vreme și ea privea pierdută prin perdeaua de fum a țigării mele. Era cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât mine, dar trupul ei nu trăda acest fapt. Am căutat dovada intuiției mele privindu-i ochii, mai exact căutând riduri la marginile lor arcuite, apoi mâinile cu degete drepte, lungi și extrem de subțiri - parcă purtând însemnele fragilității. Pieptul mic și talia la fel de fragilă erau completate de finețea gleznelor captive în încrengătura răsucită a curelelor sandalelor romane. Minionă, puțin peste un metru și jumătate, tenul creol - cel mai probabil proaspăt revenită din concediu și părul negru strâns într-un coc discret care să-i lase vântului plăcerea atingerii gâtului zvelt, completau tabloul culorilor închise care o defineau. Singurul exces discordant, ochii. Verde închis, culoarea ierbii în răcoarea dimineții. Pare absurd, dar aceeași ochi mi-au inspirat zicala pe care o folosesc adeseori: ”la noi, două lucruri se calcă cu obstinație: iarba și demnitatea!”. Ochii ei nu doar împrumutaseră culoarea ierbii, chiar îi trădau demnitatea. Mulți au studiat-o în acea seară, foarte probabil că mulți au și dorit-o, dar nimeni nu primit nimic mai mult decât o privire și eventual un zâmbet de curtoazie. I-am căutat de câteva ori privirea; am găsit-o rar și nu-mi transmitea nici un mesaj, astfel că am renunțat inclusiv la ideea unei conversații de rutină.
         Pentru mine seara a decurs ca multe altele de până atunci. Tutun în exces, alcool formal și platitudini suportabile. Am ieșit în curte pentru o repriză de aer curat. Deși era o vară pe sfârșite, noaptea nu era răcoroasă. Îmi făcea bine aerul alterat doar de excesul de decibeli izbăviți din muzica de la etaj. Curtea era curată, gazonul tăiat și curățat, astfel că la capătul sudic al curții puteam zări licăririle văii care cândva se rostogolea peste roata morii vechi din avalul pârâului. M-am așezat pe o bancă strașnică, improvizată din caferi care cândva or fi fost un falnic stejar, și priveam ursele cerului.
         - Bună seara! Pot să stau lângă tine?
         Am tresărit, pentru că nu-i auzisem pașii. Fără să-i răspund măcar la salut, m-am ridicat și m-am mutat pentru a-i face loc pe bancă. Aveam mereu cuvintele la mine, dar nu eram în cea mai bună dispoziție pentru a face conversație, fie ea și formală. Însă trebuie să recunosc că-mi făcea plăcere să o știu aici, la o răsuflare de mine. Am privit-o scurt, mi-am scos pachetul de țigări și mi-am aprins o țigară.
         - Fumezi mult! Nu doresc să fiu cicălitoare și nepoliticoasă, însă consider că ai fi putut să mă întrebi dacă mă deranjează fumul de țigară!
         - Îmi pare rău domnișoară. Poate nu sunt ceea ce cauți, sau ceea ce ai întâlnit la viața domniei tale, însă eu mă aflam aici. Nu-mi revendic spațiul și timpul de acum, dar sunteți o intrusă. Nu am motive să vă întreb dacă pot fuma și nici motive să fiu amabil cu dumneavoastră, în afară de faptul că mă consider tipul omului educat. Ca atare, îmi voi duce la bun sfârșit nevoia satisfacerii acestui viciu. Însă din moment ce mi-ați făcut acest reproș, intuiesc că nu fumați, ca atare nu vă întreb dacă doriți o țigară.
         - Fumez, însă încerc să mă las.
         - În acest condiții nu va fi o următoarea țigară, dar aceasta o fumez până la capătul filtrului.
         M-am ridicat pentru a putea fuma în liniște. M-am dus câțiva pași mai încolo. Încă patru fumuri, câteva priviri spre aceleași urse și multe gânduri legate de prezența ei aici. Strivesc mucul cu talpa pantofului și mă întorc spre bancă. Aveam ceva curiozități, însă ea nu mai era. Îi văd silueta firavă în tinda casei. Își găsise un interlocutor nou, sau el o găsise pe ea, nici măcar nu conta. M-am așezat înapoi pe bancă. Parfumul ei era încă acolo, ținând locul umbrei care fusese mai devreme. Fără îndoială, nu mai eram același de la începutul plimbării mele nocturne. Voiam mai mult. Acum doream conversație, voiam răspunsuri. Îmi doream un gest, oricât de mic, un gest care să-mi spună că măcar pentru orice fragment atemporal contasem pentru ea.
         M-am întors în casă pe ușa din spate. O căutam discret cu privirea. Iat-o! Pregătită să plece. Aștepta probabil pe cineva care urma să o însoțească până-n oraș. Oare de ce nu aș fi eu acela? Mă opresc lângă ea și îi cuprind brațul.
         - Pleci? Te conduce cineva, sau pot să te conduc eu până unde dorești să ajungi?
         Renunțasem la pronumele de politețe. Poate că îmi doream să las impresia că sunt stăpân pe mine și pe situație, sau poate am dorit a-i atrage atenția asupra faptului că sunt bărbatul care știe ce vrea de la viață și ca atare își ia ceea ce-i este de trebuință.
         - Este târziu. Sunt puțin obosită. Azi dimineață am revenit din concediu. Am venit însoțită, ca atare voi pleca cu cine am venit.
         - Este în regulă. Doream să fiu doar util. Îți doresc o noapte plăcută sau odihnitoare.
         - Nu doreai doar să fi util. Îți dorești să ștergi impresia nefericită pe care mi-ai creat-o acolo, în curte. Pentru liniștea gândurilor tale îți spun că această primă impresie nu contează, pentru că nu te-am căutat. S-a nimerit să fi acolo când eu am avut nevoie de puțin spațiu și aer curat. Însă îți ofer ocazia să-ți repari imaginea. Accept invitația ta - neîmpărtășită - la o cafea, mâine după-amiază. Parcul mic, bastionul croitorilor, ora 18:00. Îmi plac punctualitatea și cafeaua etiopiană. Știu eu locul unde se poate bea o cafea de calitate. Etiopiană, bineînțeles! Întoarce-te la prietenii tăi. Noapte bună!...
         - Nici măcar nu-ți cunosc numele!...
         - Însă îl știu eu pe al tău, Florin. Noapte bună!...   

***
             

marți, 26 iulie 2016

Mi-ești maladie


Din toate patimile vieții,
în mine-i pusă cea mai grea,
mi-ești maladia dimineții
născută-n umbra unei stea;

din tot ce-am fost până la tine,
n-a mai rămas decât un gând
și în amiezi aceeași maladie,
te va rescrie rând cu rând.

Pe bolți s-prind amurguri sângerânde,
mi-e tot mai rău de tine și de tot
în maladia serilor flămânde
îți strig șoptind, că nu mai pot!..

Să te iubesc ca-n prima-ntrevedere,
să mă iubești ca pe-un sărut banal,
în noapte maladia-mi cere
să deslușesc misterul tău carnal;

apoi deposedat de tine,
de dimineți, amurguri și de nopți,
ucis de propria-mi maladie,
să fiu iertat de tine și de toți...